Iulia Sala: Impactul cu propriul sine. Cronică, de Dan Ionescu

sala

Impactul cu propriul sine (Cronică apărută în revista „Ramuri”, Nr. 4 / 2014)

de Dan Ionescu

 

Iulia Sala a publicat în 2013, la editura BrumaR, în prezentarea lui Daniel Cristea-Enache, romanul cu titlu de film, Din dragoste pentru poștaș.

Încă de la început, se instaurează un paradox. Eul prozaic se declară în siguranță, în timp ce din afară, individului care-l posedă, i se spune că este o fantomă. Din constatarea externă, pornește panica eului, că suferă o experiență mai umilitoare ca a pisoiului despre care s-a spus la știri la televizor, că a rămas „blocat în spațiul dintre doi pereți. Ei bine, pisoiul a fost norocos, a mieunat cu toată puterea, trecătorii l-au auzit și au chemat pompierii să-l scoată de acolo”.

Față de orice vietate a pământului, fantoma unui om este dezavantajată pentru că „vocea mi s-a transformat în aer” și strigătul de ajutor nu se constituie. Ca să se reabiliteze, pentru a-și recăpăta capacitatea de comunicare, posibil prin vis, e nevoie de o instalare definitivă a spiritului în moarte, în dimensiunea de forță a ei, ca să nu mai persiste într-o condiție intermediară: „Fantomele sunt un fel de morți ratați, deci trebuie în mod obligatoriu să existe în moarte”.

Voința de a fugi de oameni este motivul pentru care ajungi nălucă, însă nu ești de vină mereu pentru aceasta, ci sentimentele negative ale celor de care dorești să te desparți. Interacțiunea cu ei (când ești fantomă) nu va mai avea efecte nefaste pentru tine, imediat ce-i vezi, vor fi în spatele tău, în timp ce tu reușești să te recuperezi eventualei risipe la care te vei fi expus dacă le-ai fi vorbit, le-ai fi opus rezistență, abătându-te prin aceste sforțări, vibrații de prezență și de vorbit, să-ți depășești noncomunicarea, de la ceea ce ești atunci, arătare transparentă: „Pe scurt, au trecut prin mine. N-am simțit nimic, nu m-au sfâșiat, nu m-au împins, doar că acum erau în spatele meu, iar în secunda următoare alergau în fața mea, derutați, căutându-mă cu privirile”.

Construcția subiectului de la orizontul fragil și perturbator pe care îl are o fantomă permite extensii într-o lume despre care se mai discută în cărțile de anvergură turistică (achiziționarea de către bogați, a unei călătorii în cosmos, de exemplu) sau în cele de transparență onirică, de la Jules Vernes la Antoine de Saint-Exupéry: „Nu mă întreb cum de reușesc să stau pe piatră. Tocmai ți-am spus că atunci când am vrut să ating o piatră, mâna mi-a trecut prin ea. Asta ar însemna că, pardon, și fundul meu ar trebui să treacă prin piatră. Și să ajung să stau pe jos, pe pământ. Și atunci mă întreb de ce, pardon, fundul meu n-ar trece și prin pământ, doar că nu știu unde m-aș opri”.

Cea mai mare teamă într-o condiție alienată, pentru personajul martor al cărții, un tânăr cu educație, ar fi eventualitatea de a-și pierde iubirea pe criteriul invizibilității: „Și tu, tu cum mă vezi??”. Este un regret aici, o tristețe apăsătoare a celui care nu-și mai poate controla relația, dar și o voință de a ieși din ceea ce îi este dat să experimenteze poate și nu să îndure. Întrebarea exprimă dorința de a transcende stării în care se regăsește, dacă ar avea feedback pe îndelete confirmativ, de la Clara, iubita lui.

La starea de imponderabilitate de la început și de oricând în cadrul cărții, se ajunge prin filiera muzicii, domeniu în care activează protagonistul. Evenimentele care urmează sunt anterioare primului descris, tehnică întâlnită în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu. Autenticitatea este augmentată printr-un artificiu compozițional postmodern, de atașare la subiectul firesc, în capitolul penultim, al cincisprezecelea, a unui extras „din săptămânalul de informație și analiză culturală…, anul XIV, nr. 409, 9 septembrie…”.

Planurile sunt duble, unul, de explorare a lumii prin ochii unui profesionist în muzică, Victor Ban, „diamantul brut al viorii”, altul, de reafiliere a acestuia, la universul comun, dintr-o instanță nouă, de fantasmă. Călătoria, veleitate a protagonistului introspectiv, le unește, ansamblul de emoții și de iluzii pe scenă ori stând în contemplare, pe o piatră, nu se diminuează, este bine surprins. În speranța de a mai găsi o punte convenabilă, înspre lumea pe care se pare că a părăsit-o, de a depăși realitatea generată de metamorfoză, Victor Ban își rememorează existența, are această posibilitate, caută cel mai bun moment de a se realipi vieții și din acel moment încolo s-o retrăiască mai pe placul inimii.

Într-un bar la care mai mergea, după repetiții, împreună „cu colegii de cvartet”, acum își dă seama, vedea lucrurile cu o percepție suplimentară pe care nu știa cum s-o evalueze, semn al decăderii sau prevestirea vreunui har de investigare a universului dincolo de latura-i materială: „Mi-am întrebat prietenii pe un ton foarte neutru, ca să nu le atrag prea mult atenția, dacă văd și ei că paharul meu tremură. Așa cum mă așteptam, și asta nu era deloc o ușurare, dimpotrivă, niciunul dintre ei nu vedea vreun pahar pe tejgheaua tremurând. Au luat-o toți ca pe-o încercare de a dezgheța atmosfera, așa că au râs recunoscători și au început să vorbească unul cu altul, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat”. Vibrațiile percepute numai de el anunțau prăbușirea într-o formă vegetativă, de fantomă. Incertitudinea că mai e sau nu legat de viață provine din lipsa durerii în situația în care se află: veghează, dar nu se mai poate implica și nici pe sine comunica.

Din dragoste pentru poștaș, de Iulia Sala, roman scris în șaisprezece capitole, este un omagiu pentru cel care ajută, dar nu se vede, pentru acel zeu blând care îți transmite semne ale unei iubiri fără capăt.

Lasă un răspuns