Ion Zubaşcu: Cum moartea se ispăşeşte trăind, de Ştefan Vlăduţescu

Ion Zubaşcu: Cum moartea se ispăşeşte trăind

de Ştefan Vlăduţescu

Rareori un titlu care să aducă în convergenţă atât de revelator figura existenţială a spiritului creator şi mişcarea gândirii producătoare. Estetica şi destinul se intersectează în cartea lui Ion Zubaşcu, „Moarte de om” (Cluj-Napoca, Editura Limes, 2010). Ca pre- şi avant- text, titlul induce conotativ o denominaţie, o incitaţie şi o grilă de lectură. Mai întâi, el desemnează ansamblul textual. Apoi, atrage cititorul într-un contract de lectură. Finalmente, generează o posibilă grilă de interpretare. Ca nod conotativ, acest titlu sugerează înainte de toate ideea poetică fundamentală a cărţii: că fiinţa conştientă este în mare parte spectator, complice şi coautor la propria dispariţie. Cu alte cuvinte: moartea se epuizează în viaţă, moartea se ispăşeşte trăind.

Situaţia poetică de bază derivă dintr-o situaţie existenţială dramatică: fixarea unui diagnostic de cancer. Printre situaţiile-limită pentru existenţa umană Karl Jaspers reţine, pe lângă vinovăţie, boala. În acelaşi perimetru al spaimei şi disperării, A. Malraux se întreba: „bolile de care s-ar putea muri sunt boli mortale, dar bolile de care chiar se moare?”

Drumul firesc al instaurării unui gând-idee îl reprezintă sensibilizarea, conştientizarea, responsabilizarea. Etapa sensibilizării constituie o adaptare a senzaţiilor, percepţiilor şi reprezentărilor la realitate. Odată primit diagnosticul, conştientizarea se instalează fulminant. Pasul sensibilizării-adaptare se precipită sub şoc. Diagnosticul este o explozie. Luarea la cunoştinţă declanşează două procese. Primul este acela al acceptării resemnate (Dumnezeu mi-a „dăruit drăguţul acesta de cancer” – „Maria”) şi al analizării raporturilor eului cu sine şi cu lumea în noul context. Dată fiind situaţia, eul liric constată că încă nu este „pregătit pentru moarte” („Maria”) şi că, de altfel, sfârşitul nu şi l-a luat nicicând în seamă: „moartea n-a intrat niciodată până acum în socotelile mele” („Sfârşitul lumii?”).

Una dintre soluţii o constituie rugăciunea, o alta constă în a accepta boala ca un început, ca începutul unei vieţi de un alt tip, ca o experienţă de neevitat într-o viaţă ce este totodată unica şi ultima. Aceste două soluţii sunt compatibile. Se profilează şi „scenariul unei sinucideri anunţate”: „decât să fie umilit de moarte preferă să aibă asupra sfârşitului său un mic ascendent moral dând morţii un sens / mai presus de puterile şi propriile ei ambiţii / s-ar putea sinucide…” („Proiecte calme de sinucidere”). Hegel spunea că a „decide înseamnă a suprima nedeterminarea”. Din incertitudinea ipotezelor se poate ieşi prin a alege să mergi mai departe. Dintr-o dată, într-o iluminare, într-un insight se găsesc noi resorturi pentru a trăi efectiv boala: a o gândi în alţi termeni şi de a o trăi într-un alt mod.

Al doilea proces constă în tratarea maladiei ca o profeţie organică şi ca o intrare în frontul de solidaritate al celor ce au parte de tragedii: „a trebuit să te îmbolnăveşti” „din solidaritate cu tragediile oamenilor” („Tragedii de familie”). Diagnosticul este adus la cunoştinţa apropiaţilor şi se primeşte un răspuns pozitiv; membrii familiei îi cunosc credinţa în Dumnezeu şi se angajază să se roage pentru el. Dovada de ataşament îi stimulează credinţa şi îi învederează că „în timpul bolii” va fi „viu” („Mesaje de familie”). Acest suport îl readuce din singurătate alături de ai săi („Ion şi Maria, poză de familie”). În plus, speranţă primeşte şi din lectură: „mai sânt pe-aici încă mai sânt” – T.S. Eliot. Spitalul (bufetul spitalului) ajunge să fie acceptat drept un „acasă”: „n-aş mai pleca niciodată niciunde / scriind printre resturi de oameni cuvinte întregi / trăiesc şi eu cu plenitudine clipa / sânt aici ca pretutindeni acasă” („Bufetul Oşanca”). Mediul este acela al ecografiilor, al branulelor, al cobaltronului. Fiinţa consimte, achiesează la diagnostic, îşi intră în rol, devine pacient („Pacientul Ion”). Pacientul Ion, ca viu, se repoziţionează faţă de afecţiune. Un om sănătos se află în „deplinătatea minţii şi cuvintelor”: „Câtă vreme îmi vor fi sănătoase cuvintele şi scrisul, / mă voi considera întotdeauna om pe deplin sănătos” („Om bolnav, om sănătos”). Din postura aplicată, de om sănătos, rezultă un sentiment de optimism consonant cu irepresibila „speranţă”: „ultima care stinge lumina” („Pagină de jurnal”). Se iveşte „un sentiment plin” că va trăi şi că este „pe calea întoarcerii” („Omul lui Dumnezeu”). În noua perspectivă, un rol decisiv pentru justificarea modificării accentului îl are dedublarea fiinţei în conştiinţă-trup şi conştiinţă-suflet. Trupul este perisabil şi bolnav, dar sufletul este liber şi sănătos: „Ca şi cum fiinţa îi era făcută / din două bucăţi într-o parte trupul bolnav / într-alta spiritul lui zburând liber în înălţimile cerului” („Pacientul nr. 834.484 ratează operaţia”). Spiritul devine mai puternic şi preia întrutotul puterea asupra viului şi responsabilitatea pentru trupul vlăguit. Arma de luptă o constituie cuvântul. Spiritul creator are ca arsenal o sumă de cuvinte: „voi lupta cu moartea / dinăuntrul propriilor mele cuvinte” („Omul lui Dumnezeu”). Semnele vindecării se găsesc în cuvinte. Trupul este înscris ca temă poetică. Poezia trupului este „poemul organic” în cadrul căruia „orice măreţie se anatomizează / orice înfrângere şi victorie se anatomizează” („Poemul organic”). Odată cu trupul apare „universul organelor” şi se ia seama că „harta acestor teritorii încă necunoscute poeziei române” trebuie investigată („Noi teritorii pentru poezie”). Boala este ordonată în cuvinte şi devine artă, spectacol: „ideea să-mi deschid un blog” cu „moartea mea derulată lent, sub ochii tuturor / în timp ce mă sting scriind /  (…) / Păi, dacă vreţi, fraţilor, vă ofer eu spectacol: / lume, lume, hai să vezi pe blogul meu moarte de om” („Jurnal de moarte şi supravieţuire”). Estetica morţii lente se fundamentează pe o artă poetică a cărei axă o constituie constatarea că „lucrurile stau în realitate invers” („Ars Poetica”) şi care se profilează ca un corolar al axiomei lui T.S. Eliot „specia umană nu poate suporta prea multă realitate” („Despre cancer, numai de bine”).

