Jean Băileşteanu: Un istorisitor reflexiv, de Ştefan Vlăduţescu

descărcare

Jean Băileşteanu: Un istorisitor reflexiv

                                                                                 de Ştefan Vlăduţescu

         I. Literatura Olteniei actuale are câţiva mari scriitori. Dublul acestora îl formează scriitorii remarcabili. Apoi, patratul lor sunt scriitori notabili şi meritorii. Păstrând măsura semnificaţiilor: hazardul în critica literară stă în a zbura peste vârfuri. Totuşi, trebuie să spunem lucrurilor pe nume. Oricât de apăsătoare ar fi evaluarea este de evidenţiat că unul dintre cei doi mari prozatori ai literaturii oltene este Jean Băileşteanu.

Găsim că în epică poţi fi povestitor sau constructor de lumi. Povestitorul este cel care cu farmec transformă din realitatea trăită într-o lume la marginea imaginarului. El face ca accentul pus pe relatarea unei istorii trăite să nu apară ca disonant. Povestitorul este autorul unor istorii, este prezentatorul unor realităţi în raport cu care are o rezonanţă existenţială. Constructorul de lumi este un creator de realităţi. Diegeza edificată de acesta este mai curând imaginată. Axioma este că limbajul nu permite o lume pur imaginară. Există un realism al literaturii fantastice (vezi Marin Beşteliu). Există un realism al încercării fictivului ca fictiv (vezi J. L. Borges). Reţinem chiar un realism al SF-ului, vezi I. Asimov.

Ca întreg,  epica românească este impregnată de biografic. Biograficul are preponderentă în raport cu imaginarul. La noi mari povestitori sunt Ion Creangă şi Mihail Sadoveanu. Constructori de lumi reale sunt Liviu Rebreanu şi Marin Preda. În literatura română nu există un J. L. Borges, un constructor de lumi pur imaginare. Prozatorul român este marcat mai mult sau mai puţin de biografic.

Jean Băileşteanu este un mare povestitor. Convenţia sub care scrie este că întâmplările relatate sunt în mare parte istorii trăite direct sau indirect. Pe această coordonată, Jean Băileşteanu este un Sadoveanu al Olteniei de sud. Pe o a doua coordonată: în background-ul epicii sale, se află întotdeauna o filosofie, o înţelepciune de viaţă. Tipologic vorbind, filosofia existenţială a eroilor lui Jean Băileşteanu este una în linia lui Albert Camus. Fundamentalmente, Jean Băileşteanu este un povestitor care gândeşte existenţa. Prin istoriile relatate meditează la sensul lumii. Înseşi istoriile prezentate dau semnificaţie vieţii. Eul narativ şi eul auctorial trăiesc prin eroul aflat în scena epică. Misiunea primară a naratorului este aceea de a obliga personajele să-ţi facă timp să trăiască. Misiunea secundă constă în a le integra în istoria ce le impune acestora să trăiască viaţa pe care o au.

Rămânând atât de aproape de existenţă, de trăire de „istoria” personală, povestitorul Jean Băileşteanu poate fi numit istorisitor. Istorisirile lui au fond existenţial şi, pe alocuri, pot fi aduse în realitatea din care apornit inspiraţia. Istorisirea este o povestire cu elemente de cronică.

Cu sensibilitate, cu echilibru cu o accentuată conştiinţă existenţial-morală, Jean Băileşteanu istoriseşte întâmplări ce, uneori, se ridică la altitudinea unei mitologii locale, regionale a văii Desnăţuiului.

II. Această figură de istorisitor o identificăm şi în volumul „Ultima înviere” (Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2013) ce antologhează nuvele, schiţe şi povestiri publicate de-a lungul anilor.

