James Joyce – Ulise. Recenzie de Mirela Teodorescu

ulise
Întrebat de un scriitor american de ce a ales un stil dificil, Joyce îi răspunde: “Ca să le dau de lucru criticilor pe următorii trei sute de ani”.

James Joyce (1882 – 1941) a fost poet şi scriitor anglo-irlandez, considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori ai secolului al XX-lea. Este cunoscut îndeosebi pentru romanele : “Portretul artistului în tinereţe” (1916), “Ulise” (1922) si “Veghea lui Finnegan” (1939). James Augustine Aloysius Joyce a fost primul copil al lui John Stanislaus Joyce şi Mary Jane Murray. În conformitate cu dorinţa parintilor, Joyce ar fi trebui să fie preot, el a învăţat la mai multe şcoli iezuite şi a fost înscris la University College Dublin, unde a studiat filosofia şi limbile străine. Joyce nu s-a împăcat niciodata cu Biserica Catolică. Pleacă pentru a studia medicina la Paris. La Paris este profund influnţat de simbolistica literară; din motive economice revine la Dublin. La întoarcerea sa, a lucrat ca profesor particular. In vara lui 1904 o întâlneşte pe Nora Barnacle, viitoarea soţie, iar după o scurta perioada de timp vor părăsi Irlanda pentru totdeauna. Familia pelegrinează, trăind in Trieste, Zurich, Paris şi Londra; Joyce îşi câştiga viaţa, schimbînd mai multe locuri de muncă, inclusiv în calitate de jurnalist şi profesor de limbi straine la şcoala Berlitz.
Orice lectura a romanului Ulise ar trebui să înceapă prin referirea la cel mai însemnat dintre modelele de inspiraţie, de elaborare, a cărţii: Odiseea. Fără a reproduce desfăşurarea epopeii, romanul lui Joyce se articulează, în fiecare din episoadele sale, pe aluzii, trimiteri, paralele la personaje, situaţii, episoade din poemul homeric.
Ulise este împărţit în trei mari secţiuni: prima secţiune alcătuită din trei episoade denumită Telemachiada, dedicată prezentării lui Stephen Dedalus, cel care în structura romanului are rolul lui Telemac, fiul lui Ulise, pe punctul de a pleca în căutarea tatălui său, una din temele majore ale romanului, aflarea legăturilor cu tradiţiile şi originea; secţiunea a doua, Rătăcirile lui Ulise, cuprinde douăsprezece episoade şi este consacrată celui care reprezintă personajul principal, Leopold Bloom, un Ulise modern, rătăcind prin Dublin asemenea personajului homeric; secţiunea a treia, Intoarcerea, cuprinde trei episoade sub semnul soţiei lui Bloom. Acţiunea romanului Ulise se petrece într-o singură zi, joi, 16 iunie 1904.

