Laptopul dublu*, de Iulian Popescu

Iulian Popescu: „Mi-ati zis cândva că semăn cu Jules Verne. Iată că ați cam avut dreptate; mai jos e dovada. Aparatul gândit de mine este dat în romanul Să fim optimiști”.

Detalii: Holmes era un procuror numit aşa din liceu pentru că dezlega uşor orice enigmă. Fizicianul este un fost coleg de liceu, acum prin SUA. Cicero era tot coleg de clasă la liceu cu cei doi, acum avocat şi duşman deschis al lui Holmes, fiind şi bănuit că a făcut un furt de tablouri.

CAPITOLUL 15

Laptopul dublu* (din romanul Să fim optimiști, Ed. Sitech, 2011, pg. 221)

Foarte cătrănit de această anchetă, seara, acasă, Holmes primeşte un telefon: era Fizicianul, fostul său coleg de liceu, bun prieten. Nu mai ştia nimic de el de la bacalaureat. Aşa că au stabilit o întâlnire la Holmes acasă.

Şi s-au întâlnit. Fizicianul a venit cu un laptop cam masiv, ţinut de gât, l-a pus undeva într-un colţ şi s-au aşezat la taclale. Soţia lui Holmes, Automatista, i-a servit cu de toate: mâncare şi băutură. Holmes s-a bucurat, mai ales că se rupea un timp de necazul cu ancheta lui.

Iar Fizicianul a început să tot povestească.

– Tu ştii că după ce am început să studiez bine fizica, am ajuns la olimpiade naţionale, apoi la unele internaţionale şi… am continuat cu studiul. Ei bine, după bacalaureat am fost trimis, mă rog, tot ca liceist, la o Olimpiadă Internaţională de Fizică, organizată în Austria. La această olimpiadă l-am întâlnit chiar pe profesorul care scrisese cartea aceea de fizică la Universitatea din Berkeley, carte tradusă şi în româneşte, studiată de mine până la virgulă. Am avut ocazia să discut cu el, în engleză desigur, doar ştii că m-a pasionat şi engleza, şi i-am făcut unele observaţii asupra cărţii. I-am spus că trebuia să detalieze mai mult problema difuzării undelor sonore şi altele. Am avut o discuţie lungă, în care am fost foarte curajos, doar nu aveam nimic de pierdut. Mda, n-am avut de pierdut, însă am avut… de câştigat. Pe loc omul mi-a oferit o bursă de studiu la Facultatea de Fizică de la Berkeley. Bursa era pentru un an, iar dacă obţineam rezultate bune, o puteam obţine anual.

Şi iată-mă, mde, fugit din ţară, plecând spre Statele Unite. Am ajuns la Berkeley. Acesta e un oraş în California, dar de fapt e oraşul… universităţii. O universitate de stat cu peste 30000 de studenţi e… ceva! Zeci de laboratoare, biblioteci, un campus enorm, ce mai, un mediu ideal pentru studiu.

Acolo m-am ţinut de studiu şi am folosit la maximum facilităţile oferite de laboratoarele lor. Erau bine dotate, îţi procurau orice, aveam acces oricând.

Şi m-am ţinut de ideea mea, aia cu sunetele, despre care ţi-am vorbit ceva în liceu. Acum ideea se dezvoltase, se extinsese. Important pentru mine era faptul că ideea încă nu apăruse şi la alţii.

În fond, ideea era simplă: sunetele sunt vibraţii care se propagă în diferite medii. Numai în vid ele nu se propagă! Deci, dacă se discută ceva într-o cameră, sunetele se împrăştie în acea cameră, prin unde longitudinale. Dacă întâlnesc ferestre deschise, se propagă în aerul din dreptul ferestrelor. Dacă se lovesc de pereţi, se întorc în cameră, dar nu dispar, „aşteptând” deschiderea uşii sau a ferestrei! De fapt sunetele nu dispar – ca energie. Doar câteva mici procente se transformă în căldură, prin frecarea de straturile de aer prin care se propagă.

Sunetele astea sunt nişte oscilaţii (unde de vibraţii), periodice, gen sinusoida alăturată.

timp

Ca orice curbă „care se respectă”, şi sinusoida are o ecuaţie:

y=a sin( .t),

unde y este distanţa pe verticală a fiecărui punct al curbei, „a” este distanţa maximă pe verticală (amplitudinea), este frecvenţa unghiulară (numărul de oscilaţii în 2* secunde), iar t este timpul (notat pe axa orizontală).

Gata, deocamdată nu mai dau ecuaţii!… Iată însă o diagramă doar! Aici avem două sinusoide cu a / de 1/1 şi 2/1. Cu alte cuvinte, oscilaţiile astea sunt diferite de la caz la caz, de la om la om, de la un zgomot la altul.

timp

Sunt bine cunoscute jocurile acelea cu piese de domino. Sunt aşezate sute de piese în poziţii verticale, înşirate pe o masă sau într-o cameră, se dă un impuls primei piese şi unda se transmite la piesele următoare. Există şi anumite „intersecţii”, când unda se desparte în două părţi, fiecare doborând alte şiruri de piese. Cam aşa e şi cu undele sonore. Nu prea sunt… cinstite! O mai iau şi pe alături… Adică, se transmit de la moleculă la moleculă, dar se mai ramifică la moleculele vecine, astfel că aceste unde se mai… amortizează. Adică, împărţindu-se, oarecum „frăţeşte”, îşi împart energia iniţială, fiecare ramură devenind „mai săracă”. Deci sunetul iniţial se cam divizează.

Să revenim la aparatul meu. Cu alte cuvinte, tot ce s-a vorbit într-o cameră, între două deschideri ale uşii sau ferestrei, se află acolo, în acea cameră, ca unde acustice! Să zicem, aşa, mai plastic, sub forma unor… fire de păianjeni! Acum urma ca un aparat, la care lucram eu, să poată înregistra toate aceste „fire”.