La Iericuri. Proză, de Ion R. Popa

LA IERICURI

 

(Fragment din romanul Parfumul de lavandă, Ed. Autograf MJM, Craiova, 2014, autor Ion R. Popa”)

            Mitru  Veleanu a mai zăbovit o săptămână prin Ţagani, timp în care a fost plimbat prin preajmă, în special în zona limanului. A admirat eforturile comunităţii în frunte cu primarul, dar şi rezultatele care se întrevedeau. Şi-a permis chiar o părere:

            -Vânzarea peştelui proaspăt sau afumat ar putea fi mult mai rentabilă, dat fiind volumul mare al pescuitului, dacă ar exista o fabrică de conservare a peştelui.

            -Este în planul de viitor, ai dreptate! l-a informat Lepădat.

            A rămas uimit de amestecul de „naţii şi limbi” care munceau laolaltă în cea mai bună înţelegere.

            -De ce te miri? Ei, când muncesc la un loc, se înţeleg foarte bine, ba se şi ajută. Se  certau când unii aveau lot agricol sau loc de muncă, iar  alţii, nu. Pe scurt, lipsa sursei de trai îi asmuţea unul împotriva altuia.

            -Tot ce faceţi aici al cui va fi? nu aflase Veleanu.

            -Al comunităţii, care-l va administra printr-o formă cooperatistă de producţie şi desfacere, a menţionat primarul.

            -Vrei să spui că va fi o cooperativă ca cele înfiinţate în ultimii treizeci-patruzeci de ani în România?

            -Exact!

            -Nu v-aţi gândit rău! Eu credeam că faceţi un fel de colhoz, cum au vecinii.

            -În cazul acela nu mai vedeai unul aci. Aproape jumătate dintre cei interesaţi şi angajaţi în acest efort sunt veniţi de peste Nistru, de unde au fugit tocmai din cauza colhozului.

            Tot discutând, nu şi-au dat seama când a trecut timpul şi că au obosit. S-au aşezat pe o stivă de lemne şi au continuat:

            -Domne primar, nu ştiu cum să te laud mai bine. Ai folosit în interesu’ oamenilor tot ce a dăruit Dumnezeu acestor locuri.

            -Încă nu am valorificat totul. Mai avem partea de agrement, care, un timp, va merge tot ca până acum.

             Şi Marcel i-a explicat pe larg planul său privind amenajarea plajei şi de folosire a nămolului tămăduitor, despre care Mitru abia acum afla.

            S-au trezit cu Irina lângă ei. Le adusese mâncare.

            -Ia uite! De ce nu o trimiserăţi pe Alla şi te deranjaşi tu ca să vii până aici? a întâmpinat-o Marcel, în timp ce Mitru îi răspundea la salut cu „Să trăieşti, fata mea!”, privind-o insistent.

            -Avea treabă doamna cu ea. Dar ştiţi, oricum nu o lăsa singură şi ar fi trebuit să o însoţesc.

            -Dar ce treabă au?

            -Pregătesc camerele unde vor creşte viermii de mătase, fiindcă Daria, fiica lui Mişa, nu poate să calce în picior, şi l-a scrântit.

            -I-auzi! Dar cum s-a întâmplat?

            -Ea se plânge că i-a mişcat Alla scara când să coboare din fânar, dar aceasta neagă. Oricum, s-a ales cu o entorsă urâtă, dacă nu o fi fractură, că a căzut de la trei-patru metri, când i s-a răsucit scara.

            -Soţia a simţit nevoia, ca şi în alţi ani, să aibă o activitate, ba chiar aducătoare de venit, şi s-a apucat să crească viermi de mătase. Nevasta şi fiica lui Mişa, ca şi Alla, au asigurat-o bucuroase de ajutorul lor. Dar Alla asta, de la un timp, nu ştiu ce se întâmplă, că mereu pierde din încrederea pe care i-am acordat-o cu prisosinţă. Îmi face impresia că nu mai e normală.

            -Cum s-a aciuat la dumneavoastră? Nici mie nu mi-a plăcut purtarea ei. E dungoasă rău. Parcă duşmăneşte pe toată lumea.

            -Poate fiindcă are beteşugul ăla, că de-aceea s-a şi miluit Ana de ea. Era într-o vară, la vreun an-doi după război, când au venit cu iurtele mai multe familii de tătari şi s-au aşezat pe islazul comunal. Ea rătăcea şchiopătând prin sat cerând mâncare. Toamna, într-o dimineaţă cu brumă, a găsit-o Ana la poartă, făcută covrig de frig. Cei cu iurtele plecaseră şi o uitaseră. Nu avea pe ea decât o cămaşă murdară, iar picioarele îi erau goale. A luat-o în casă, a spălat-o, a îmbrăcat-o şi i-a dat ca misiune să îngrijească păsările din curte, că avea doar vreo doisprezece ani. Se juca cu răţuştele. Apoi, s-a antrenat şi la alte treburi. Ar fi harnică, chiar dacă e şchioapă.