Partea I Telemachiada

Episodul 1. Primul din episoadele secţiunii Telemachiada se intitulează Telemac şi îl prezintă pe Stephan Dedalus, aici definit prin opoziţie cu alte doua personaje, unul reprezentând o anumita faţeta a Irlandei detestată de protagonist (şi de autor), celălalt forţa coercitiva prin raport la care – dialectic – se defineşte spiritul irlandez. Buck Mulligan este personajul mefistofelic, la început însoţindu-l, pe parcurs urmărindu-l, ispitindu-l, minimalizându-i reacţiile şi trăirile lăuntrice, deprimându-l in general pe Stephen Dedalus. El este adus în carte pentru a reprezenta acea parte din caracterul irlandez pe care Joyce o combătea activ: ironia sterila, desconsiderarea cinica a resurselor tradiţionale, adaptabilitatea la circumstanţe. Pe parcursul acestui episod, ca dealtfel în tot cursul zilei în care se desfăşoară acţiunea romanului, Stephen Dedalus este prezentat mohorât, bântuit de complexe, de conştiinţa sterilităţii proprii, de suferinţă şi remuşcare, aceasta din urmă determinată mai ales de o acţiune pe care nu o poate renega nici acum: el a refuzat să îngenuncheze la patul de moarte al mamei sale pentru a nu-şi încălca principiile de liber-cugetator (la care ajunsese după o perioada de credinţă activă, în anii petrecuţi la seminarul iezuit de la Clongowes unde-şi făcuse studiile).
Episodul 2. Nestor. Dacă în primul episod Stephen Dedalus este caracterizat prin opoziţie cu cele doua personaje cu care-şi împarte locuinţa: Mulligan, adică tradiţia irlandeză coruptă, şi Haines, uzurpatorul britanic, în acest al doilea capitol, Nestor, el va fi înfăţişat în activitatea de pe urma careia îşi câştigă traiul, “năimirea” sa în calitate de profesor, nu prea eficient, la o şcoală dublineză, şi mai ales în juxtapunerea cu un alt reprezentant al laturii detestate a Irlandei, un exponent al celor care colaborează cu ocupanţii saxoni. Exemplu tipic de inversiune comica despre care se vorbeşte în ce priveşte sistemul de referiri la epoca homerica, în acest episod rolul bătrânului şi înţeleptului Nestor (pe care Telemac îl consultă, la îndemnul Athenei, în drumul său în căutarea lui Ulise) îi revine aici unui personaj exprimând exact contrariul unei asemenea întelegatoare bunătăţi. Directorul Deasey este un pedant, anchilozat în clişee de gândire şi preocupat de interesele proprii (în folosul cărora caută să-l exploateze şi pe tânărul său salariat). Dealtfel şi numele personajului reprezintă o aluzie, şi anume la legea lui Deasey, promulgată în a doua jumătate a secolului trecut, în teorie urmând o reforma agrară în Irlanda, însă în practică favorizând făţiş pe marii proprietari, adică aşa-numitul Establishment proenglez şi anticatolic din această ţară.
Episodul 3. În acest episod este prezentat Stephen Dedalus în meditaţiile sale în cursul unei plimbări singuratice pe malul mării, este intitulat Proteus şi se referă la ceea ce îi povesteşte lui Telemac, în prima etapa a călătoriei sale, regele Menelaos. Rătăcindu-şi calea de întoarcere după războiul troian, Menelaos caută să obţină o îndrumare de la “Bătrânul mării, Proteus”. Acest “fidel slujitor al lui Poseidon” avea capacitatea de a-şi schimba după plac înfăţişarea şi Menelaos trebuia să se lupte cu el zădărnicindu-i metamorfozele, până când îl sileşte să-i răspundă. Tânărul Dedalus încearcă în mod asemănător să-şi stăpînească aici gândurile în curgerea şi metamorfoza lor continuă.

