Ion R. Popa: Inaugurarea. Proză

Odată cu înființarea ciclului al doilea, în satul Crângași a început și construcția unui nou local de școală,    care să fie adăugat celui vechi aflat la două sute de metri mai la deal.
– Încă trebuia să-l fi avut gata acum, nu să-l începem, s-a exprimat Ristea, un fruntaș al satului interesat ca fiul și fiicele sale să-și continue școala după cele patru clase primare. Deja fiica cea mare o luase spre oraș, cea mijlocie urma să treacă în clasa a cincea, iar fiul era în clasa a doua.

– E bine și-acum. Într-un an e gata. Până atunci, una din clase o să folosească clădirea băncii, că tot nu mai trebuie, dacă sediul colectivului a fost stabilit în casa Radei Firoiu.
– Să vedem dacă o rămâne așa. Casa-ceea trebuia să-mi revină mie. Muica Rada îmi făcuse acte pentru ea, i-a surprins Ristea Negreanu.
– Ție? De ce să-ți fi făcut ție când avea urmași? nu-i venea să creadă lui Alexe.
– Ca s-o întrețin la bătrânețe, când nu s-o mai putea descurca de una singură, a motivat Ristea.
– Dar uite că acum au alții grija asta și, dacă o fi învinuită de moartea nepotului, o să i-o confiște statul, a insistat Alexe Booveanu, pe cale de a-și recăpăta funcția de secretar de partid, pierdută în urma zaverei, când a fost găsit printre vinovații de eșuarea primei încercări de constituire a colectivului în Crângași. După un timp de gândire, a adăugat: Tu nu ai aflat până acum că n-ai voie cu două case, mai lasă și altuia.
– Este pe numele fetei celei mari, a fost din nou surprinzător Ristea.
A sosit și președintele sfatului, Olăroiu Ștefan, al treilea de când cu zavera. Cu toții s-au ridicat pentru a i se alătura, dar acesta i-a oprit:
– Mai stați, trebuie să-l așteptăm pe tovarășul instructor de partid Rândașu…
– Dar directorul școlii nu vine?, s-a mirat Ristea.
– Cred că el este deja acolo, fiindcă noi întârziarăm, iar el este punctual, din câte știu.
A apărut și instructorul de partid; era însoțit de contabilul sfatului.     S-au deplasat cu toții la fosta moară, acum în curs de demolare. Într-adevăr, directorul școlii, secretarul sfatului și meșterul Radu Călinoiu, devenit recent șeful echipei de dulgheri pe comună, așteptau lângă fântâna morii.
– Ia spune, tovarășe președinte, v-ați gândit, unde amplasăm noul local? a intrat direct în subiect instructorul de partid.
– Chiar aici, unde începe panta asta    , fiindcă, oricum, urmează să abatem șoseaua pe sub poala dealului.
– Nu ar fi bine puțin mai sus? Am evita o posibilă inundație de la firul văii, a spus cu smerenie bătrânul director de școală, Pavel Năstăsescu.
– Când ai văzut dumneata să fi ajuns apa până aici? Ți-aduci aminte să fi intrat vreodată în moară? a ripostat președintele Olăroiu.
– Eu nu, dar bătrânii satului își aminteau când au scos apa cu gălețile din locașul motorului, iar uiumul s-a dus pe gârlă. N-a fost pagubă mare, că acolo erau fierotine, nu le păsa de apă, pe când mobilierul, arhiva, documentele școlare curente…, a îndrăznit să insiste directorul Năstăsescu.
– Aia era moara boierului, lumea nu-l suferea, pe când școala este a poporului, va sări tot satul ca s-o apere de ape. Trebuie să mai schimbăm modul de gândire, să mai vedem omul satului și în noua ipostază, aceea de proprietar, tovarășe director! a încercat să se lanseze într-o teorie a sa președintele, proaspăt absolvent al unei școli superioare de partid.
– Cum credeți. Eu mai am puțin și o să ies la pensie, a dat un pas înapoi Năstăsescu.
– Doamne ferește de o calamitate de-asta! E de ajuns să te calce o dată
în viață și e greu să-ți mai revii și să ții pasul cu ceilalți. Nu ar fi mai bine ca oamenii să nu aibă ocazia a salva școala? Mă gândesc că poate ar alerga mai întâi la fânețele lor sau ale colectivului, la vite, la grădini sau la ce-ar mai fi de salvat, a intervenit Ristea.
