Iulia Ana Stuparu – Din experimente literare

Iulia Ana Stuparu – Din experimente literare:

Ficţiuni secunde, Mircea Băduţ, Editura Europress Bucureşti, 2016

O carte mică în dimensiuni, asta vedem la început, şi de-abia la final ne vom mira de câte au încăput în ea, de cât de mult ne-a cerut şi ne-a oferit.

Prefaţa, scurtă şi probabil rezultată dintr-o compilaţie de idei ale celor implicaţi în editare, ne previne referitor la conţinutul cărţii: pare a fi o colecţie „best-of” din prozele beletristice ale autorului. Tot aici aflăm despre existenţa în cuprins a ceva neaşteptat: o serie de reinterpretări speculative de mituri şi legende populare (mitul biblic al întoarcerii fiului risipitor, şi respectiv baladele româneşti „Mănăstirea Argeşului” şi „Mioriţa”). Şi chiar cu acestea voi începe mica mea recenzie asupra „Ficţiunilor secunde„.

Sunt patru astfel de „mise-en-prose” (cum le numeşte şi editorul în prolog) şi sunt destul de consistente. (Apropo de aspectul minion al cărticelei: nu vă aşteptaţi la ceva scurt! acestea sunt mai degrabă nuvele.) Prima îl are în obiectiv (şi în titlu) pe Meşterul Manole, a doua (şi cea mai lungă) ne vorbeşte într-un mod original despre „întoarcerea fratelui risipitor”, a treia revine la legenda Mănăstirii Argeşului însă dedicându-se Anei, iar a patra (şi ultima proză în cuprins) este „Mioara mică”. Printre aceste reinterpretări vom găsi presărate şi celelalte proze, cu adevărat ficţionale şi de lungimi mai reduse.

Reinterpretările sunt deosebite, dar nu se ajunge facil la ele. Scriitura lor uşor arhaizată – care ne îngreunează un picuţ lectura, parcă nu atât pentru a da veridicitate textului, cât pentru a ne câştiga în imersia necesară trăirii –, precum şi diseminarea dozajului dramatic, cer cititorului o anumită dispoziţie (deschidere, relaxare, descrâncenare), şi doar astfel lectura îl va răsplăti pe măsură, ori chiar mai mult decât s-ar aştepta. Textele pleacă de la poveştile ştiute (mituri, legende, balade) şi le respectă epic surprinzător de mult (decepţionându-l eventual pe cititorul de SF, care s-ar aştepta la transcenderi mai radicale), aşa încât – la prima vedere – putem spune că termenul „reinterpretare”, folosit în adnotările cărţi, ar putea fi înlocuit cu „reconstituire”. Însă pe traseul lecturii – deşi ne-am relaxat datorită contextului epic familiar – tot trebuie să fim atenţi, pentru că apar mici devieri, provocând deopotrivă cerebral şi emoţional. Pentru că poveştile sunt şi nu sunt cele ştiute; aspectul ajunge să depindă şi de sensibilitatea cititorului, care – dacă acceptă experimentul propus – se va trezi părtaş la fineţuri dramatice cu intensităţi nemaitrăite. (Un paradox, nu-i aşa?)

Cu excepţia acestor reinterpretări (care au în comun multe aspecte literare), celelalte proze din cuprinsul cărţii nu seamă între ele nici stilistic şi nici ca abordare, accentuând ideea de experimente literare (încât putem specula că autorul fie are o fibră neliniştită, fie încă nu a ajuns la un stil propriu de cursă lungă). În prefaţă am fost avertizaţi atât asupra diversităţii motivelor cât şi asupra abaterilor de la schema clasică a dozajului dramatic, cea cu punctul culminant înspre final. Tot prefaţa ne spune că aici SF-ul pare a fi mai degrabă pretext decât obiectiv, aspect pe care îl putem eventual confirma după parcurgerea cărţii (şi care s-ar putea să ne dezamăgească pe alocuri dacă suntem prea condiţionaţi de SF). Altfel, asumându-ne acestea, ne vom bucura pe îndelete de umanitatea textelor.

Deci, în afara celor patru reinterpretări de mituri/legende, în cuprinsul cărţii mai sunt 12 proze ficţionale, şi fiecare ne va provoca altfel: unele prin ideiile speculative („Între noi, inteligenţii), altele prin ineditul viziunii („Un basm, contorsionat„), unele prin mesajul umanist („Singurul meridian, Firul de şansă, Ziua lor„), altele prin delicateţe (Ca un fum de pipă), unele prin stilul literar aparte (Instinct, Exerciţiu de ciclicitate), altele prin emoţia trăirii (Cataliză canicula). Probabil că cititorul cu experienţă în lecturile SF va găsi că temele de aici nu îi încreţesc suficient sinapsele, dar am fost cumva avertizaţi din start că nu aceasta ar fi misiunea cărţii de faţă.

Avem aici o colecţie eclectică, atât din perspectiva temelor/ideilor cât şi din privinţa tratării stilistice. Conţinutul ideatic furnizează cititorului o împletire deosebită de stimuli pentru minte şi pentru inimă. Şi în privinţa scriiturii avem o paletă largă: deşi uneori lectura este mai puţin facilă, alteori, datorită fluenţei cu o muzicalitate andante, aceasta îl conduce pe cititor pe căi aproape onirice. (Mărturisesc, uneori a trebuit să recitesc câte-o frază, pentru că, vrăjită de susurul cuvintelor, pierdusem din vedere detalii necesare.)

Aş mai avea multe de spus despre experienţa mea de cititor la întâlnirea acestei colecţii de experimente, dar, până la urmă, fiecare trebuie să facem propriile descoperiri asupra lumii, fie aceasta reală sau fictivă. Aşa că încerc să închei aici:

Dacă cititorul reuşeşte să se desprindă de încordarea cotidiană şi se lasă absorbit de aceste lecturi, ele îl vor răsplăti, ducându-l departe „atât la propriu cât şi la figurat”. Şi pentru că aici „propriul” este de fapt un alt figurat, călătorindu-ne în timpul-spaţiul poveştilor dar şi în miezul acelor trăiri, putem spune că avem două straturi de figurat, de fictiv: cel al naraţiunii deosebite şi cel al emoţiilor induse. Aceasta ar fi interpretarea mea supra titlului cărţii (deşi ultimele rânduri din postfaţă par a mă contrazice).

Lasă un răspuns