Lirica de astăzi. Ion Pachia Tatomirescu: De-a fotonii. Cronică*, de Dan Ionescu

Cronică* apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 7 / 2017, pp. 11 – 12

 

Sub imperiul teoriei atomiste, în special, a lui Democrit, Ion Pachia Tatomirescu propune un joc liric de structură, De-a fotonii (Ed. Waldpress, 2017), dar „de la lumina din dor”. Prin această precizare, jocul vizat, al unor îndrăgostiți probabil, nu se va desfășura în limita materială a unui atom, ci în dimensiunea infinită a sufletului. Cartea însăși are nouă secțiuni, ale căror titluri sugerează proporții extraordinare: Eul coriambic rubiniu, Etern sigilatul chepeng din capul de la scara care duce-n al zecelea cer, De-a fotonii dar de la lumina din cor, Dacia din sarcofagele piramidei extraplate, Ozon, dinozauri, aspersoare, Risipitorul de prigorii, Cefalopodele focului, Craniul rizom de soc și Puterea argilei albastre.

Eul coriambic, un foton al sinelui, are dublă capacitate, demiurgică și direcțională, afirmată cu dezinvoltură: „creat-am și nenumărate universuri, de minuscule big-banguri (…). // Nu-mi fu greu s-anin big-banguri nici în centrul / fiecărui glob auriu din bradul de Crăciun, de Anul Nou” (Ars poetica-mi grațios viscolită). Fațetă a unui eu integrator, eul prozaic, rezistent la presiunea cosmosului și a societății umane, discerne factura eternă a naturii telurice: „ars poetica-mi grațios viscolită, / tot de iarna verde a Daciei, la 24 Ianuarie” (Ars poetica-mi grațios viscolită). Versul denotă conștiința apartenenței la un spațiu, al Daciei, dar și ideea, echivalentă patriotismului, de a fi uniți, pentru a ne bucura de frumusețea peisajului național, ziua de 24 Ianuarie fiind un model al reușitei în dezideratul coeziunii.

În impactul cu o forță creatoare supremă, eul liric se va supune regulilor acesteia, abandonându-și pretenția demiurgică (de făuritor de big-banguri), alegată anterior, când încă nu descoperise chepengul sigilat din capul scării „care duce-n al zecelea cer”. Sigiliul atestă autoritatea lui Dumnezeu, în orice caz, a cuiva responsabil de asigurarea tainelor.

Dorința de a cunoaște forțele ascunse ale universului, manifestată, în perioada interbelică, de Ion Barbu, în poezia Panteism, o regăsim și la Ion Pachia Tatomirescu: „Poate cremenea mai ascunde / aerul acela straniu, / molecula aceea dintâi / de la geneza noastră” (Molecula aceea, dintâi…).

Din cauza pazei precare a „tainei mari”, pentru a se fi aflat că „sunteți părți (bune ori rele), din Dumnezeu / și nu aveți ce căuta cu mintea în afara Lui, / în afara sacrului Întreg cosmic”, abilitatea poetului de a inventa diverse universuri este atenuată; își luase prerogativele securizării tainei, crezându-se el însuși creator de lumi. În condițiile ratării unui scop, precum cel discutat, periclitarea secretelor genezei, rămâne varianta ca, de acum înainte, singura grijă să fie „a vă păstra – ca parte – puritatea, adevărul, / sănătatea, dreptatea, vitejia cinstită” (Mi-am irosit vulturii tainei mari…). Rolul asumat de poet va fi de confesor în domeniul religiei, cel demiurgic nemaifiind primordial. Convertirea la o treaptă aparent inferioară nu este comodă. Poetul, în recuperarea condiției creatoare, trebuie s-o ia de la capăt, întocmai lui Sisif. În ascensiune, va acorda atenție, la fel ca Tudor Arghezi sau Emil Brumaru, regnului vegetal: „La simpozioanele Federației Cosmic – Dendrologice, / foarte des reprezint, atât cogaionicele frunze de tei / cu performanțe laboratoare de fotosinteză zalmoxiană, / cât și florile de aur ale acestui sacru arbore, privegheate / de grupe de nouă plus unu fotoni” (Graţie propolisului din „soiul Burebista“…).

Ecouri din opera lui Ion Budai-Deleanu, valorificate prin parafrază, devin prilej de sarcasm liric la adresa modului în care se acordă astăzi premiile în literatură. Spre deosebire de ceilalți, interesați asiduu în vânarea beneficiilor, contigui premierii, eul profund al cărții de față proclamă principiul artă pentru artă, lansat de Th. Gautier. Noblețea unui poet este asigurată și de motivul pentru care scrie: „Astăzi, Muză Bunișoară, n-am chef de scris poeme, / spre a mă înscrie în cursa pentru euro-premiul acordat / anual de concernul planetar al marelui inventator / al dinamitei, ori al rodiei de-alice, de gloanțe / sau al grenadei lăstun – născătoare de găuri cât pumnul / în maluri” (Despre minibomba – prigorie și despre aură). Muza este invocată în mai multe poeme, nu doar pentru a-l inspira pe autor, ci, mai ales, să-i primească destăinuirea. Această schimbare de rol, pretinsă divinității (fiică a lui Zeus), presupune echilibristică, „pe sârma balconului cerului al cincilea”, din partea celui care-i vrea compania, dar pentru a ajunge la o astfel de idee, este nevoie de o avansare în procesul creației, similară străbaterii vămilor din cer, când ființa însăși a devenit spirit. Pentru a sugera transformarea, versurile care vor fi fost scrise își schimbă culoarea: „Scriu un vers alb, Muză Bunișoară, și, peste trei zile, / el devine steag negru-fluturător, scriu un vers pur-sânge / și, peste trei zile, el se neftinește în fâlfâitor steag / ultramarin, în cel de-al nouălea cer, scriu un vers portocaliu” (Pe sârma balconului cerului al cincilea).

Ion Pachia Tatomirescu pune în discuție teme de care este pasionat, iar perspectivele cărții De-a fotonii sunt înspre mitologia națională, știință, religie.

Lasă un răspuns