– Lăsați așa cum zise președintele. Dac-o punem pe pantă, intră ciment mult la fundație și ne mai putem trezi și cu o alunecare de teren. Tovarășe contabil și tovarășe secretar, luați legătura cu proiectantul și îi comunicați de ce materiale aveți nevoie și pe care le asigurați din surse proprii, astea rezultate din moară, pietrișul, nisipul… Cât mai urgent, ca să putem da drumul lucrării, a hotărât instructorul.
– Nu e nevoie să mai constituim un comitet de cetățeni care să urmărească lucrarea, gestionarea materialelor…? a crezut Năstăsescu că uitaseră.
– Dumneata ai rămas tot ca pe timpuri? Ai vrea un comitet condus de popa sau de dumneata? Păi noi ce suntem aici? Mai trebuia să-l fi avut pe președintele colectivului și gata. Dar a zis că e de acord cu tot ce hotărâm noi. Vezi că mâine primești de la brigada lui Fiertu două-trei care. Până mâine seară vor scoate de pe firul văii pietriș și-l vor aduce în curtea școlii. De poimâine, începem cernutul, ca să obținem nisipul. Pentru asta trebuie să te duci din seara asta și să înștiințezi oamenii pe care ți-i dă colectivul, l-a instruit președintele pe director, după care s-au ridicat și au plecat în grabă, ca să nu-i apuce căldura iute a prânzului de mai.
– Demolarea morii va continua? Văd că astăzi nu a mai venit nimeni, iar cărămida rezultată s-a împuținat; de altfel ca și țigla, s-a plâns directorul.
– Păi, ai grijă că răspunzi! s-a răstit președintele.
– Matache, paznicul pus de dumneavoastră, ce face? Am auzit că a dat cărămizi pe câte un kil de țuică de și-au făcut oamenii din apropiere vatră de țest, a mai îndrăznit directorul.
– Exclus! Tovarășul Matache este un om serios, partidul pune mare bază în el. Nu face chestii d-astea. Dar eu, oricum, o să stau de vorbă cu el, a promis Olăroiu.
Directorul Năstăsescu și-a însușit punctul de vedere exprimat de autorități și s-a îngrijorat. „În nădejdea paznicului pus de ei, să vorbesc cu omul de serviciu al școlii, deși e tot omul lor și acesta, să mai aibă el grijă, nu doar ziua cum i s-a cerut; să mai treacă și noaptea ca să vadă ce face celălalt.”
Nu a trecut mult și a ajuns și tehnicianul proiectant al raionului. Avea deja desenul făcut de la altă construcție școlară. Îi mai trebuiau doar câteva date locale ca să-l personalizeze. Când l-a întrebat Călinoiu cu privire la orientarea noului local și cum vor proceda constructiv dacă fundația venea cu un colț chiar în șanțul fostei șosele, tehnicianul a ridicat din umeri:
– Asta nu e treaba mea, întrebați inginerul. Eu așa am căzut de acord cu organele comunale, când m-a trimis aici tovarășul prim-secretar Butușină.
Apoi a privit balastul recoltat și nisipul rezultat din cernerea acestuia și s-a declarat mulțumit, ca și președintele și instructorul de partid.
– Eu am impresia că nisipul și mai ales pietrișul ar avea o încărcătură mare de viitură,de humă, a îndrăznit Călinoiu, în timp ce-i arăta ce rămăsese în palmă după ce frecase o mână de nisip luat la întâmplare.
– Dacă organele comunale au zis că au material corespunzător, eu nu pot să mă opun, a declarat malițios tehnicianul.
– Poate că era bine să luați niște probe de laborator, a îndrăznit și directorul.
– N-ar fi rău, dar se supără șefii dumneavoastră. Ei vor să scoată construcția la un cost scăzut; așa s-au angajat în fața partidului, numai așa a fost aprobată.
Au tăcut cu toții, fiindcă au înțeles că nu mai era nimic de obiectat. Tehnicianul și-a sporit atenția și a cerut liniște, cu mâna dusă pâlnie la ureche.
– La dumneavoastră în sat cineva construiește ceva. Se aude cioplind. I-auzi! O avea autorizație?
– De unde să știm noi! s-a mirat directorul.
Nemulțumit de răspuns, tehnicianul a controlat în servietă dacă are chitanțierul și a plecat grăbit în direcția zgomotului.
– Ăsta se duce și-l amendează pe bietul om, că de-alea este bun, s-a exprimat Călinoiu.
