Lirică: La sfârșit de făurar, de Dan IONESCU

Tălpile iernii se topesc pe zugrăvitul chip al nopții.
A stat iarna în spinarea atâtor seri.
Ninsorile au cocoșat oamenii.
Se topesc tălpile de gheață,
un rid însă va rămâne,
după scurgerea lor în rădăcini și nisipuri.


Din tuberculi va răsări,
când nu te aștepți,
amintirea fulgilor,
a jocului lor neliniștit când trăgeau sănii spre șanțuri.

Aproape de risipă, se clatină fiorul de iarnă.
Căzi albastre în care vinul a stat spre oglindire,
au fost mutate în strălucirea zilei,
pe margini ale clipei, în răsuflări de animale.
O profunzime albă de strălucire găsești în cer
și afară de vrăbii în amiază,
cuiburi de paie.

3 păreri la “Lirică: La sfârșit de făurar, de Dan IONESCU

  1. …Mai curați din zeghea zăpezii

    Doar ei ce dau ochii-n bordeie cu-a iernii aspră privire
    Pot învăța ce-i căldura pe recii împărați din castele,
    Desculți – cum slobozi să calce în alba-i neprihănire,
    Teferi să strângă tezaur din pulberea zestrei de stele…

    Petre Cazangiu

  2. Înveșnicită ești în nemurire…

    Azi, pe Pământ, în prag de altă primăvară.
    La sfânta ta icoană, mă închin – MAMĂ – iară…
    Tu, jună, ai purtat, pe piept, la țâțișoare,
    Cei cinci băieți ai tăi, în loc de …mărțișoare!

    Petre Cazangiu

Lasă un răspuns