            -De ce nu-l luaşi pe Manu cu tine? a întrebat-o Marcel pe Irina, care ascultase atentă povestea Allei.

            -Este cu Iurie la centrul cultural, le-au venit cărţi noi.

            -Se duc la centru, dar pe tine te lasă singură prin bălţile astea? a glumit Marcel.

            -Cred că mai aveau şi altă treabă, dacă o aşteptau pe Vera cu Marcu.

            Între timp, Marcel şi Mitru au mâncat ce le adusese Irina, fără să mai fi mers la şopronul cu mese folosit de muncitori înainte de a fi avut cantina.

            Irina a strâns masa, a pus totul în coş şi a plecat.

            -Domnule Veleanu, eu m-aş duce pe la iericuri ca să văd cum mai merge treaba acolo. Există o porţiune care e greu de trecut. Te încumeţi să mergi cu mine sau te duci cu Irina, care încă nu este prea departe.

            -Abia aştept să te însoţesc, domnule primar. Vreau să văd cu ochii mei ce faci aici!

            -Te previn că sunt câţiva kilometri până la stăvilare, care nu sunt uşor de străbătut, ne trebuie cam o oră. Ba avem o porţiune care trebuie traversată făcând echilibristică. I s-a spus „Puntea Raiului”.

            -De ce oare? a vrut să ştie Mitru.

            -Unii cred că erau puţini care reuşeau să o treacă fără să cadă, dar apa nu e adâncă, decât pe alocuri cât un stat de om, în rest doar până la genunchi dacă ajunge, dar e urât mirositoare, fiindcă e stătută. Cândva, era folosită la topirea cânepii; nu are comunicare cu limanul. Alţii cred că are această denumire pentru că, după ce o treci, ajungi uşor la marginea limanului, unde găseşti din abundenţă zglăvoaca sau mocănaşul, un peşte nu prea mare, dar foarte dulce şi care poate fi prins cu uşurinţă. Puntea a mai fost numită şi „a suspinelor”, fiindcă este mereu udă, plină de mâzgă, alunecoasă şi mulţi au alunecat la întoarcere, pierzând peştele agonisit, care era hrana familiei.

            – Dar văd pe alocuri nişte stâlpi alături, unii sub nivelul apei; ce e cu ăia?

            -Sunt rămaşi de la puntea cea veche.

            Au plecat împreună, ocolind şantierul şi străbătând un şes plin cu o păioagă rară, o iarbă care se grăbeşte să crească înaltă primăvara, apoi uscându-se rapid. Ici-colo, păsărele mici ţâşneau în faţa lor, între care una mai dolofană s-a oprit într-o lizieră.

            -Ah, asta era o dropie! a exclamat Marcel.

            -Am auzit de ea, dar n-am văzut. Pe la noi sunt puţine, doar în Bărăgan. Dar avem prepeliţe, potârnichi…

            -Sunt şi d-alea, dar mai la deal, ştia Lepădat. Unde sunt păsări de-astea multe, găseşti şi răpitoare care trăiesc pe seama lor.

            -Îmi place zona. Nu e ca la mine, dar e mănoasă. Văd crânguri, păsări de apă şi de câmpie, dar aud şi cucul, cinteza, privighetoarea, de parcă au venit după mine.

            Au ajuns pe marginea limanului. Câţiva localnici pescuiau de pe mal, unul din barcă.

            -Bună recolta?

            -Mulţumitoare. Dar eu venii abia de o juma’ de ceas. Fusei la praşilă.

            -Nu lucrezi în cooperativa noastră?

            -Am doi fraţi şi pe tata care sunt acolo. Eu m-am retras pentru culturile astea de primăvară. Pe urmă mă întorc.

            -Bravo! Ai fost mulţumit?

            -Am fost, dar noi nădăjduim ca mulţumirea cea mare să vină după ce le vedem făcute toate ce aţi spus dumneavoastră.

            -Aşa va fi. Dacă te rog, ai o barcă pentru noi, ca să ne-o împrumuţi?

            -Am, dar e departe. Însă uite-l pe Ghelase aci, aproape! şi l-a strigat.

            -Lasă-l că are treabă, nu o fi prins cât îi trebuie.

