Iosif Brucăr: Filosofia lui Iosif Brucăr, de Ştefan Vlăduţescu

Iosif Brucăr: Elementele de actualitate ale filosofiei lui Iosif Brucăr

                                                                                              de Ştefan Vlăduţescu

I. În cadrul amplului şi admirabilului său proiect de aducere la cunoştinţa publicului a filosofilor români, dr. Adrian Michiduţă editează volumul „Filosoful Iosif Brucăr. Contribuţii bibliografice şi documentare” (Craiova, Editura Aius, 2010). În conexiune cu demersurile unor specialişti precum Marin Diaconu („Istoria limbajului filosofic românesc”, 2002) şi Ştefan Dominic Georgescu („Fenomenologia şi istoriografia filosofiei de Iosif Brucăr”, 2006), avertismentul care deschide scrierea ni-l prezintă pe filosof explorând variate secţiuni ale filosofiei. Adrian Michiduţă accentuează: „preocupările sale filosofice au îmbrăţişat un evantai larg de domenii ale filosofiei: istoriografie, metafizică, meontologie, cosmologie, gnoseologie, antropologie, axiologie, logică şi psihologie”.

II. Am spune că nu prin extensie se caracterizează activitatea filosofică a lui Iosif Brucăr, ci prin sincronizarea cu filosofia momentului şi prin perenitatea unora dintre ideile sale.

2.1. Tinereţea şi maturitatea cercetătorului în atenţie se derulează în atmosfera canonizării lui Edmond Husserl şi Henri Bergson, în cea a impunerii lui Martin Heidegger şi a lui Lucian Blaga, precum şi în cea a accederii în filosofie a lui Constantin Noica şi Emil Cioran.

Sincronizarea lui Brucăr prezintă mai multe aspecte. Mai întâi, el se află în circuitul cunoaşterii filosofice ce face istorie. Studiază pe Edmund Husserl şi îşi însuşeşte şi aplică metoda fenomenologică. Meditează asupra filosofiei lui H. Bergson, corespondează cu acesta şi preia de la acesta şi de la Heidegger modalitatea de investigaţie interogativă. Scrie printre primii despre filosofia lui Lucian Blaga şi poartă corespondenţă cu filosoful de la Cluj. Totodată, îi cunoaşte şi dialoghează cu Noica şi Cioran, aceştia scriind chiar despre unele dintre cărţile lui.

În aceeaşi ordine de idei, trăieşte în miezul filosofiei româneşti „inaugurale”, „de început” şi de consolidare. Îl studiază temeinic pe Titu Maiorescu şi îi are ca profesori pe Constantin Rădulescu-Motru (care exercită asupra sa o „influenţă covârşitoare”, pe P.P. Negulescu, pe Dumitru Drăghicescu ş.a. Tuturor acestora le va dedica cel puţin un studiu şi le va continua, partajat, munca, prin preluarea de concepte, idei sau elemente de metodă.

2.2. Din opera lui Iosif Brucăr rămân şi astăzi valide câteva opţiuni ontologice, câteva abordări gnoseologice, elemente de metodologie, deschideri de hermeneutică şi excepţionalul studiu despre neant.

Definită ca abordare a categoriilor filosofice, ontologia reprezintă, totodată, şi specificaţia formală şi explicită a domeniului. Ca totalitate, categoriile şi conceptele filosofice formează obiectul filosofiei. Ontologia dă o viziune coerentă a domeniului atenţiei filosofice. Găsim ca remarcabile în perimetrul cercetării ontologice a lui Iosif Brucăr: utilizarea conceptului de filosofem, gândirea obiectului filosofiei în raport de timp şi admiterea unei viziuni unificatoare a filosofiei. Opinia filosofului este că în cadrul filosofiei se poate vorbi de o „criză în obiect” (p. 262), datorată faptului că „obiecte noi în filosofie sunt descoperite foarte rar”. Cu toate acestea, ontologia este extensivă, căci alte „idei şi probleme îşi aşteaptă formularea”. Conceptele, categoriile, ideile şi problemele filosofice se pot subsuma conceptului supraordonat de filosofem. Se poate vorbi deci de sporirea filosofemelor în raport cu timpul.

