Laurenţiu Blaga: Fragmente din viaţa lui Guga, de Daniela Gîfu

05_Laurentiu_Blaga_130x150mm-page-001

Fragmente din viaţa lui Guga

(Laurenţiu Blaga, Guga, Ed. UArtPress, Tg. Mureş, 2012)

de Daniela Gîfu

 

Un material evocator despre una dintre cele mai remarcabile voci literare ale generaţiei ‘70, deşi rămas încă la nivel de notiţe, face obiectul celui de-al patrulea volum, Guga, semnat de Laurenţiu Blaga, apărut în colecţia Teatru de buzunar, iniţiat la celebrarea a 50 de ani de teatru românesc la Târgu-Mureş. De acelaşi teatru se leagă şi numele lui Romulus Guga, unde în 1967 a fost secretar literar. Este un volum sprijinit de o parte dintre cei care l-au cunoscut şi preţuit: Mihai Sin, care a crezut şi i-a fost alături în proiectul reînfiinţării revistei Vatra, Zeno Fodor, la vremea aceea, secretar literar la acelaşi teatru şi, mai ales, doamna sa, Voica Foişoreanu, care a înţeles cât „de puţin e timpul”[1] pe care nu mulţi ştiu să-l gestioneze mulţumitor.

După ce parcurgi micromonografia de faţă, ai un sentiment de frustrare… Doar atât?! Peste trei decenii de la moartea lui Romulus Guga, un simbol al târgumureşenilor de numele căruia se leagă o operă importantă (poezie, roman, teatru), o nouă serie a revistei „Vatra” (1971), „o rară disponibilitate stilistică şi expresivă, o capacitate impresionantă şi o creativitate debordantă” – subliniază prefaţatorul cărţii, Dumitru Mircea Buda.

Şi numele autorului e predestinat… Blaga, la rându-i poet şi regizor, totodată secretar artistic al Teatrului Naţional Târgu Mureş trudeşte la restituirea, chiar şi parţială, a imaginii unui scriitor uitat pe nedrept de critica literară postcomunistă.

Cartea s-a născut în gândul autorului încă din şcoala primară. Premiant fiind, primeşte o carte de Romulus Guga, Nebunul şi floarea. Uşor descumpănit că nu ştia nimic despre autor, iată, ajunge să devină unul de-ai casei. Preocupat să-i înţeleagă scriitura şi, nu mai puţin, viaţa, Laurenţiu Blaga înţelege că perioada anilor ‘60-‘70 a fost una dificilă pentru condeierii români. Guga intră în atenţia criticii literare destul de târziu. În anul 1970 este premiat pentru acelaşi roman care a stat şi la temelia acestei construcţii discursive: „o mică bijuterie în istoria literară românească”, ne spune chiar autorul.

Rămâne, însă, cel mai mult cunoscut, în urma refondării revistei Vatra, care a decis însăşi identitatea culturală a lui Guga. O publicaţie de referinţă în cultura română, chiar dacă ea îşi află rădăcinile în provincie. Cu atât mai mult este de remarcat faptul că Romi, cum îi spuneau prietenii, alege să rămână legat de oraşul Târgu-Mureş şi, de aici, să promoveze cultura, literatura şi, un amănunt mai puţin cunoscut, arheologia.

De ce se remarcă Romulus Guga ca literat? Fiindcă atrage prin diversitate. E o literatură specială, cum o numeşte autorul. Desigur, în calitate de asistent de regie la unul  dintre spectacolele lui Guga, Amurgul burghez, regizat de Anca Bradu, ajunge să-i înţeleagă preocupările pentru dramaturgie. Scria şi rupea ce scria de câte trei-patru ori, doamnei sale revenindu-i misiunea de a recupera şi apoi a recondiţiona textele abandonate.