La începutul lunii iunie au început lucrările în paralel cu continuarea aprovizionării materiale. Zilnic, 15-20 de salahori, uneori chiar mai mulți, oameni scoși de la muncile câmpului, erau folosiți la lucrări necalificate ca încărcat-descărcat, curățat și stivuit cărămidă, la săpături, cernut pietriș sau nisip, la cărat apă, preparat și turnat beton ș.a. Seara, omul de serviciu al școlii, cu  acceptul autorităților, aducea țuică cu o găleată de la distileria sătească, de la cazane cum le numeau sătenii, aflate acum în administrarea gospodăriei colective. La sfârșitul zilei de muncă, timp de peste o oră,  toți își ostoiau oboseala în jurul acesteia.
A fost turnată fundația, apoi cărămida a fost stivuită sub formă de „picioare” în incinta acesteia, la intersecția zidurilor ce urmau a fi înălțate. Nisipul, rezultat din trecerea pietrișului prin site, aștepta alături de acesta, ambele în cantități corespunzătoare, nu departe de „vatra”  unde era preparat betonul, apoi mortarul.
Lucrările au încetat pentru 10-15 zile, pentru a da posibilitate betonului turnat în cofraje să se întărească de ajuns înainte de a trebui să suporte greutatea zidăriei.
Până în Sf. Ilie însă, pe la apusul soarelui unei zile, a venit o ploaie puternică, însoțită de vijelie și grindină. Balta, cum numeau sătenii cursul temporar de apă de pe firul văii, s-a umflat și a dat peste maluri. Nisipul care nu fusese spulberat de vijelie a fost cărat de apă, ca și o bună parte a pietrișului, acum răspândit prin iarbă.
A doua zi, șeful meșterilor, Călinoiu, și directorul Năstăsescu s-au întâlnit la fața locului.
– Dezastru! a apreciat directorul.
– Trebuie adus alt pietriș, scos alt nisip, și asta numai după ce seacă balta, iar cărămida trebuie să se usuce bine înainte de a o zidi. Asta durează. Dar, oricum, e timpul prașilei, al secerișului, salahori nu prea aveam, mai sunt și pe la noi pe-acasă treburi destule… Așa că, după Stămărie mai reluăm lucrarea, a apreciat Călinoiu situația. Până atunci, măcar să turnăm scările cu pietrișul rămas și cimentul pe care-l mai avem, ca să nu fie compromis cu plointea asta.
– Cimentul este-n magazie, nu ajunge apa la el, era sigur directorul.
– Așa este, dar trage umezeala din aer, magazia nu este ermetică, e din scânduri. Dacă mergem acum la el, vom constata că sacii deja s-au umezit, și, dacă-i lăsăm așa, în două-trei săptămâni, conținutul se sturăște, îl găsești bulgări.
– Bine că nu l-am adus pe tot, în cazul acesta, a oftat directorul.
– Sau bine că am reușit să turnăm fundația, s-a bucurat și meșterul.
Pe la începutul lunii august, a ajuns pe șantier o mașină de teren, un  Gaz, din care au coborât trei tovarăși. Au fost luați în primire de câinele paznicului, pe care l-a potolit chiar stăpâna lui aflată în trecere spre casă, purtând pe cap o legătură de coceni verzi și pe umăr un sac cu frunze de floarea soarelui. Tot ea le-a indicat unde se afla omul de serviciu al școlii, care putea fi văzut pe lotul personal din prelungirea curții sale. Acesta observase mașina, dar nu s-a grăbit să-i întâmpine. A fost trimis șoferul spre el ca să-l grăbească:
– Hai, mai repede! Suntem de la raion și facem un studiu cu privire la stadiul de pregătire a deschiderii noului an școlar, i-a zis șoferul, crezând că-l impresionează.
Păsat nu s-a sinchisit. Și-a continuat drumul în ritmul său.
– Eu vă cunosc pe dumneavoastră, tovarășe Butușină. Sunteți instructorul de partid al ceceului, a încercat el să se mândrească.
– Aia a fost cândva. Acum m-a trimis partidul mai aproape de mase, ca să desfășor  îndrumarea și conducerea procesului de construire a socialismului în mod direct, s-a simțit flatat primul secretar raional.
– Dumneata vezi de treaba dumitale, răspunde doar la întrebări, nu bate câmpii. Noi am venit aici ca să ne documentăm despre stadiul lucrărilor, a intervenit șeful secției de învățământ, dar văd că…
– Știu, tovarășe, știu. Pe vremea când dumnealui era la ceceu, eu eram președinte de sfat aici, la noi. Dar zavera care s-a stârnit din cauza chiaburilor cu ocazia inaugurării ne-a dat îndărăt pe-amândoi.
– Dar iată că aici nu se lucrează cam de mult; uite cum a crescut iarba peste mortarul acela, și-a intrat în rol primul secretar raional.
