Ion R. Popa: Poate că da, poate că nu (Roman). Fragment

Deși războiul se afla în plină desfășurare cu armata germană în retragere grăbită, în dimineața unei frumoase zile de vară, în satul Făgureni din mirifica zonă carpatică a Olteniei, s-a stârnit, mai întâi ca zvon, că unii săteni aveau să vină de pe front.

         Știrea fusese adusă de doi cetățeni de pe Argeș veniți la prăznuirea Sfântului Ilie la mănăstirea din localitate și la bâlciul ce devenise o veche obișnuință cu această ocazie.

          Totodată, crescuse curiozitatea sătenilor privitor la modul cum își vor întâmpina unele neveste bărbații, uneori după ani de așteptare.

         Cei doi argeșeni voiau, mergând la mănăstire, să mulțumească Domnului că le-a dat zile de au ajuns acasă și, totodată, să se întâlnească cu Afronie Ceapraz și Dinu Câmpeanu, cu care fuseseră împreună pe front, apoi în spital, de unde ei ieșiseră mai devreme.

         Au dat ocol bâlciului de unde și-au cumpărat ce le-a trebuit – unul, o curea, altul, un căpici de boi – și s-au alăturat unui grup care mergea spre mănăstire. Aici au aflat că Afronie și Dinu nu ajunseseră și au presupus că au întâmpinat necazuri mai mari decât se credea la plecarea lor, poate chiar amputarea mâinii lui Afronie.

         -Măcar, familiile le sunt sănătoase, întregi, că ce grijă mai ducea Afronie în spital; în fiecare noapte se visa acasă și se plângea că nu poate nici să moară până când o ajunge, a zis unul dintre ei, în timp ce se apropiau de poarta mănăstirii.

         – Da, sigur, i-a răspuns un bătrân cu plete, dar destul de sprinten, Trancă.

         -Ba, lui Afronie i-a mai și sporit familia, l-a completat soția, maica Trana, aflată cu un pas în urma soțului.

         -Taică Trancă, maică Trană, sunteți bătrâni, nu băgați zâzanie în casa omului, a sărit Aneta, rudă și vecină cu familia lui Afronie.

         -Apoi, deh! Gura lumii-i slobodă, câte nu zice, a mai spus bătrânul, împăciuitor.

         – Cum așa? Atunci cum s-a petrecut minunea? Bărbatul plecat de doi ani pe front, cu al treilea contingent parcă, și ea, acum, cu copil de țâță, de șase-șapte luni!?

         – Apoi, asta nu e bine! Va fi întristare mare, de s-ar termina numa’ cu-atâta.

         Și-au făcut loc și au intrat în biserică. Slujeau trei preoți, doi cu sutane albe, garnisite cu fir auriu, cu cruci grele și sclipitoare pe piept.

         La ieșirea în grădina mănăstirii, s-au întâlnit din nou. Argeșenii au apreciat slujba închinându-se cu fața spre biserică, dar grupul localnicilor era de părere că aceasta va fi depășită la prăznuirea hramului mănăstirii „Adormirea Maicii Domnului” și le-au lansat invitația de a participa.

         – Nu cumva camaradul Afronie o fi auzit de daravela cu nevasta și o fi făcut vreo prostie? s-a îngrijorat Grigore, cel mai învârstă dintre argeșeni.

         – Nu cred, nici el nu a fost ușă de biserică la viața lui. Nu degeaba i s-a spus „Omul pădurii”. El ar fi trebuit să se însoare cu alta, dar Despina s-a dovedit mai iute, ca să nu zic altfel. Biata Rora, de rușine, și-a luat lumea în cap. Cică ar fi prin București, alții vorbesc de Tg. Râu, unde ar fi născut un băiat și ar fi intrat în politică. Aici nu putea să mai stea. Mereu o bătea mamă-sa, Mița, și o dădea afară din casă. Dormea de multe ori prin căpițele de fân sau în fânarul popii, unde ar mai fi fost „vizitată” și de alții, după cum pretindea Afronie. Așa s-a și aflat. Popa ar fi găsit-o acolo, ea a mărturisit, popa a crezut că îi pune o vorbă bună la părinți, dar preoteasa și Mița au înșirat vorba, a spus bătrânul Trancă.

         – Bine, dar Afronie încă din primăvară ne vorbea despre prăznuirea asta, abia o aștepta, promitea o petrecere mare, cu mulți prieteni…

         – Alea sunt vorbe goale.