La limita dintre ontologie, gnoseologie şi hermeneutică, în cadrul studiilor se fundamentează ideea că o analiză de „filosofie a filosofiei” (de „interpretare a filosofiei”), conduce la concluzia că se poate elabora o „viziune de bază” trans sistemică. „Succesiunea şi multiplicitatea sistemelor filosofice poate fi redusă la câteva probleme sau concepte, la câteva corelate şi antinomii” (p. 237). „Ideografia sistemelor” rezultată din unificarea esenţelor conduce la o viziune. Sistemele filosofice, spune Iosif Brucăr, admit reducerea la o viziune care poate fi închisă într-o „cadenţă filosofică”: astfel, retrospectiv, sistemele apar ca „forme, variaţiuni, aspecte” şi „puncte de vedere” ale unei viziuni.

Înţeleasă ca latură a filosofiei ce se ocupă cu natura, originea, întemeierea şi limitele cunoaşterii, gnoseologia lui Iosif Brucăr face vizibile câteva abordări originale. Cunoaştere a filosofemelor, filosofia trebuie să le justifice, să le legitimeze existenţa prin demersuri inferenţiale. Este necesară o teorie a certitudinii. Împreună cu şi după Titu Maiorescu, Brucăr găseşte că există două tipuri de certitudine: unul psihologic şi altul logic. Este vorba, pe de o parte, de o „stare sufletească”, iar, pe de alta, de un „criteriu formal”. Acest lucru este posibil, căci există o „convingere logică” şi o „convingere prin afectivitate” (p. 48).

Metodologia lui Brucăr este axată pe metoda fenomenologică: reducţie (punere în paranteză), descriere, esenţă. Din fenomenologie, el încearcă să instaureze „metoda celui de-al treilea atribut”. „Totul, arată Brucăr referindu-se la Lucian Blaga, stă în modul de a pune problema”, „preocuparea primă” fiind „una de metodă” (p. 169).

După cum se ştie, anticii considerau că gestica esenţială în filosofie o reprezintă „mirarea filosofică”. Dialectica şi maieutica utilizau şi întrebarea.

Printre primii noştri filosofi care adoptă ceea ce am numi modificarea canonică de metodă (trecerea de la mirare la întrebare), Iosif Brucăr face din interogaţie mod de investigare şi cunoaştere filosofică. El cuantifică astfel diferenţa dintre Bergson şi Heidegger: „De ce să nu fie mai degrabă ceva decât nimic (întrebare bergsoniană), de ce să nu fie mai curând nimic decât ceva (întrebare heideggeriană)” (p. 248). De altfel, orientarea metodologică interogativă este observată de timpuriu de Constantin Noica: „Iată aşadar prima întrebare din metodica d-sale: cum este posibilă interpretarea filosofică?” (p. 88).

De asemenea, Noica subliniază faptul că Brucăr dă „un nou înţeles conceptului de interpretare filosofică”. Hermeneutica filosofului în discuţie are în centru interpretarea filosofiei înţeleasă ca „filosofie a filosofiei” (p. 242). În cadrul acestei hermeneutici se realizează reducerea sistemelor filosofice la unităţi numite filosofeme: idei, probleme, concepte opuse, concepte corelate, concepte polare etc. Găsim în hermeneutica lui Brucăr şi înţelegerea, şi explicarea, fără a fi puse direct în ecuaţia lui W. Dilthey. De reţinut este că în opinia sa „explicaţia este întotdeauna afară de fenomenul constatat sau descoperit” (p. 106).

Două sunt axele de susţinere ale metodicii şi interpretării către esenţe (viziune): fenomenalitatea sub forma constatării sau descoperirii şi unitatea. Faţă de Karl Popper (vezi „Logica descoperirii ştiinţifice”) care admite doar descoperirea, am zice mai evoluat, Iosif Brucăr permite două tipuri de acces gnoseologic: constatarea şi descoperirea.

Dincolo de aceste secvenţe filosofice de actualitate rămâne după Iosif Brucăr o carte cu care se poate ieşi şi acum în lume „Despre neant”.

Lasă un răspuns