– Cum să se lucreze dacă a venit apa peste noi și a măturat nisipul, pietrișul… Acum trebuie să așteptăm să se tragă apa de pe baltă ca să scoatem alt balast, pe urmă să-l cernem ca să avem și nisip…; cărămida s-a mai zvântat.
– Directorul unde este? a întrebat primul secretar al raionului.
– Cred că acasă. Veni cu camionul plin, descărcarăm bilele astea și plecarăm amândoi odată. Nici nu știu de-o fi ajuns, că el stă mai departe.
– Du-te și adu-l încoace! Să vină repede!
Păsat a și plecat. Oaspeții s-au așezat pe stiva de bile și au început să discute:
– Ce s-o fi întâmplat de nu era nimeni la sfat, în afară de secretarul Matei!? se întreba șeful secției de învățământ.
– Și îl mai am și pe secretarul doi aci, pe Vătuiu. Eu credeam că ne întâmpină, dar ia uite… S-ar putea să se fi oprit în altă comună. Dar mâine o să aflu tot. I-am trasat sarcină președintelui, prin secretar, ca mâine, la prima oră, să-l găsesc în fața biroului. Dacă n-a fost instructorul aici, ăștia și-au făcut de cap, bănuia primul secretar.
– Credeți că numai președintele?
– În fond, îi privește, dar să meargă treaba. Or, ia uite, la ora asta ei să nu fie la sfat, șantierul stă pe loc…, s-a supărat mai tare primul secretar.
A venit și directorul. S-a apropiat smerit și tras la față, pășind cu teamă. Deși un excelent dascăl, era unul din proscrișii regimului, fiindcă fusese cândva anchetat ca legionar. Nu s-a găsit nimic la adresa lui, dar a rămas ca unul din persecutații autorităților locale. Munca pe tărâmul școlii, mai ales pentru înființarea ciclului al doilea, nu l-a reabilitat.
– Pe unde umbli, tovarășe director, și lucrarea stă și așteaptă în van? l-a luat la întrebări Butușină.
– Abia am venit cu camionul cu materiale și nici nu ajunsesem bine acasă când…
– Ce materiale?
– Astea, pe care sunteți așezați. Dar vă invit în școală, de ce să stați așa de incomod.
– Lasă aia! De ce nu se lucrează?
– Fiindcă nu mai avem pietriș, nisip… S-a dus pe gârlă. Iar cărămida abia s-a zvântat oleacă.
– Și ce faceți, așteptați să se rezolve de la sine? Nu ați luat nicio măsură?
– Trebuie să sece gârla ca să scoatem alt balast, să-l cernem, apoi să se usuce cărămida… În câteva zile, când se va limpezi cerul, ne apucăm de treabă din nou.
– Dar nu puteați să fi făcut o scurgere ca să se ducă apa mai repede ori să fi scos balastul pe mal ca să se usuce, să fi împrăștiat cărămida… V-ați mulțumit să stați așa…  Sau poate v-ați rugat la Dumnezeu să facă treaba în locul vostru.
– Tovarășe prim, noi nu am stat degeaba. Uite că am asigurat materialele necesare astfel ca atunci când va fi reluată lucrarea să le avem gata. Apoi, ne-am gândit că e campania agricolă și să n-o deranjăm cu cei 15-20 de oameni, uneori mai mulți, pe care îi scoteam de la muncile agricole.
– Nu mă interesează cum procedați, dar peste trei zile să-mi raportați că lucrarea e în plină desfășurare! Altfel, cum întâmpinați voi sărbătoarea națională, măreața zi de 23 August? Toți oamenii muncii se mobilizează, se ajută reciproc, caută și găsesc soluții constructive pentru depășirea planului, iar voi, aici, așteptați mila Domnului. Sau cumva vreți să sabotați marea sărbătoare închinată victoriei armatei române alături de cea sovietică împotriva hitlerismului?!  s-a avântat în discursul său mobilizator Butușină, a cărui față se crispase sub sprâncenele-i stufoase ce i se lăsaseră peste privirea fără vreo țintă.
Bătrânul director Năstăsescu a rămas fără replică. S-a schimbat la față și simțea că nu-l mai țin picioarele. S-a oprit la Călinoiu acasă și i s-a plâns de situația creată. Acesta l-a ascultat cu respect și, strângând din dinți, l-a oprit:
– Nu te mai amărî, domne-nvățător! Mâine mă duc eu și vorbesc cu președintele și instructorul de partid. Nici ei nu doresc să le încurcăm campania agricolă. Brațele de muncă deja s-au împuținat, dacă au plecat atâția în Valea Jiului, la furnale, la Motru, alții preferă să lucreze în Banat, la Gătaina, unde ies mai bine la plata muncii.
