La țară*. Poem, de Dan Ionescu

La țară*

*din volumul: Altceva de cunoscut

 

Calul scapără de negru ce e.

În stânga, lângă plasa de mere,

bunicul își reglează urechile, astfel încât căciula,

nou cumpărată, dar foarte largă, să nu-i cadă pe ochi.

Să spunem că poartă pe cap o tentativă de oaie?

De aceea nu prea aude: i-a încărcat

behăitul nervos, scuturat de blană, timpanele.

Orice deget se poate erija într-un dirijor, lovind

în repezeală, cârlionții, aceștia răsună. Vor fi un cor.

Și tata începe să cânte. Solist principal.

Pun frâu lunii.

O părere la “La țară*. Poem, de Dan Ionescu

  1. Neostoita sete de mântuire…

    De bună seamă, Blaga – apăsat – o știe,
    La sat mai dăinuie un dram de veșnicie…
    Prin vremi – cu arse ceruri răposate –
    Poemele Luminii mai pâlpâie la sate…

    Petre Cazangiu

Lasă un răspuns