         – Are de obicei să spună și d-astea? nu aflase camaradul său.

         – Da, mai ales pe timpul când era cu ăia de promiteau „omul și pogonul”.

         – A fost cu ei?

         – Da, și pe urmă s-a dat cu ăștia de vor să se pună bine cu rușii și abia așteaptă să ajungă ăia ca să-i ridice la putere.

         – Te pomenești că nu s-o fi făcut bine, i-or fi tăiat doctorii mâna, cum a fost o vorbă mai înainte, când eu eram cu el în salon! s-a îngrijorat din nou Grigore.

         – Dar dumneata ce pățiseși? a întrebat altul din grup.

         – Eu am avut pieptul spart tot de o grenadă. Dar eram spre vindecare când l-au adus pe el, și Grigore a și tars cămașa în lături pentru a-și fi arătat cicatricea.

         Pelerinii au vizitat paraclisul, incinta străjuită de ziduri puternice, când au fost impresionați de albul imaculat al chiliilor și de florile veșnic proaspete din ronduri și glastre, apoi au trecut dincolo de aceasta, în grădina de legume și zarzavaturi, în livada cu pomii încărcați de rod. În afara împrejmuirii, spre culmile din dreapta și din stânga, se întindea pădurea, din care Cuza lăsase mănăstirii o bună parte. Apoi au luat loc la mesele încărcate între timp cu tot felul de bunătăți pregătite în cuhnia mănăstirii.

         Între grupuri s-au aprins discuții nu atât despre viața sfinților sau „Adormirea Maicii Domnului”, cât despre vremurile bântuite de războiul mistuitor de suflete, care parcă nu se mai sfârșea.

         – Câți se vor mai întoarce din acest război blestemat?  s-a întrebat la un moment dat același bătrân, Trancă, apreciind cele spuse de preoți despre bravii ostași.

         – Câți o vrea Dumnezeu, a răspuns unul dintre argeșeni.

         – Poate că da, dar dacă s-o dovedi mai tare celălalt, partea adversă?!

         – Asta numai dacă Domnul vrea să ne pedepsească pentru faptele noastre necugetate, dar dreptatea e a noastră.

         – Dacă erau cugetate – cum eu cred că au fost cele mai multe dintre toate – crezi că erau mai bune?

         – Depinde cum cugeți. Omul cugetă după cum are lucrurile orânduite în mintea lui, iar rânduiala asta este cu atât mai bună cu cât omul a învățat mai multe, dar nu doar din cărți, ci și de la viață, de la cei care-l înconjoară, de la unul, de la altul, și nu numai dintru cele bune, ba și din cele rele, cum ar fi pățaniile unora pe care să nu le repete și el, le-a spus Grigore, ca unul care văzuse și trăise multe în viața lui.

         A doua zi, niște copii aflați cu vitele la păscut văzuseră doi inși, îmbrăcați în haine militare și purtând ranițe, unul cu o mână bandajată în care l-au bănuit pe Afronie, poreclit în sat „Omul pădurii”. Petrică, fiul Anetei, instruit în acest sens, l-a lăsat pe celălalt cu oile, a alergat în sat și a dus știrea.

         În Făgureni, s-a așternut o liniște apăsătoare, mai mult o îngrijorare, pe care fiecare ar fi dorit să o evite. De aceea, femei, copii, bărbați s-au retras de la porți, de la fântână, de pe drum cât au putut de repede. Numai unii vecini ai lui Afronie și-au găsit locuri unde să nu poată fi văzuți, dar de unde să privească ceea ce credeau ei că va urma la sosirea acestuia.

         Aneta a strigat-o pe Despina peste gard; ea tocmai cobora de pe coastă cu o legătură de vreascuri și iarbă pentru porc și păsări. Când a aflat noutatea, aceasta a lăsat totul jos și a rupt-o la fugă înapoi.

         – Despino, stai fato, nu fugi! i-a spus Aneta.

         – Ăla mă omoară, nu stau! și a continuat să alerge spre coama dealului.

         Afronie era însoțit de camaradul său David, care urma să-și continue drumul până la Ruginari, o localitate aflată ceva mai încolo, unde lucrase și își lăsase familia, deși el era bănățean. Se opriseră împreună la Tg. Negrulești, la plasă, unde le-a fost semnat documentul de evidență, au mai poposit vreo două ceasuri într-o cârciumă în așteptarea unei mașini, al cărui șofer le promisese că îi va duce până la Stejaru, sat pendinte de Făgureni, de unde urma să încarce lemne pentru o unitate militară din Tg. Râu.