            -Îi măi dau de la mine, că eu o să stau măi mult în seara asta, s-a dovedit binevoitor Pâncotă.

            Ghelase a venit cu barca la mal, iar când a aflat despre ce e vorba s-a oferit:

            -Vă duc eu cu barca până la iericuri şi, dacă nu zăboviţi mult, vă aduc şi înapoi.

            Au urcat şi au plecat. La început au străbătut mai anevoie un păpuriş şi Ghelase a simţit nevoia să explice:

            -E mult până când ajungem în eruga mare şi dup-aia merge uşor.

            Într-adevăr, după ce au trecut ca printr-un canal flancat de papură înaltă, au ajuns pe luciul întins al apei, unde barca înainta de parcă era atrasă de o forţă nevăzută în acea direcţie. Păsărelele care concertaseră până atunci se auzeau tot mai departe, uneori glasul lor fiind acoperit de clipocitul apei. Tăcerea a fost întreruptă de Marcel:

            -Deşi e puţină pâclă, dacă te uiţi în zare, vezi sub linia de orizont alta mai pronunţată la culoare. Este un cordon litoral care desparte limanul nostru de mare. Undeva, acesta este întrerupt şi, prin acel loc, numit ieric, comunică limanul cu marea. Tot pe acolo vine chefalul din mare după ce se încălzeşte apa,  primăvara, şi pleacă toamna, când apa în liman se răceşte. Acolo construim noi zăgazurile de care vorbeam, ca să putem controla mişcarea acestui peşte valoros, a fost explicit Marcel Lepădat.

            -Din câte ştiu eu, chefalul este un peşte pe care îl găseşti în special pe masa celor bogaţi. Când eram băiat de prăvălie în Oraş, am văzut şi am mâncat la patronul meu, un  evreu care voia să mă înfieze, neavând copii.

            Au ajuns. Echipa de muncitori era în plină activitate. Întrebaţi dacă au vreo nemulţumire, şeful acesteia a răspuns că, pe şantier, sunt foarte mulţumiţi, dar:

            -Dacă ar putea primăria să asigure o platformă de transport, la venire şi plecare. Noi, care nu locuim în pavilioanele de aici, când ajungem dimineaţa, suntem deja obosiţi, iar seara, când suntem frânţi de oboseală după muncă, e şi mai rău. Ca să o luăm pe scurtătură, am mai  reduce din drum, dar e periculos pe „Puntea Suspinelor”.

            -Într-adevăr, aici au mers lucrările cel mai greu. Poate fi o explicaţie importantă ceea ce ai spus, a acceptat Marcel.

            -Mai este una. De două ori am reluat lucrarea. Fiind clădită pe nisip, ne-am trezit cu ea ruptă.

            -Da, cred, pentru că cordoanele astea litorale, mai ales cele înguste cum este al nostru, sunt foarte instabile. De construcţii grele în zona lor nici nu poate fi vorba.

            -Dar uite că nu a rezistat nici la a noastră care este destul de uşoară. Să vedem acum, am refăcut-o numai din scânduri.

            -Nu credeţi că poate fi vorba şi de o mână rău-voitoare? a îndrăznit Ghelase o părere.

            -Eu consider că toată suflarea de aici are interesul să ne iasă bine toată lucrarea asta. Doar este în folosul tuturor.

            Programul s-a terminat şi muncitorii au încetat lucrul. Unii s-au tolănit, alţii s-au pregătit de plecare, iar câţiva şi-au aruncat undiţele în apă.

            Mitru s-a mirat de noul mod de viaţă cunoscut cu această ocazie şi de dărnicia naturii în asigurarea hranei zilnice a localnicilor. S-au întors către barcă.

            -Mâine va trebui ca să stau cam toată ziua pe-aci, pentru a vedea cu ochii mei cum decurg lucrările

            -Îmi pare rău că nu te pot însoţi. Eu, mâine, plec. Domnul Wolf are drum la Vărata şi mi-a promis că mă ia cu el.

            În timp ce lucrau, din larg s-a auzit un vapor semnalându-şi prezenţa, iar când au întors privirea l-au şi văzut fumegând. Era o ambarcaţiune mai mică.

            -Uite o ocazie. Ăsta vine de la Cetatea Albă şi merge până la Constanţa, dar la noi nu opreşte, fiindcă e ţărmul nisipos, poate la Budochi.

            Pescarul cu barca nu pierduse timpul. Umpluse aproape o găleată cu peştele prins.