Partea a II-a Rătăcirile lui Ulise
Episodul 4. Precum Ulise a fost o vreme prizonierul farmecelor nimfei Calypso, Bloom este sclavul benevol al farmecelor soţiei sale (o gravura cu nimfe este atârnată deasupra patului conjugal, şi trupul lui Molly constituie una din obsesiile protagonistului).
Episodul 5. Lotophagii, se referă la una din aventurile lui Ulise care, pe insula “mâncătorilor de lotus”, îşi vede tovaraşii sucombând farmecelor florilor adormitoare, pierzându-şi dorinţa de a se mai întoarce în patrie, ispitiţi de o viaţă de plăceri şi uitare. Aici, potrivit tehnicii de inversare ironică a referinţelor homerice, Bloom însuşi cade pradă acestor ispite în care, începând cu reveriile despre peisajele “languroase” orientale şi continuând cu motivele florale care-l asediază în gândurile sale întreaga zi, se complace, parcă fără a mai dori să li se smulgă.
Acest episod a prilejuit, încă de la apariţia cărţii, atacuri împotriva romanului şi autorului (şi a constituit unul dintre motivele care a împiedicat, zeci de ani, tipărirea lui Ulise în Anglia, interzicând chiar importarea lui în aceasta ţară). În realitate Joyce a arătat că a vrut să prezinte cu onestitate intransigenţa a tot ceea ce gândeşte, face şi simte un om obişnuit într-o zi obişnuită.
Episodul 6. Hades, prin referire la fragmentul din Odiseea care povesteşte coborârea lui Ulise în Infern şi întalnirile sale cu umbrele. Hades reprezintă o lărgire a perspectivei în roman, căci episodul nu se mărgineşte la a-l prezenta doar pe Bloom, acţiunea principală înfăţişând unul din modurile preferate ale irlandezilor de a-şi petrece timpul, participarea la o înmormântare şi Joyce ironizează aici trivialitatea şi falsa pietate evidente tot timpul. Este o disproporţie evidentă între coborârea dramatică a lui Ulise în lumea infernală şi vizita trivială parcă a lui Bloom la cimitir. Ulise caută umbrele războinicilor căzuţi în asediul Troiei, în vreme ce Bloom încearcă să spună o glumă, îl urmareşte pe preot care seamană cu o broasca mormăind pe latineşte, observă un sobolan obez strecurându-se într-o criptă şi în cele din urmă încearcă să intre în graţiile lui Menton.
Episodul 7. Acest episod este denumit de comentatori Aeolus, şi ar corespunde cu cel din cartea a X-a a Odisseei în care eroul ajungea in Aeolia, stăpânită de regele Aeolus, pe care Zeus îl desemnase “paznic al vânturilor”. Acesta încearca să-l ajute pe Ulise închizând suflurile ce i-ar fi fost nefavorabile într-un burduf pe care eroul îl ia pe nava sa. Ajunsi în faţa Ithacei, tovaraşii lui Ulise, bănuind că acesta ascunde în burduf o comoară, îl desfac şi vânturile eliberate îl împing înapoi în Aeolia unde regele refuză să-l mai ajute pe Ulise “un om pe care zeii binecuvantaţi îl detestă”. În roman, episodul se petrece în redacţia unui ziar din Dublin şi povestirea se desfăşoara în episoade scurte, imitând stilul ziaristic, fiecare precedate de titluri succinte, uneori voit senzaţionale, aşa cum sunt paginate în mod obişnuit în ziare. Ca şi episodul precedent, aşa-numitul Hades, în care se povesteşte înmormamtarea lui Patrick Dignam, paginile acestea, mai mult decât o povestire despre ziua lui Bloom – înfăţişat aici în mediul profesiei sale de achizitor de publicitate – ne prezintă lumea ziariştilor, cu preocupările lor “stilistice” şi superficialităţile lor, “o arie a vieţii irlandeze pe care scriitorul o găseşte dezagreabilă”. Fragmentele care constituie acest episod reprezintă “vocea Dublinului”, o voce care vorbeşte de dragul efectelor retorice şi scriind şi rescriind Aeolus, Joyce a aglomerat nenumărate figuri retorice tocmai pentru a ilustra lipsa de substanţă a unor oameni “mai atenţi la cuvinte decât la întelesul lor”.