         Afronie a deschis poarta și a intrat vesel, împreună cu prietenul său. Câinele, un carpatin brumăriu, s-a bucurat scâncind în lanț, deși Afronie nu i-a aruncat decât o privire fugară.

         – Despino! a strigat el când a pus primul pas pe scara casei. A repetat, dar nici de data asta nu a primit răspuns.

         Camaradul său rămăsese în dreptul porții și admira gospodăria: o casă mare pe pivniță, cu verandă cu multe geamuri spre șosea, iar mai în spate, pe o latură a curții, se vedea un grajd pentru mai multe capete de vite mari, țarcul oilor, cotețul porcului, păhuiul și alt coteț pentru păsări. „Ce mai! Gospodărie împlinită!” a conchis David.

           Afronie a urcat scările, a pus mâna pe clanță și ușa s-a deschis. A fost întâmpinat de o căldură înăbușitoare, deși nu era încă miezul zilei. A mers mai departe, spre camera unde știa că locuiau de obicei. Liniște deplină. Dar, în mijlocul camerei, cu spatele spre ei, a recunoscut leagănul în care își crescuse Aneta fiul. A privit mai atent. O mândrețe de copil, cu bujori în obrăjori, dormea liniștit. După Afronie a intrat camaradul său.

         – Davide, vino să-ți arăt ceva! Nevasta văd că nu este acasă, dar uite aici ce mândrețe de copil!

         – Așa este, Afronie! Uite ce față are, parcă e din spuma laptelui și mânuțele alea parc-ar fi de îngeraș.

         Între timp, din cauza vocilor, copilul s-a trezit, a făcut ochii mari și a început să râdă.

         – Și ce ochi frumoși are, ca murele! Uite că are și doi dințișori, a continuat David să admire copilul.

         – Dar ce-o fi cu el aici?! Leagănul e făcut de mine, pentru Petrică al Anetei. Îl ținea în podul șurei. Nu-l dădea jos de-acolo decât dacă…, și i-a trecut prin minte o idee pe care a refuzat să o primească și, de aceea, s-a oprit. Dar a aruncat o privire dușmănoasă copilului, care a și început să plângă.

         În zadar l-au luat în brațe, atât el cât și David, că tot mai tare țipa. Atunci a intrat pe ușă val-vârtej Aneta, cumnata lui de văr și vecină.

         – Bine ai venit, Afronie! Lăsați-l la mine, că se sperie de hainele militare.

         Aneta l-a luat în brațe și copilul a tăcut. Doar o privea lacom cu ochii săi mari și negri ca mura.

         – Ce este cu copilul ăsta aici? Al cui este? a întrebat Afronie nervos.

         – E fată, să știi. Dacă vrei, este și a… dumitale, după care Aneta a tăcut, asistând cu teamă și încordare la frământările lui Afronie.

         – De unde? Ce vrei să spui?

         Afronie a roșit ca para focului, a început să se învârtească în loc, parcă pentru a pune mâna pe un retevei, a început să înjure și să arunce priviri de foc întrebătoare. Ea unde este, că nu vreau nici să-i pronunț numele.

         – Un copil e un dar de la Dumnezeu. El nu are nicio vină. Așa că mai bine calmează-te puțin, camarade, și pe urmă vezi ce faci!  l-a sfătuit David.

         – Tu să taci! Vorbești la tine acasă, nu aici! s-a răstit Afronie.

         A intrat Luca, soțul Anetei, un bărbat robust, de vârstă apropiată cu Afronie, dar suspect de astm, descoperit la o verificare a centrului militar, încă de pe timpul primei mobilizări, când cu evenimentele din Polonia.

         – Nu e departe și o să vină. Să știi că nu are nicio vină. Numai păduraru’ i-a făcut pocinogu-ăsta…

         – Care pădurar?

         – Șeful brigăzii de la noi, Mândreci. Nu e de aici. A fost adus de la Tismana, unde nu aveau încrede în el. Acum l-au luat la plasă.

         – …. mama lui de bandit! Îl omor, să ții minte de la mine asta!

