Jay Parini: Ultima gară. Recenzie, de Mirela Teodorescu

descărcare

Ce motive ascunse s-au aflat în spatele misterioasei fugi de la Iasnaia Poliana a fascinantului Lev Tolstoi, cu doar câteva zile înainte de a muri? O ultimă şansă de a îndrepta pe făgaşul cel bun o viaţă guvernată de legile compromisului, ale contradicţiei şi neînţelegerii? O primă decizie luată contrar voinţei celor din jurul său, încleştaţi într-o luptă mută, dar crâncenă, obsedaţi de persoana, de scrierile sau de averea marelui scriitor? Recurgând la un colaj de mărturii şi însemnări spicuite din jurnalele apropiaţilor lui Tolstoi, care au avut privilegiul de a privi şi lua parte, în egală măsură, la evenimentele tumultuoase ce au marcat ultimul an din viaţa acestuia, Jay Parini îşi invită cititorul să dezlege taina alături de el.

 

Jay Parini (n. 1948) este un universitar american plurivalent şi productiv, deopotrivă cercetător academic, critic şi eseist, poet şi romancier. Cele două autentice vocaţii, de om de ştiinţă şi de artist, par a fi inseparabile de vreme ce au marcat atât de evident Ultima gară, încât cartea a fost percepută ca un hibrid, un „docu-roman”. Într-o Postfaţă în care autorul simte nevoia să se explice – e semnificativă chiar această nevoie de a se explica – el mărturiseşte că ideea de a scrie Ultima gară e consecutivă descoperirii într-un anticariat din Neapole a jurnalului lui Valentin Bulgakov, ultimul secretar al lui Tolstoi. „Un roman – scrie Jay Parini – este o călătorie pe mare, explorarea unor ape străine, dar eu am navigat cât am putut de aproape de ţărmul evenimentelor reale care au constituit ultimul an al vieţii lui Tolstoi.” Oricine a scris câteva romane nu poate fi decât de acord că această întreprindere înseamnă a repeta aventura lui Columb: pleci spre un anumit ţărm, dar rişti să ajungi în cu totul alt loc sau să nu mai ajungi deloc. Sunt riscurile abandonării totale în ficţiunea care te prinde şi te poartă irezistibil înspre ţărmuri nebănuite. De aici şi seducţia care mână-n luptă spiritul creator. Or, Parini nu s-a aventurat în larg, ci, cum singur zice, a navigat cât a putut „de aproape de ţărmul evenimentelor reale”. E de înţeles: e greu şi lipsit de sens să te abandonezi ficţiunii într-un caz precum Tolstoi, când te surprinzi la tot pasul excedat de mulţimea documentelor păstrătoare ale „evenimentelor reale”.

 

„Ultima gară – scrie totuşi autorul – este o operă de ficţiune, deşi are unele dintre ornamentele cat  şi formulările cercetării literare.”

Suntem în anul 1910. Rusia a trecut printr-o revoluţie. Lev Tolstoi şi-a publicat deja capodoperele Anna Karenina şi Război şi pace. E adulat în ţară şi în lume. Dar faima are preţul ei. Sfâşiat între „religia“ sărăciei, pe care a îmbrăţişat-o cu speranţa celui care vrea să-şi salveze sufletul, şi traiul fastuos impus de soţia sa, Sofia Andreevna, Tolstoi nu îşi găseşte liniştea. Dornic să i se piardă urma, părăseşte Iasnaia Poliana, locul în care şi-a petrecut aproape întreaga viaţă. În spatele misterioasei fugi stă însă un şir de evenimente tumultuoase pe care Parini le aduce la lumină din jurnalele şi însemnările care au însoţit fiecare clipă a existenţei marelui scriitor rus.

 

Gloria sa universală, frământările în legătura cu opoziţia dintre statutul său social şi sărăcia în care trăia poporul marchează ultima parte a vieţii scriitorului.