Episodul 8.Lestrygonii în care se referă la întâlnirea lui Ulise cu un trib de canibali de pe una din insulele la care se opreşte în călătoria sa. Episodul este inspirat în aparenţă de moravurile neomeneşti ale canibalilor care-i distrug unsprezece dintre corăbii si-i mănânca oamenii de pe ele. Ţinând seama de gândurile şi de acţiunile generoase ale lui Bloom în acest capitol, s-ar putea conchide ca Joyce propune umanitarismul lui Bloom inumanităţii concetăţenilor săi dublinezi. Bloom este dezgustat de modul “canibalic” în care se hrănesc semenii săi, respins de spectacolul greţos al celor care se strâng în restaurante pe care el îi vede ca simboluri ale agresivităţii carnivore canibalice. El preferă un simplu sandwich într-un bar modest.
Episodul 9. Scylla si Charibda se referă la drumul pe care Ulise, părăsind insula Circei, trebuie să-l străbată între stânca pe care se afla monstrul cu şase capete, Scylla, şi vârtejul care i-ar atrage şi nimici corăbiile. În structura romanului, Bloom, care a reprezentat până acum paralela cu eroul homeric, este înlocuit în capitolul de faţă cu Stephan Dedalus – şi evoluţia printre cele două ameninţări este aici transpusă în ezitările tânărului Dedalus între două posibile atitudini intelectuale: raţionalismul, presupus sub semnul lui Aristotel care i-a dominat gândurile şi în episodul Proteus, şi subiectivismul şi idealismul romantic, prin care fusese definit personajul în Portretul artistului ca tânăr.
Episodul 10. Stâncile rătăcitoare nu corespunde propriu-zis unui episod comparabil din Odeseea, se reia doar o menţiune făcuta de Circe când, explicandu-i lui Ulise drumul spre patrie, îl avertizează că are de ales între strâmtoarea dintre Scylla şi Charibda şi aceste stânci plutitoare, “unde surful fierbe sub vânturi mari, fioroase”. În roman, episodul prezintă o imagine a vieţii active, neliniştite, a Dublinului, alcătuit dintr-un număr de nouăsprezece secţiuni succedându-se sau petrecându-se simultan în felurite împrejurari sau pur şi simplu evocate prin aluzii şi “motive” care trimit spre scene sau figuri din secţiunile paralele.
Episodul 11. Sirenele, având punctul de referinţă faţă de Odiseea în sfaturile Circei către Ulise (când îl avertizează că în drumul de întoarcere spre Ithaca trebuie să se ferească de sirenele şi vrăjile lor de cântec ce l-ar putea abate din cale). În roman, episodul este scris în ceea ce comentatorii au crezut ca pot să califice drept o tehnica a fugii, cu enunţarea unor motive, care ar determina în cursul dezvoltării reveniri, amplificări, modulări. Atmosfera, sistemul de referinţe şi tonul general al acestui capitol pot fi considerate ca “muzicale” – aşa cum, de altfel, preocuparea principală a personajelor este să cânte – sau să asculte muzica.
Episodul 12. Acest episod Ciclopii este pus în legatură cu episodul din Odiseea povestind captivitatea lui Ulise pe insula acestor monştri, fiii lui Poseidon, cu totul lipsiţi de sensibilitate morală şi străini de simţămintele omeniei şi ale ospitalităţii. Ca şi eroul homeric, Bloom îşi petrece o vreme (în după-amiaza zilei care constituie timpul acţiunii romanului) într-o peşteră ciclopică – aici reprezentată printr-unul din locurile tradiţionale de întâlnire ale irlandezilor – o cârciumă, şi de unde nu va izbuti să scape decât urmărit de furia şi agresivitatea torţionarilor săi. Finalul capitolului reproduce grotesc scena în care ciclopul Polifem aruncă o stâncă uriaşă după corabia lui Ulise.
Episodul 13. Nausicaa. Reproduce întâlnirea lui Ulise pe ţărmul insulei Feacilor cu frumoasa Nausicaa, aici reprezentată de ceea ce în literatura de mai târziu ar fi numit o nimfetă, tânara Gerty MacDowell, o fată de condiţie modestă, ieşita la o plimbare pe malul mării la ceasul de înserare în tovaraşia unor prietene şi a fraţiorilor acestora, şi care, mai mult deliberat decât inconştient, cocheteaza cu Leopold Bloom, oprit şi el câteva momente pe nisipurile plajei. Gerty ar reprezenta tipul sentimental şi frivol gândind, simţind trăind după clişeele unei literaturi îndoielnice (dealtfel, chiar numele personajului în roman este copiat după cel al eroinei unui roman sentimental de circulaţie la începutul secolului în lumea anglo-saxona; şi întregul episod este scris într-un stil voit lacrimogen, încărcat de clişee şi efecte “literare” proprii romanelor de acest fel). Idila, nu chiar foarte romantică, despre care, mai ales din punctul de vedere al tinerei, este de fapt în structura romanului un comentariu – mai violent decât în alte capitole – în acelaşi sens al demitizării şi dezeroizării care prezidează întregul roman.