         – Lasă-l că i-am dat eu destul pe spinare! A stat o săptămână în spital, nu putea nici să se întoarcă de pe o parte pe alta. Am așteptat să mă dea în judecată, dar, până acum, nimic! Tu ce faci? La praznicul Sf. Ilie de ce n-ai venit? Te-au căutat doi argeșeni, a vrut să schimbe vorba Luca.

         – Bine că nu am ajuns. M-ar fi arătat lumea cu degetul: „Uite-l pe încornoratu-ăla!”

         – Nu e așa, Afronie! Asta ar fi însemnat ca ea să fi trăit cu el. Or, ce-a făcut el… A forțat-o, a înfricoșat-o cu pușca, i-a zis că o omoară, și a trântit-o la pământ cu țeava puștii în piept, de n-a mai putut să miște.

         – Pun eu mâna pe el, dar, pân-atunci, vreau să aflu ce spune ea, că… și  pisica până când nu dă din coadă, motanul nu s-apropie.

         – Nu e așa, Afronie! Nu o nedreptăți! Oricum, e amărâtă și își roagă moartea. Biata fetiță a ținut-o în viață. Când a văzut că a rămas grea, a vrut să se înece în Gârla Cățelii, de pe Roșiuța. Eu am adus-o de-acolo, cu lacrimile șiroaie, a intervenit și Luca.

         – Ori ce-ar fi, eu trebuie să vorbesc cu ea, a susținut Afronie. Până atunci, eu nu pot să scot capul în lume.

         – Dacă îmi promiți că nu-i faci nici un rău, ți-o aduc eu acum, i-a promis Aneta, totuși cu teamă, după cum muiase glasul și îl privea discret, gata să se ferească, la nevoie.

         Dacă a observat că Afronie nu zice nici una, nici alta, Aneta a luat-o de bună, a ieșit și s-a dus după Despina. David, pentru a evita să asiste la vreun scandal care se întrevedea, s-a ridicat ca să plece.

         – Camarade, nu are rost să mai stau. Îmi văd de drumul meu mai departe. Îmi pare rău de cele întâmplate la tine, dar cine știe ce-oi găsi la mine…

         – De, Davide! Credeam că o să ne bucurăm împreună că am scăpat din blestematul acela de front, că o să mâncăm un pui fript pregătit de nevastă, că prea i-am dus dorul … Dar, dacă nu s-a putut să asiști la bucuria mea, poți să mergi, ca măcar să nu asiști la durerea mea! Apoi, Afronie a căzut pe gânduri.

         – Bine, dar să nu faci vreo prostie pe care, mâine-poimâine, s-o regreți! Te aștept pe la mine!

         David i-a strâns mâna în timp ce-i căuta privirea, dar Afronie o ținea tot în podea.

         Rămas singur, Afronie a privit fetița care dormea. „Vorba lui David, ce vină are ea? Parcă e un îngeraș. O viață de om. Pe front, am văzut atâtea pierdute. Aici, Dumnezeu mi-a dăruit una sau, mai bine zis, mi-a arătat o viață câștigată. Dar cum!? Fir-ar ea a dracului de femeie cu zilele de le-o mai avea de trăit! Eu, aici, n-o mai suport. Să plece în lume, că tată,  mamă, surori la care să se ducă nu are pe-aici. La nepoată-mea Aneta, unde ar despărți-o de mine doar gardul, nu cred că va putea trăi. Să se ducă încotro o vedea cu ochii!”

         Afronie își dorise întotdeauna copii, dar, timp de atâția ani de la căsătorie, Despina nu-i dăruise niciunul. Iar acum? Poate că asta îl intriga cel mai mult.

         Peste aproape o oră, gândurile lui negre au fost tulburate de intrarea Despinei, alături de Aneta. Brunetă, corpolentă, cu părul lucios împletit într-o singură coadă lăsată pe spate, cu ochii negri și plini de lacrimi care anevoie se arătau dintre colțurile basmalei cu care se ștergea, Despina a intrat în propria-i casă cu o frică mai mare decât atunci când,  pe deasupra satului, au trecut bombardiere inamice.

         Când Afronie și-a ridicat privirea sa ca o negură ce precede furtuna și a văzut-o ca printr-o perdea deasă suspinând ca ieșind din fundul pământului, a mai aruncat o privire spre pruncul din leagăn, apoi a făcut un pas înainte și i-a trântit o palmă peste față, mai mult sub urechea dreaptă, unde a rămas înfipt cercelul,  și a trântit-o la podea.