Cea mai pronunţată inflexiune mitologică o prezintă nuvela „Pe Desnăţui”. Aici un tânăr cere Domnului „îngăduinţa de a trăi”. Gestul său este apreciat. I se spune că „fără o nădejde nu poţi să-ţi rânduieşti viaţa” şi i se permite să plece în lume cu scopul de a merge să afle „de unde curge acest râu” (Desnăţuiul). În atingerea acestui scop, tânărul trăieşte ruşinea şi frica, trăieşte veselia şi tristeţea, parcurge condiţia de străin între oamenii unui sat de pe Desnăţui. Acestea sunt un fel de probe în „cunoaşterea pe care, zice el resemnat, trebuie s-o capăt”. Se îndrăgosteşte de o fată şi constată că „pe cât te arunci întru cunoaştere, cu atât ştii mai puţin”. Finalmente, se căsătoreşte cu fata şi au mulţi copii. Decizia tânărului conduce la întemeierea sfântă ca topos a satului de pe Desnăţui.

Cea mai valoroasă nuvelă a volumului şi una dintre cele mai valoroase din literatura română este „În drum spre casă”. Ea se constituie ca un lung monolog la miezul nopţii pe ploaie. Am zice că avem de a face cu un monolog hamletian de faţă cu sticla de ţuică. Ieşit beat dintr-o cârciumă închisă, ca toate celelalte înainte de miezul nopţii, Tatău se îndreaptă spre casă. Analizând posibilitatea ca soţia să nu-i dea voie să intre în casă şi posibilitatea de a sparge uşa nu găseşte o soluţie acceptabilă. Trage concluzia că situaţia de incertitudine este urmarea faptului că lucrurile n-au fost cum le-a gândit el în trecut. Astfel se iveşte ideea că, dacă nu merge acasă, nu mai are unde să stea, adică este un om fără casă. Nemulţumirea faţă de soţie generează o a doua nemulţumire: adică „de ce să se închidă cârciumile aşa de devreme şi să mă duc acasă înainte de termen?” Nici acasă, nici la cârciumă nu mai poate să mai bea. Mirat, descoperă că se află la poarta prietenului de-o viaţă Iordache Plotoneru: „soarta, ea le orânduieşte pe toate”, îşi spune. Bate şi nu-i răspunde nimeni. În faţa porţii începe un bilanţ al propriei existenţe: nu a reuşit în viaţă, nu are copii, bănuieşte că soţia l-a înşelat chiar cu prietenul Iordache Plotoneru, nu are încredere în nimeni, are multe supărări pe care „nu le ştie nimeni”. Esenţialul, îşi spune el, este că „sunt bucuros că trăiesc… E frumoasă viaţa!”

Rezultă că nu-şi găseşte locul între oameni, că este singur. În plus, reiese apoi că n-are  un prieten şi fug toţi de el, căci „nu poţi să-ţi ţii gura şi spui adevărul”. În sistemul său de valori alături de adevăr intră şi libertatea: „Libertatea e bună, e cea mai de preţ”. Gândurile îl aduc la constatarea că adevăratul său prieten a fost calul: toţi ceilalţi l-au vândut. Raţionamentul său îi arată că se află „la mare răscruce de drumuri” şi nu ştie încotro s-a apuce: „Doamne, nici nu ştiu încotro s-a apuc”.

Tatău este un om care-şi pune probleme şi se frământă să le rezolve. Convingerea sa este că „viaţa trebuie să ţi-o faci tu, nu s-a aştepţi de la alţii”. Concluzia sa memorabilă este următoarea: „M-am născut în pielea goală…, Ce mănânc, ce beau şi ce-mbrac e din câştig! Ce vrei mai mult?! Ce-i trebuie unui om mai mult?! Sunt fericit, Iordache! Sunt foarte fericit!… Toată viaţa am câştigat!” La final, ca în romanul „Procesul” de Kafka, apar trei indivizi care „trăgeau de el ca de oaia moartă”, în timp ce el tot repetă „Sunt fericit!”, „Ce fericit sunt!”