Episodul 14. Boii soarelui. Este una dintre cele mai impresionante demonstraţii de virtuozitate stilistică din literatura moderna. Referirea homerica este la popasul lui Ulise pe insula zeului soare Helios (Trinacria – actuala Sicilie) unde, împotriva poruncii lui Ulise, tovaraşii săi sacrifică şi mănâncă unele din vitele sacre ale zeului, săvârşind astfel un păcat împotriva fecundităţii. Tot astfel cum personajele secundare, care însoţesc peregrinările odiseice ale lui Bloom în cursul romanului, aflate aici pe un asemenea tărâm al fertilităţii, la maternitatea dublineză de pe strada Holles, păcătuiesc împotriva principiului sacru al naşterii petrecându-şi timpul în băutură şi “vorbe deşarte” în vreme ce o femeie naşte în chinuri în preajma lor. Joyce a scris acest episod într-o succesiune de stiluri urmând însăşi evoluţia limbii literare, de la texte arhaice, trecând prin fraza întortocheată a cronicilor latineşti transpuse, fără preocupări aparent stilistice, şi apoi, în succesiunea diferitelor etape ale cristalizării limbii (în engleză caracterizate prin diferite stiluri ale unor scriitori clasici, romantici, moderni) şi până la slangul contemporan.
Episodul 15. Circe, reprezintă într-un alt sens o demonstraţie comparabilă de virtuozitate cu cea din capitolul precedent. Asa cum Ulise, pe insula Circei, este ţinta ispitelor şi farmecelor vrăjitoarei, care-i şi preschimba pe unii dintre însoţitorii săi în porci (simbol al capitulării în faţa tentaţiilor trupeşti), Bloom şi Stephan Dedalus sunt obiectele ispitelor în “cartierul de noapte” dublinez, mai exact într-unul din bordelurile locale. Tehnica este cea a halucinaţiei (scriitorul însuşi declarând că s-a inspirat din episoade comparabile din Ispitirea sfântului Anton de Flaubert, dintr-o carte cu oarecare succes (de scandal) în epocă, Venus în blănuri, de Leopold von Sacher-Masoch (“inventatorul” masochismului ca perversiune sexuală), din episodul Noaptea Valpurgiei din Faust-ul lui Goethe şi mai ales din Psychopatia Sexualis de psihologul şi “expertul” în asemenea chestiuni Krafft-Ebing. Transformările rapide ale statutului şi înfăţişării personajelor, schimbarea abrupta a locului acţiunii, violenţele de limbaj – şi de situaţii – ar încerca să sugereze ameţeala (şi oboseala) personajelor, care au trecut prin libaţiuni repetate în cursul vizitei la maternitate (şi după aceea la un bar apropiat) precum şi obsesiile lor, mai mult sau mai puţin freudiste, atât în atmosfera specifică a locului unde se află cât şi în rememorarea, mai mult sau mai puţin coerentă, a unor imprejurări de mai devreme din cursul zilei.
Partea a III-a Intoarcerea
Episodul 16. Eumeu (acesta fiind numle bătrânului porcar al lui Ulise care-l primeşte, fără a-l recunoaşte, însă cu ospitalitate şi omenie, la reîntoarcerea sa în Ithaca). Cu acest episod începe a treia secţiune a romanului, Intoarcerea. După ce drumurile li s-au încrucişat de câteva ori în cursul zilei, şi după ce s-au întâlnit, fără a comunica mai susţinut în cele două episoade precedente, Bloom şi Stephan Dedalus îşi încep împreună, rămaşi numai ei singuri, călătoria spre casă. Cum se spune într-un comentariu, amintindu-se de episoadele corespunzătoare din Odiseea, unde odata cu Ulise însuşi, se reîntoarce în Ithaca şi Telemac, pornit mai devreme în căutarea sa, “Reuniţi, tatăl şi fiul îşi plănuiesc întoarcerea spre casă”. În episodul actual din roman, ei fac un popas la “Adăpostul vizitiului”, o tavernă populară deschisă la ceasul târziu de noapte când se desfăşoară acţiunea, unde atmosfera, discuţiile, gândurile diferitelor personaje, sunt legate în mod corespunzător, de rătăcirea – la propriu şi figurat – pe mare.

