Irvin D. Yalom: „Plânsul lui Nietzsche”, de Ştefan Vlăduţescu

Irvin D. Yalom: „Plânsul lui Nietzsche”

de Ştefan Vlăduţescu

Ceea ce face din „Plânsul lui Nietzsche” de Irvin D. Yalom (Bucureşti, Humanitas, 2006), unul din cele mai importante romane publicate în proximitatea începutului mileniului trei este aducerea lectorului în situaţia de a reflecta narativ la marile teme ale formulei existenţiale de bază a oricărui spirit conştient de existenţă: libertatea individuală, autenticitatea fiinţei, adevărul, gândul de a fi trecător.

Pentru a pune în dezbatere epică astfel de teme majore, romancierul imaginează o consultaţie medicală, în 1882, a filosofului Friedrich Nietzsche de către reputatul medic şi psiholog (mentorul lui Sigmund Freud) Josef Breuer. În spaţiul narativ apar şi alte personalităţi cu existenţă istorică, Sigmund Freud, Lou Salomé şi Anna O. (Bertha Pappenheim).

Poetica lui Yalom se fundamentează pe o idee derivată dintr-o susţinere a lui André Gide cum că „ficţiunea este o istorie care ar fi putut să se întâmple”. Într-adevăr, F. Nietzsche ar fi putut deveni pacientul lui J. Breuer. Realitatea istorică este însă că cei doi nu s-au întâlnit niciodată. Ca atare, nu avem de a face cu o reconstituire biografică, ci cu închipuirea unei psihoterapii. Suportul narativ se arată uşor de rezumat: aflat la Veneţia pentru a se vindeca de gândurile erotice despre fosta sa pacientă Bertha Pappenheim, Josef Brauer este abordat de iubita lui Friedrich Nietzsche, Lou Salomé, care-l roagă să-l trateze pe acesta de disperare şi să-i inhibe tendinţele sinucigaşe. Josef Breuer acceptă provocarea. Îl primeşte pe Nietzsche şi, pentru a anula refuzul lui acestuia de a fi tratat, recurge la o strategemă: îi propune ca să-i trateze migrena de care suferă, iar în contrapartidă Nietzsche să-l vindece de disperare. Filosoful îşi ia în serios munca de psihoterapeut şi pe parcursul curei se ajunge, paradoxal, ca din regizor, Breuer să devină actor: recunoaşte că este disperat, că este dominat de imaginea fostei sale paciente Bertha Pappenheim şi că nu-şi iubeşte soţia şi copiii. În urma unei şedinţe de hipnoză în care S. Freud îl aduce în situaţia de a experimenta sugestiv eliberarea de presiunea familiei, Breuer înţelege sensul gândurilor sale disperate şi se reechilibrează. Aceasta determină în comportamentul său o despovărare care-l face capabil, pe de o parte, să realizeze că eliberarea pe care i-o indusese Nietzsche era una abstractă, filosofică, iar, pe de alta, că eliberarea hipnotică produsă de Freud este una psihologică. Împăcarea psihologică şi emoţională cu sine îl face capabil să-i mărturisească lui Nietzsche adevărul în legătură cu stratagema sa şi să suscite din partea acestuia deschidere, înţelegere şi o prietenie situată deasupra iubirii pentru Bertha sau Lou Salomé.

Pe fond, avem de a face cu un psiholog („Psihologul”) şi cu un filosof („Filosoful”), fiecare reprezentând breasla specializării sale. Pe rând, ei se ocupă fiecare de disperarea celuilalt. Iniţial, fiecare crede că pentru metoda celuilalt disperarea sa este insesizabilă. Diferenţa între Filosof şi Psiholog este de metodă, ei se întâlnesc însă pe subcomponente ale metodelor, ale „căilor”. Psihologul are la dispoziţie metode precum: a hipnozei, a interviului, transversală, a eliminării stresului, „impulsivă, iraţională”, a originii simptomelor disperării, a conversaţiei. Filosoful dispune de metoda filosofică, ştiinţifică, metoda disputei filosofice, metoda sensului – semnificaţiei simptomelor disperării. Cu ajutorul metodei, fiecare va găsi pentru celălalt o „cale” de ieşire din disperare. Filosoful îi găseşte lui Breuer în raţionalizare „o cale de a stăpâni pasiunea”, iar Psihologul îi procură lui Nietzsche o cale de a se destăinui şi de a constata că eul său este „pur şi simplu omenesc”. Cei doi îşi dau seama, mai întâi, că Psihologul nu-i poate împrumuta calea sa Filosofului şi nici invers şi, apoi, că pentru a ieşi din disperare nu trebuie să-l îndrume pe celălalt pe calea egoist-individuală, ci trebuie să-l sprijine să-şi identifice calea sa: „important nu este să-ţi vorbesc despre calea mea, ci să te ajut să găseşti calea ta”. Breuer constată după raţionalizarea pasiunii: „munca, familia, comunitatea sunt calea mea către o viaţă cu rost”.

