Lacul

21. X. 1936 – s-a născut Vartan Arachelian;

21. X. 1846 – s-a născut Edmondo de Amicis, în Oneglia, Italia (m. 1908);

21. X. 1833 – s-a născut Alfred Nobel (m. 1896);

21. X. 1790 – s-a născut Alphonse de Lamartine (m. 1869).

Lacul

Astfel tot la țărmuri nouă împinși calea ne-ncetată,
Duși către vecinica noapte, înapoi făr-a veni,
În oceanul de vârste noi nu vom putea vrodată
O zi ancora-a-ntări?

O, lac! abia-și sfârși anul drumul ce iar și-l gătește,
Ș-aproape de drage valuri unde ea era-a veni,
Pe piatra unde-ai văzut-o, aci, iată, mă privește,
Viu singur a…m-odihni!

Astfel tu mugeai în gemăt sub aste stânci afundate,
Astfel vântul a ta spumă pe picioare-i arunca
Și te sfărâmai tot astfel sub coastele-ți deșirate,
Unda-ți plesnind se vărsa.

Ti-aduci aminte-ntr-o seară când noi pluteam în tăcere
Și n-auzeam de departe pe undă, sub cer lucios,
Decât sunetul lopeții ce despica cu plăcere
Valul tău armonios?

Când, un glas străin cu totul pe tăcere, fără veste,
Dintr-un țărm ce-aducea farmec începu a deștepta.
Unda stătu să asculte, și glasul ce scump îmi este
Cu-aste vorbe răsuna:

„O, vreme, oprește-ți zborul! ceasuri blânde,-ascultătoare,
Opriți cursul vostru, stați!
A zilelor mai frumoase plăcerile fugătoare
Lăsați să gustăm, lăsați!

Destui ticăloși vă strigă, ce necazu-i împresoară;
Curgeți, pentru ei grăbiți;
Luați cu ale lor zile grijile care-i doboară
Și uitați p-ăi fericiți…

Dar ce cer? deșartă rugă! minutele trec, n-așteaptă,
Vremea-mi scapă, s-a pierdut;
Eu zic nopții să-ntârzie, aurora se deșteaptă,
O-mpraștie… a trecut!

Să iubim, să iubim dară, de secunda ce grăbește
Grăbiți să ne bucurăm;
Vremea este fără țărmuri, omul liman nu găsește;
Curge, și noi naintăm!”

Timp gelos! e cu putință aceste ceasuri sfințite,
Când amorul în lungi unde ne revarsă fericiri,
Să zboare de noi departe, asemenea de grăbite
Ca și în nenorociri?

Cel puțin nici a lor urmă, și ea nu stă, piere, zboară?
Ce! de tot le-avem pierdute? mai mult nu le vom afla?
Vremea care ni le dete, vremea care le omoară
Mai mult nu ni le va da?

Trecut! Nimic! Vecinicie! Abisuri negre, noptoase!
Unde sunt zilele noastre care-n veci ni le-nghițiți?
Spuneți, ne veți mai întoarce aste plăceri fioroase
Pe care ni le răpiți?

O, lac, și voi, stânci tăcute, peșteri și păduri umbroase,
Voi, ce vremea vă păstrează sau vă poate re-nnoi,
Păstrați ținerea de minte acestei nopți prea frumoase
Cel puțin a vă-nsoți.

Fie cu tine-n repaos, fie și în vijelie,
Frumos lac, și în privirea dealurilor ce-asudez,
Și-n aste sălbatici râpe, și-n brazii ce cu mândrie
Malul tău încoronez;

Fie-n zefirul ce suflă, ce tremură în verdeață,
În sunetele din vale ce văile le răspund,
În steaua d-argint în frunte ce albește a ta față
Cu raze ce-abia pătrund;

Și vântul ce tare geme, și trestia ce suspină,
Miroasele răsfirate din aeru-mbălsămit,
Tot ce se vede, s-aude, toate ele ce n-au vină,
Tot zică: ei s-au iubit!

 

Lasă un răspuns