         – Omoară-mă, omoară-mă! a țipat ea cu brațele încolăcite în jurul scaunului pe care îl părăsise David. Dacă n-am putut s-o fac eu, omoară-mă tu!

         – Nu vreau să mă încarc cu păcatele tale, dar pieri din fața mea! Să nu te mai văd, să nu te mai aud!

         -Afronie, ce-mi promiseși tu mie? Las-o că e amărâtă, nu vezi? Dă-i voie să-ți povestească cum s-a întâmplat!  a intervenit Aneta.

         – Ce-a căutat singură în pădure? A avut vorbă cu ăla?

         – Nu a fost număi ea, au fost cinci femei. Au strâns crengile alea uscate, le-au legat, le-a ajutat pe celelalte patru să-și ridice legătura, iar când a fost la ea nu a mai avut cine să-i măi dea o mână de ajutor.

         – Și l-o fi chemat pe-ăla, ha?

         – Nuuu! A luat numai legătura cea mare pe spinare, dacă n-a putut s-o urce pe cap, a venit cu ea acasă și, dup-aia, s-a întors ca să ia și restul. Atunci a venit blestematu-ăla cu arma și a obligat-o…, cum ți-am spus.

         Afronie a ridicat-o pe Despina de un braț și a azvârlit-o mânios pe pragul ușii, de data asta:

         – Ieși, dispari din casa asta; să nu te mai văd!

         – Omoară-mă, că eu n-am unde să mă duc! și Despina a continuat să se jelească, invocând-o pe mama sa.

         Afronie s-a îndreptat din nou spre ea. De data asta, a aruncat-o pe scară, însoțind … gestul cu aceleași expresii.

         – Și cu Angelica ce facem, Afronie? i-a zis Aneta, arătând spre fetița care plângea cât putea.

         – Angelica o cheamă? Ea nu are nicio vină. Este un suflet de om nevinovat.

         – O să rămână la tine? Nici nu știu de-o fi înțărcat-o sau nu, a mai zis Aneta.

         Despina s-a ridicat, s-a scuturat, și-a șters lacrimile și s-a îndreptat spre ei:

         – Trebuie să-mi iau fata, și a intrat grăbită în casă.

         Îndată ce a văzut-o, Angelica a tăcut și a ridicat mânuțele spre ea. Despina a ridicat-o și a ieșit purtând-o în brațe.

         Aneta urmărea cu atenție toată scena, în timp ce gândea: „Unde s-o duce ea? La sora ei din Moldova? Nu cred. Acolo, vorbeau oamenii de dimineață la fântână, ar fi ajuns frontul. Până una-alta, tot pe capu’ meu rămâne. Nu știu Luca ce-o zice”.

         A ieșit și Aneta și s-a îndreptat spre casa ei. Rămas singur, Afronie și-a rotit privirea prin gospodărie: Casa, cum o lăsase. Perdelele, curate, dușumelele, ca lămâia. Totul strălucea de curățenie. A ieșit în curte: Un porc cerea mâncare, păsările veniseră toate în fața casei și gâștele așteptau la poartă. Ce să facă? De unde să înceapă? S-a uitat dincolo de gard, în grădină. Fânul fusese cosit și strâns în două plaste mari, iar mai încolo se afla și un frunzar. „Dar unde or fi vaca cu vițelul?” S-a uitat în grajd, dar nu a găsit nimic. În magazie, a găsit o ladă cu boabe de porumbi. A aruncat la păsările din curte, chemând și gâștele. Apoi, a pus un căpete de boabe la porc. S-a dus la fântână, a scos o găleată de apă, din care a băut cu sete, restul l-a turnat într-o găleată pe care a răsturnat-o în trucul porcului și piva păsărilor.

         A observat că găinile începuseră să urce în păhui. Venise seara. Trebuia să mănânce ceva. A găsit o pâine mare și destul de proaspătă, apoi o cratiță cu mâncare de cartofi. A mers la cuibare și s-a întors cu șase ouă. A intrat cu ele în pivniță, unde mai erau și altele. Butoaiele cu țuică, orânduite cum știa el. Numai unul era gol. „Probabil, a vândut-o ca să cumpere cu banii porumb.” A mai găsit o putină cu brânză, cartofi, ceapă și o postavă cu ouă. A tars țuică într-o „tărăbușcă” găsită acolo, a luat trei ouă în locul celor șase și a intrat în casă.

Lasă un răspuns