*     *

            A doua zi, Marcel a lăsat instrucţiuni pentru cei de acasă, inclusiv ca Alla sau Irina să nu meargă de una singură ca să-i aducă mâncare, apoi s-a dus la primărie şi a pus treburile la punct, de unde a plecat direct la iericuri. Ajungând la prima tabără, a cerut inginerului de şantier o barcă, cu care şi-a continuat drumul. A inspectat lucrarea şi s-a sfătuit cu şeful de echipă. Au hotărât ca, pe alocuri, scândura să fie înlocuită cu sârmă împletită, deşi era mai scumpă. Lucrătorii nu numai că au acceptat, dar au şi admirat soluţia, găsindu-i o mulţime de avantaje.

            Şeful echipei, Ştefan Gherasim, avea o experienţă bogată în domeniu, dobândită cu ani în urmă la Budochi, unde lucrase sub conducerea unui meşter neamţ, acum decedat, pentru care mai păstra încă admiraţie.

            Venise ora prânzului. Muncitorii aveau o pauză şi luau masa.

            -Domnule primar, veniţi să mâncăm împreună! l-a invitat Gherasim.

            -Mulţumesc, dar eu ţin regim alimentar şi aştept meniul meu; trebuie să vină fetele.

            Marcel s-a retras într-o parte pentru a nu-i stânjeni pe cei care mâncau. Privea luciul lacului care părea mai liniştit ca oricând. În largul acestuia a apărut o barcă cu un vâslaş. „Ce să fie cu ăsta? Parcă se îndreaptă spre ieric. Or fi şi fetele? Dar s-ar vedea. Nu sunt. Ce să fie?!”

            S-a ridicat ca să vadă mai bine. Într-adevăr, vâslaşul era singur, iar când s-a apropiat mai mult, l-a recunoscut pe acel Ghelase, care îl adusese cu o zi înainte.

            -Domnule primar, s-a întâmplat o nenorocire, a zis acesta gâfâind în timp ce trăgea la mal.

            -Ce anume?

            -Urcaţi şi vă spun din mers.

            În timp ce urca în barcă, prin mintea lui Marcel au trecute diferite gânduri: „Poate acasă, poate pe şantier, poate la primărie…” Pe spinare a simţit o transpiraţie rece.

            -Una dintre cele două fete, care veneau ca să vă aducă mâncare, a căzut de pe „Puntea Suspinelor” şi s-a înecat.

            -E vorba de cea şchioapă sau…

            -Cea „leancă” nu căzu. Mergea în urma celeilalte.

            -Înseamnă că Irina?

            -Nu ştiu cum o cheamă, dar a fost şi ieri.

            -Irina! şi Marcel a lăsat capul în jos, apoi a privit în faţă, scrutând distanţa pe care dorea să o fi parcurs cât mai repede. Nu a zis nimic, fiindcă vâslaşul îndemna cu toată forţa, fiind încordat.

            Când au ajuns, deja Manu, Vera şi Marcu se aflau la faţa locului. Toţi erau înlăcrimaţi, iar sora ei răguşise de atâta ţipat. Dar toată mulţimea ce se strânsese acolo era îndurerată, inclusiv inginerul Oleg Tănase, care îşi păstra totuşi luciditatea. Marcel l-a luat deoparte.

            -Ştii mai multe despre incident decât cei de aici?

            -M-am alarmat în acelaşi timp cu ceilalţi. De la noi nu se vede, atât din cauza distanţei, dar şi a păpurişului.

            -Care or fi observat primii?

            -Din câte îmi dau seama, numai dinspre nord, din direcţia venirii lor, sau dinspre larg s-ar fi putut vedea, unde este câmp deschis. Noi alergarăm când îi văzurăm pe aceia că se îndreptă gălăgioşi, unii ţipând, spre locul ăsta. Când ajunsei, o scoseseră din apă şi unul încerca în zadar să o aducă la viaţă.

            -„Leanca” ce făcea?

            -Era pe mal şi privea pierdută spre mulţime. Nu reuşi nimeni să scoată ceva de la ea.

            -Care o fi fost primul sosit la faţa locului?

            -Nu ştiu, dar promit că o să aflu.

            -Te aştept ca să treci pe la mine mâine.

            -Numai dacă voi afla aşa de repede. Dacă întrebi acum, fiecare de aci pretinde fie că a văzut, fie că a sosit primul. Dar, când e la depus mărturie în faţa anchetatorului, unii încep să bată în retragere, alţii inventează sau spun ce au auzit şi  dificultatea depistării adevărului vine din alt sens. Dar până atunci, aflu eu cine a văzut primul, şi ce a văzut.

            Trupul neînsufleţit al Irinei a fost ridicat spre seară, în corul de jeluiri ale mulţimii şi, la indicaţia procurorului, dus la Vărata, pentru autopsiere.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.