 

Tacita luptă dintre Sofia, cea care i-a fost alături jumătate de secol, dăruindu-i treisprezece copii, şi Certkov, asistentul şi bunul prieten al lui Tolstoi, crează o atmosferă insuportabilă, o tensiune care îl determină pe scriitor să plece de acasă cu foarte puţin timp înainte de a se îmbolnăvi.

“Tot ceea ce ştiu, ştiu doar pentru că te iubesc”  , sunt cuvinte rostite de Lev Tolstoi, sotiei sale Sofia.

Întrebat de un reporter dacă îşi iubeşte soţia, acesta răspunde:„Vezi tu?  Când o curtam pe Sofia, era atât de tânără şi de pură, încât părea imposibil s-o pot avea vreodată. Nu voiam să-i spun ce simţeam şi totuşi nu voiam să-i spun nimic altceva. Aşa că i-am scris mai multe scrisori şi am întrebat-o dacă ar vrea să le descifreze. La început era nedumerită, credea că era un fel de joc. Aşa că i-am dat un indiciu. Un singur indiciu.

Primii doi de T, i-am spus, sunt de la  tinereţea ta. Atât i-am spus. Şi atunci…s-a întâmplat cea mai mare minune. Pur şi simplu a rostit fraza: Tinereţea ta şi dorinţa de a fi fericită îmi amintesc cu cruzime ce varstă am şi cât de imposibil îmi este să fiu fericit. Întreaga frază. Fraza mea. De parcă mi-ar fi ghicit gândul. În acel moment am ştiut amândoi că vom fi mereu împreună. Iar în primii caţiva ani am fost incredibil, dureros de fericiţi.”

Ultima gară este un amalgam de jurnale în care este povestit ultimul an din viaţa scriitorului rus Lev Tolstoi. Însuşi Mihail Bulgakov care a fost, pentru cateva luni, secretarul personal al lui Tolstoi vorbeşte în jurnalele sale despre bătrânul înţelept şi despre scriitorul care i-a marcat cariera.

„Sunt trist. Oamenii din jurul meu îmi par teribil de străini. Nuşstiu cum ar trebui să ăa raportez la oamenii nereligioşi ai acestei lumi. Poate ar fi mai bine să ii tratez ca pe nişte animale: să-i iubesc, ăa-i comăatimesc, dar să nu fac nicio încercare de a intra în relaţii spirituale cu ei”, scrie Tolstoi.
Pornind în căutarea înţelepciunii supreme şi regăsindu-se printre oamenii simpli, Tolstoi renunţă la averea sa, la familie şi la statutul social în favoarea a ceea ce s-a numit „tolstoism”.
De altfel, scriitorul rus pare obsedat de viaţa întru cele sfinte, iar soţia sa, o fire mult mai practica, îl dezamăgeşte constant din cauză că nu este nici pe departe interlocutorul spiritual pe care şi-l doreşte Tolstoi.
Însă, fiica sa, Saşa îi adoptă toate ideile fără să se întrebe nicio secundă asupra autenticitatii lor. Ideile scriitorului sunt simple şi par a susţine fundamentul unui om care şi-a găsit răspunsurile şi pacea. Iar atunci când ajungi să deţii pacea interioară, lucrurile si oamenii din jurul tau par atât de usor de de inteles.

Romanul Ultima gară a fost scris pe baza unor vechi jurnale ale tuturor celor care au trait in jurul lui Lev Tolstoi în ultima parte a vietii sale. Unii dintre ei l-au înţeles, alţii doar l-au iubit, mulţi nu au ajuns la esenţa gândurilor sale. Din toate jurnalele reiese, însă, că Lev Tolstoi, cel care sforăie şi are miros de om bătrân a ajuns pe o treapta a cunoşterii, inaccesibilă multora dintre noi.

2 păreri la “Jay Parini: Ultima gară. Recenzie, de Mirela Teodorescu

Lasă un răspuns