Spiritul nu se substituie trupului, doar vorbeşte în numele acestuia. Fiecare dintre ele are un „mare secret”. „Trupul ştie un mare secret”, fiind uneori „purtător de cuvânt” al fiinţei („Purtătorul de cuvânt”). El va fi dus în locul natal al Dragomireştilor de pe valea Izei: „Fac ordine cu sfârşitul meu / (…) / să nu-mi duceţi trupul stins în Maramureş” („Scrisoare către fiul meu Ilie”). Spiritul deţine secretul „cel mai bine păzit al lumii acesteia: / cuvintele noastre predetermină realitatea” („Marele secret”). De aceea, trebuie să alegem cu grijă „cuvintele cu care vorbim”. Deşi aflate în secesiune, trupul şi sufletul alcătuiesc o unitate, mai ales în momentele dificile: „Îmi încredinţez trupul şi sufletul în mâinile tale Doamne / şi sunt sigur că mă las pe mâinile cele mai bune din lume” („Rugăciune de spus înainte de operaţie”). Viaţa alcătuieşte un „dicţionar de cuvinte trăite”. Sub acest aspect, boala apare ca „documentarea” necesară pentru a scrie, în condiţiile în care eul liric s-a „acomodat cu moartea”. Cuvintele trăite capătă realitate când se simte „tăietura / în carne vie a înţelesului lor abstract”. „Toată viaţa noastră – se sugerează în „Dincolo de teroarea cuvintelor” – e un ritual de trecere de la pragul unui cuvânt / cunoscut dinăuntrul lui pe pragul înspăimântător al unui cuvânt încă netrăit”. Prin cuvânt, viaţa şi boala ajung artă: „câtă suferinţă şi / câtă spaimă de moarte, tot atâta poezie” („Reality show”).

Tragedia se sublimează în literatură. „Pacientul Ion” devine „Personajul Ion”: dedublarea este totală, trupul este doar spirit. Personajul Ion nu mai are spaime le-a metamorfozat în lirică, mai are câte „o cădere psihică scurtă” („Personajul Ion”). Disperarea şi depresiile în a se „bucura de puţină viaţă” („Depresii de radiaţie”) şi splendorile cu citostatice ce scot în evidenţă „talentul unic şi inegalabil de a muri” („Splendoare cu citostatice”) s-au transformat în lirică. Fiinţa este acum „mai mult cer decât pământ” („Din nou la bufetul Oşanca”). Arta intră în acest mod în demnitatea şi deplinătatea-plenitudinea fiinţei.

Arta este o salvare. Viaţa spiritului nu se măsoară în zile, ci în cărţi: „socotesc viaţa în câte cărţi voi mai putea citi de acum înainte” (Cărţile, dragele mele cărţi”). Viaţa spiritului se măsoară şi în scrierea de cărţi: „de când am primit rezultatul biopsiei cu neiertătorul diagnostic / până la tomografia de acum am scris această carte de versuri m-am simţit umilit să mă ia moartea prin surprindere / şi am vrut eu însumi să surprind moartea scriind aceste cuvinte / sperând până la ultima clipă că mă voi vindeca prin scris / scriind până la capăt citind şi scriind” („Logoterapie”).

Fiinţa ca totalitate găseşte o singură salvare, rugăciunea: „salvează-mă dacă poţi te rog părinte salvează-mă / vreau să trăiesc câţiva ani în plus” („Rugăciune”). Într-o „Rugăciune alternativă” nu se mai vizează salvarea, ci doar darul unei morţi „la timp”. Pentru suflet, separat, există o „cale de salvare: drumul spre cer” („Groapa cu stele”). Singur, trupul nu poate fi salvat. Din perspectiva trupului moartea se ispăşeşte prin spaimă şi disperare, din perspectiva spiritului moartea se ispăşeşte scriind, iar din perspectiva unitară a fiinţei moartea se ispăşeşte trăind cu demnitate şi plenitudine.

Prin viziunea creată în raport cu boala, prin autenticitatea tonului şi a trăirii lirice, prin capacitatea de a mobiliza cuvântul pentru a aduce suferinţa la frumos, volumul „Moarte de om” este remarcabil

Lasă un răspuns