Chiar dacă este mai puţin cunoscut ca poet, Guga are şi un vers extrem de sensibil, care surprinde atent din savoarea anilor ‘60-’70. Se simte boemia Clujului, prin intermediul cafenelei Arizona, „o agora informală a cetăţii în care, dincolo de o cafea şi o votcă mică, era loc de discuţii, confruntare liberă de idei şi împărtăşire de proiecte” (Vasile Gogea).

Cartea are la bază interviuri cu oameni care l-au cunoscut şi de la care Laurenţiu Blaga a aflat lucruri surprinzătoare şi inedite pentru toţi cei care o vor citi. Aşa aflăm că, în ciuda vremurilor pe care le-a trăit, a crezut cu tărie în oameni, aflaţi pe teritoriul ţării sau în afara ei. De mare folos i-au fost şi originile, chiar dacă nu erau dintre cele mai „sănătoase” pentru regimul comunist. Bunicul patern, Ion Guga, protopop de Cuvin, macedo-român, este reprezentantul românilor din Iugoslavia, creându-se astfel puntea de legătură cu scriitorii din acel spaţiu, dar şi cu alţi scriitori plecaţi din ţară, în ciuda vremurilor.

Deşi nu au fost consemnate prea multe momente pe care le-a trăit Guga în vechiul regim, totuşi autorul ne istoriseşte una legată tocmai de contextul amintit. Guga, fiind în „grija” unor oameni de bine care nu conteneau cu plângerile, după câteva reprezentanţii ale spectacolului Speranţa nu moare în zori pe scena Teatrului din Târgu Mureş (1973), are parte de „un proces cu toate ingredientele unei execuţii politice” (p. 43). Supărarea vine atunci când printre evaluatori, îşi vede şi câţiva colegi de breaslă. O singură voce, cea a regretatului scriitor Serafim Duicu, nu corespundea ideologiei comuniste. Dincolo de acel moment, salvarea, sigur este o speculaţie, avea să vină odată cu diploma câştigată la Festivalul Internaţional de teatru de televiziune de la Praga, în anul 1975, în urma înscrierii acestei piese de maestrul Dinu Săraru. Preşedintele juriului fusese Václav Havel, dramaturg recunoscut în acea vreme, cel care mai târziu avea să ocupe fotoliul prezidenţial al Cehoslovaciei.

Carismaticul Guga, are şi o viaţă tumultoasă. În această istorisire, cu nuanţe vădit empatice, întâlnim şi aspecte inedite din viaţa personajului nostru. Întâlnirea dintre cei doi, Romi şi Voica, în Clujul studenţiei, a fost ea însăşi o poveste de roman. Naş spiritual avea să le fie cunoscutul jurnalist, deopotrivă scriitor, Aristide Buhoiu. Aici aflăm cum după o ceartă între Romi şi Voica, aceasta, aflată în ultimul an la medicină, cere repartizarea în cel mai îndepărtat punct al ţării. Aşa ajunge la Hârşova, lângă Tulcea, unde lucrează la dispensar. Guga renunţă la postul de organizator de evenimente la Casa Universitarilor din Cluj-Napoca şi o întâmpină pe viitoarea lui soţie chiar pe treptele dispensarului. Tânăra doctoriţă nu se lasă uşor impresionată, Guga fiind nevoit să asiste în halat alb la consultaţii, lumea luându-l drept doctor. Partea amuzantă, pe care şi-o aminteşte Voica, este că la un moment dat, venind o femeie în travaliu, curajosul Romi leşină.

Prin simpla ei apariţie, şi fără ca să fi dorit a fi un studiu, cartea Guga îşi găseşte în ea însăşi fermenţi care o fac să trezească o stare de spirit. Credem şi sperăm, că ea e doar episodul pilot ce anunţă un serial biografic complet pe care Guga îl merită din plin. Fiindcă nu este doar o personalitate a culturii mureşene, ci reprezintă un simbol naţional, a cărei vizibilitate este din ce în ce mai înceţoşată.

 



[1] din poezia Gravură, vol. Bărci părăsite, semnat de Romulus Guga, Editura pentru literatură, 1968.

Lasă un răspuns