După cum se ştie omul camusian consideră că pentru a fi puternic trebuie să fii singur şi că aflat într-o situaţie absurdă, din care nu poate ieşi, nu-i rămân decât curajul şi revolta de a se considera fericit (vezi eseul „Mitul lui Sisif”). Tatău este un erou camusian.

Interesantă este şi nuvela ce dă titlul volumului. În „Ultima înviere” ni se istoriseşte povestea lui Paul Zărnescu. Proaspăt preot de ţară, acesta face slujbă şi permite îngroparea în cimitir a unui sinucigaş prin spânzurare. Este reclamat de cântăreţ. În ajunul Paştelui i se comunică la oraş decizia de răspopire. Merge spre casă unde va sluji pentru „ultima înviere”. Alături de el în maşină, oamenii vorbesc şi intră şi el în dialog cu ei. Din discuţii se desprind trei idei: a) că „totul se egalează în viaţă” şi de aceea „corect în viaţă este să nu înşeli pe nimeni”, b) că „Dumnezeu le iartă pe toate… Şi poate e păcat şi să n-aibă ce să-ţi ierte” şi c) că femeia dacă „ai cuvinte, la iuţeală o domoleşti! N-ai cuvinte, mai bine stai dracu în banca ta, că, degeaba, doar te faci de râs”. Pe drum, Paul Zărnescu reflectă la slujbă, la faptul că are de săvârşit o înmormântare. Constată că este neputincios şi învins. Se ştie conştiincios, acceptă pedeapsa, dar nu poate lăsa satul fără slujba de înviere. Maşina se defectează şi porneşte spre sat pe o motocicletă. Împreună cu motociclistul îşi găseşte sfârşitul într-un loc marcat în mitologia locală lângă crucea lui moş Filip, fântânarul.

Camusian este şi Stan Chiorul din „Viforniţa căldurii”. El a fost lovit de Lică a lu’Scriitoru la o nuntă şi şi-a pierdut ochiul. Apoi Lică a devenit amantul soţiei sale. Acum, după 20 de ani de chibzuială ajunge la concluzia că n-are altă cale, trebuie să-l omoare pe Lică: „e calea mea, alta n-am”, căci spune el, Lică „a trăit în locul meu”. Stă de vorbă cu Lică, îi spune că-l va ucide şi chiar încearcă s-a facă. Un cioban îi învederează că dacă voia să intre în regula „dinte pentru dinte” trebuia să fi recurs la răzbunare în urmă cu 20 de ani. Soţia îşi recunoaşte vinovăţia, dar argumentează că a ajuns amanta lui Lică pentru că l-a văzut pe el fără onoare. Stan era de părere că, dacă îl iertase atâţia ani pe Lică fusese drept. Acum rezulta că greşise. Toţi i-o spun şi se simte singur şi neputincios. Camus spune că pentru a fi puternic trebuie să fii singur. Când eşti neputincios şi singur, viaţa este absurdă. Viaţa lui Stan Chiorul nu mai are niciun  sens: se sinucide.

Interesante sunt şi povestirile „Chimia cu Calvera” şi „Elevul Bălan”. Ele prind un al ton alt existenţei şi marchează borne în imaginarul vieţii de elev.

Remarcabile sunt şi povestiri precum: „Nunta lui Petre”, „Răsuflă pădurea”, „Căinţa” şi „Teama”.

III. Eroii lui Jean Băileşteanu gândesc: sunt măcinaţi, sunt frământaţi de gânduri. Acţiunile lor sunt fundamentate pe sentimente puternice şi puternic ancorate în idei bine chibzuite, chiar dacă uneori greşite. Sub fiecare sentiment stă un gând, o idee.

Volumul „Ultima înviere” ne arată un mare prozator, un mare istorisitor, având blândeţea stilistică a lui Sadoveanu şi acuitatea ideatică a lui Camus: sigur, păstrând proporţiile.

Lasă un răspuns