Literaturile române postbelice*. Cronică literară, de Dan Ionescu

*Cronică literară apărută în revista „Scrisul Românesc”.

 

Literaturile române postbelice [Editura Școala Ardeleană, Cluj – Napoca, 2017], cea mai recentă lucrare semnată de Ion Simuț, se referă la impulsul pe care evenimentele istorice l-au conferit literaturii. Autorul explică semantica pluralului din titlu: „Volumul Literaturile române postbelice are la origine ideea celor patru literaturi (oportunistă, evazionistă, subversivă și disidentă), enunțată pentru prima dată într-un articol din „România literară”, în 1993, și dezvoltată în volumul Incursiuni în literatura actuală, apărut în 1994”.

Cele mai multe direcții sau atât de clar distincte s-au înregistrat în intervalul 1945 / 1947 – 1989, în primul rând pentru că s-a inaugurat o scriitură oficială, aservită noului regim (în special, după 1947), apoi, șefii de stat, erijați în despoți, ei înșiși au fost diferiți, iar în perioadele când s-au asemănat în manieră a cârmuirii, atașați interesului național mai mult decât doctrinei politice (din păcate, pentru puțin timp), literatura a prosperat, dezvoltând viziuni occidentale. Scriitorii care s-au rupt de orientarea oficială așa au și rămas, fideli propriului crez artistic. Rezistența acestora prin operă determină a doua interogație dilematică a acestei lucrări: „Comunismul biruitor. A fost? N-a fost?”, prima fiind enunțată în Argument: „O singură literatură? Mai multe literaturi?”.

Etapele înregistrate de „Revoluția popular-democratică (preludiu: 23 august 1944 – 6 martie 1945)” și menționate de Ion Simuț în capitolul CANAVAUA ISTORICĂ. Politică și literatură atestă desigur autoritatea regimului politic față de orice formă de manifestare a unei voințe care ar fi pretins alteritate: „I. Cucerirea puterii politice (6 martie 1945 – 30 decembrie 1947), II. Revoluția socialistă (30 decembrie 1947 – 5 martie 1953), III. Victoria socialismului (5 martie 1953 – 19 martie 1965), IV. România pe drumul desăvârșirii construcției socialiste (iulie 1965 – iulie 1971), V. Societatea socialistă multilateral dezvoltată (iulie 1971 – decembrie 1989), Drumul spre comunism în zbor („visul de aur al omenirii” – decembrie 1989)” (p. 473). Însă, în paralel, literatura a avut linia ei evolutivă: „I. Martie 1945 – decembrie 1947. Între două dictaturi – deriva tranziției”, „II. 1948 – martie 1953. Supremația stalinismului sau socialismul de tip sovietic”, „III. Martie 1953 – martie 1965. Desovietizarea lentă: spre comunismul național”, „IV. 1965 – iulie 1971. Etapa liberalizării perverse”, „V. 1971 – 1989. Socialismul dinastic” (p. 474).

Instituțiile care au concurat „în exercitarea controlului politic și pentru limitarea libertății de creație” (p. 94) sunt denunțate de către autor, în special, pentru a favoriza înțelegerea fenomenului de către generațiile tinere: „1. Partidul unic, PMR, condus de Dej (1945 – 1965), apoi PCR, condus de Ceaușescu (1965 – 1989). 2. Securitatea (…). 3. Cenzura” (p. 94 – 95).

În penultimul capitol, în Literaturile paralele, curentele proletcultism și realism socialist sunt tratate în diacronie, iar diverșii reprezentanți ai acestora, care au profitat de regim, sunt prezentați din perspectiva intervențiilor obiectuale pe care le-au avut de la tribuna mai multor congrese. De exemplu, discursul pe care A. E. Baconsky l-a ținut la Congresul Scriitorilor din 1956 este socotit un testimoniu irefutabil al existenței proletcultismului la noi. Capitolul, prevăzut cu „Sensuri exploratorii – idei și opere” și „Exemplificări analizate în Incursiuni în literatura actuală (1994)”, este consacrat Literaturii oportuniste (sau literatura oficială), Literaturii evazioniste, Literaturii subversive, Literaturii disidente și Literaturii exilului.

În ultimul capitol, intitulat LITERATURA ROMÂNĂ ÎN ECONOMIA DE PIAȚĂ, Ion Simuț face un tur de orizont, așa cum susține, al literaturii de după nouăzeci, punând în lumină „reacțiile literaturii” la rocada firească a dictaturii cu piața. Apar astfel „oportuniștii literaturii de piață, o categorie din care fac parte scriitori cu mai mult sau mai puțin talent” (p. 442); există „indubitabil o a doua categorie: evazioniștii, indiferenții la ce se poartă, la ce se vinde, la ce merge sau nu merge. Ei scriu literatură de dragul literaturii, iar nu de dragul pieței” (p. 443); „nu-i putem uita aici pe disidenții literaturii de piață, pe aceia care i se opun deschis, o neagă violent, sub orice formă s-ar prezenta” (p. 44).

Volumul Literaturile române postbelice este bine argumentat, citindu-se cu plăcere, iar tema, de anvergură.

Lasă un răspuns