Filosoful şi Psihologul găsesc marea lor întâlnire în „natura omenească” şi în prietenie (definită ca pasiunea a doi oameni de „a căuta împreună un adevăr mai înalt”).

Metodei raţionale (abstractă) a Filosofului i se opune metoda emoţională a Psihologului. Însă amândoi recurg la manipulare, la manevrare. În momentul lor de sinceritate, Psihologul şi Filosoful conchid că fiecare a încercat să-l manipuleze pe celălalt: „Tu credeai că mă manipulezi, iar eu am crezut tot timpul că eu te manipulez pe tine”. Între operaţiile manipulării (determinate în studiul nostru „Comunciare jurnalistică negativă”, Bucureşti, Editura Academiei, 2006, pp. 280-282) figurează minciuna, seducţia, mitul şi ficţiunea (fantasma, fantezia). Atât Filosoful, cât şi Psihologul recurg la aceste operaţii. Freud, de exemplu, îi spune lui Breuer că dacă vrea să-şi ajute pacientul trebuie să trăiască cu „minciuna” faptului că a fost trimis la tratament prin coluziunea lui cu Lou Salomé. Pe de altă parte, Breuer şi Nietzsche „împărtăşeau aceeaşi minciună, fiecare ascunzând-o pe Lou Salomé de celălalt”. La final, cei doi cad de acord că „e timpul să terminăm cu minciunile dintre noi”. Breuer îşi etichetează tratarea lui Nietzsche ca „pe o adevărată seducţie, împingându-l pe pacientul său într-o relaţie pe care n-o căutase, pentru a obţine un ajutor pe care nu-l ceruse”. La rândul său, Nietzsche recunoaşte: „seducţiei (…) i-am căzut victimă”. Mitul intervine ca element de biografie în cazul lui Breuer („mitul central al vieţii sale”: „tânărul infinitei permisiuni”) şi ca sistem de respins, în cazul lui Nietzsche („trebuie să înlăturăm mitologia”). A patra operaţie, ficţiunea, apare ca vis, fantasmă, fantezie. Breuer şi Nietzsche au multe vise. De exemplu, Breuer „visă că el şi Nietzsche stăteau de vorbă într-o cameră”, Nietzsche povesteşte două vise şi afirmă: „visele sunt un mister încântător care imploră să fie înţeles” (…); „ca şi dumneavoastră visez”. Ei cad de acord că întreaga noastră „preistorie poate fi găsită în textul viselor noastre”. Atât Filosofului cât şi Psihologului „fantasmele le depăşesc rezistenţa”. În procesul de tratare, Psihologul sesizează că ceea ce tinde să dezvăluie despre sine sunt „mai degrabă gânduri şi fantezii” decât fapte.

În roman, Nietzsche plânge când constată că el, olimpianul, tânjea după „un cămin”, că el, superomul, cerea ajutor celuilalt, că el, indiferentul, avea sentimente, că dorinţa lui falimentară nu era de a înţelege „femeile”, ci să le evite şi că spunea cuiva ce simte. Finalmente, plânsul lui Nietzsche este o răscumpărare a manipulării, este o căutare a sincerităţii şi normalităţii, o năzuinţă către omenesc, către a fi om şi a te defini ca om. Plânsul lui Nietzsche vine din suferinţa de a constata că este totuşi un om normal.

 

Lasă un răspuns