Episodul 17. Ithaca. Se povesteşte ultima parte a drumului de întoarcere către casă şi clipele “de comuniune” petrecute acasă la Bloom, expus la modul catihetic, prin întrebări, în aparenţă impersonale şi cât mai precise, ştiinţifice cu putinţă, şi răspunsuri, urmărind cu seriozitate pedantă, o similară precizie. După unele comentarii, înţelesul cărţii, afirmarea posibilităţii de comunicare, de comuniune (fie că o interpretăm ca având loc între două fiinţe omeneşti pur şi simplu, fie că îi atribuim sensurile mai adânci ale reuniunii între principiul patern şi cel filial pe care le-ar reprezenta cele două personaje centrale) se produce aici, acasă la Bloom, celebrarea acestei conjuncţii sufleteşti s-ar infaptui, la modul ironic, caracteristic viziunii joyciene, prin consumarea împreună a unei ceşti de cacao, sugerându-se şi acompaniamentul unor cântece sau imnuri rituale corespunzând formaţiilor respective ale celor doi participanţi.Ultimele pagini ale capitolului, cand Bloom, rămas singur, se reintegrează patului conjugal, reproduc în fraze tot mai relaxante alunecarea treptată în somn a personajului care şi-a încheiat ziua.
Episodul 18. Penelopa. Ultimul episod este consacrat gândurilor şi amintirilor confuze ale doamnei Molly Bloom, care, şi ea în felul ei, a avut o zi plină. Cruditatea de exprimări a personajului, amoralismul şi egotismul său categoric, i-au făcut pe unii comentatori să se întrebe dacă viziunea scriitorului, care a încredinţat finalul cărtii sale acestei figuri, nu e la urma urmelor, de condamnare şi mai aspră nu numai a tarelor morale ale contemporanilor săi, ci şi chiar de infirmare a posibilităţilor de recuperare omenească pe care s-ar părea ca o susţine întreaga carte prin încercarile repetate de a stabili o comunicare şi o valorificare a constanţelor omeneşti.Mai multă dreptate au, desigur, cei care văd în monologul final, cu toate impulsivităţile şi incoerenţele lui superficiale, o afirmare a principiului vital însuşi, şi în figura lui Molly Bloom o întruchipare a fortţi telurice, Geea, a pământului care accepta şi susţine viaţa în toate manifestările ei, bune şi rele şi, în fond – căci e evident că nu în chip întâmplător ultimul cuvânt al acestei lungi şi complicate cărţi este Da -, o afirmaţie a acestei vieţi aşa cum o trăiesc şi îi dau semnificaţie oamenii înşişi.
Într-o cronică apărută în The Dial, referitor la romanul Ulise, T.S.Eliot scria: “această carte este cea mai importanta expresie a timpurilor prezente pe care am putut să o găsesc; este o carte care ne îndatorează pe toţi, şi de care nu putem scăpa” Tot T.S. Eliot a afirmat că Joyce nu a fost o eroare “… generaţia următoare este responsabilă pentru sufletul lui; un geniu este responsabil pentru egalii lui, nu pentru o adunătură plină de filfizoni needucaţi şi indisciplinaţi”
Ulise, este un roman lung, aproximativ 265.000 cuvinte, un lexic de 30.000 cuvinte (incluzând nume proprii, pluralul şi forme diferite ale timpurilor verbelor). Încă de la publicare, cartea a atras controverse şi cercetare atentă, clasând de la experienţa obscenă la prelungitul textual « Joyce Wars ». Joyce foloseşte în Ulise tehnica fluxului conştiinţei, structurat cu atenţie, o proza experimentală plină de « jocuri de cuvinte », parodii, aluzii, caracterizări şi umor larg, transformă cartea într-un roman cotat la înălţimi în panteonul modernist. În 1998, Modern Library, a cotat Ulise în lista primelor 100 cele mai bune romane de limbă engleză ale secolului 20. Fanii James Joyce sărbătoresc ziua de 16 iunie ca fiind « Ziua Bloom ».

 

 

O părere la “James Joyce – Ulise. Recenzie de Mirela Teodorescu

  1. Pingback: 50+ cărţi de citit într-o viaţă - Substraturi

Lasă un răspuns