*    *
A doua zi, Radu Călinoiu s-a prezentat la sfat de dimineață, înainte de începerea programului, ca să fie sigur că îi găsește pe șefi. Nu se afla acolo decât Mâțu Pavel, om de serviciu și referent. I-a spus acestuia motivul vizitei sale și a primit invitația de a aștepta pe banca de lângă intrare. Apoi i s-a alăturat și Pavel Mâțu și au început discuția:
– Aș vrea să văd ce zic cei de-aici, că prea era supărat tovarășu’ prim. Poate și pentru că aici nu a găsit pe nimeni, în afară de secretarul sfatului.
– Ba eram și eu, da’ secretaru’ mi-a făcut semn ca să plec și a vorbit numai el, nu a vrut să rămână în afara evenimentului Mâțu.
– Și ce le-o fi spus?
– Cred că tovarășu’ prim a prins de veste că secretaru’ nu i-o spune pe-a dreaptă și de-aia s-a cătrănit așa.
– Adică ce-ar fi trebuit să-i fi spus?
– Eu îți zic, dar să rămână între noi.
– Tu știi că eu nu umblu cu vorba de colo-colo.
– Președintele, instructoru’ de partid, secretaru’ Cornutu de-aici, de la noi, secretaru’ Vătuiu de la raion, contabilu’ sfatului, secretaru’ Matei, dar el a venit de-aseară încoace, au fost chemați de șeful ocolului silvic la un …pui de vânătoare, urmat de un mare chef, până dimineața, s-a destăinuit Mâțu, înciudat că nu participase și el.
– Dacă afla tovarășul prim, îi belea pe toți, era convins Călinoiu.
– Oricum, peste ei s-ar fi dus, era convins Mâțu.
Căldura care a urmat a permis reluarea lucrărilor, dar de o amploare mult mai mică. Abia pe timpul toamnei munca s-a intensificat și până în noiembrie a fost înălțată zidăria și turnat planșeul, iar în noiembrie, vremea i-a favorizat și au reușit să-i pună „căciula”, după cum se bucura Radu Călinoiu.
– Numai bine, pe timpul nefavorabil, vom putea lucra în interior, ca să ne ținem de cuvânt cu inaugurarea, s-a bucurat și președintele sfatului.
– Îhî! Să vină el și să lucreze pe timpu-ăla. După Dragobete mai dăm pe-aici, a replicat Radu Călinoiu după plecarea lui Olăroiu, când i-a transmis directorul.
Într-adevăr, fiind o primăvară ploioasă, abia pe la sfârșitul lunii aprilie au fost reluate lucrările. Călinoiu motivase tot timpul că nopțile sunt reci, cu îngheț, și mortarul lor se va sfărâma după uscare. Ar urma refacerea tencuielilor la alte costuri.
Pe timpul verii s-a lucrat însă intens și președintele sfatului a fost  adesea prezent pe șantier.
– Dacă nu am reușit să facem inaugurarea în iunie, cum era planificat, măcar de începutul noului an școlar să fim gata și copiii să înceapă în local nou, să nu se mai chinuiască prin odăile alea strâmte ale băncii. Mai ales că ne vor veni câteva cadre noi.
Timp de o săptămână, pe șantier nu a mai ajuns nimeni dintre autoritățile comunale. Colectivul a încetat a mai trimite salahori și găleata cu țuică nu a mai ajuns. Doar directorul se agita, dar, după o discuție de la sfârșitul unei zile cu Radu Călinoiu și Păsat, s-a liniștit și el.
– Domne-nvățător, nu te mai zbate ca peștele pe uscat! Dumneata nu ai auzit? i-a zis Radu, în timp ce Păsat râdea discret.
– Ce să aud?
– Este anchetă mare la colectiv, la cazane… De noi le mai arde lor acum, când nu le mai dă fundu’ de călcâie? s-a exprimat Călinoiu râzând.
– Nu știu, Radule, nu știu, deh! N-am auzit nimic. Te pomenești că Tudor o să iasă lipsă cu țuica de-a venit la noi? s-a îngrijorat bătrânul Năstăsescu.
– Nuuu! Aia a intrat la scăzământ ca și zilele de muncă cu care au fost pontați salahorii. I-a socotit câte opt litri la fiecare din cele 86 de găleți, deși, știți bine, mai de fiecare dată nu erau nici cinci kile. Dar, pe lângă asta, crezând că nu se bagă de seamă, Tudor o mai fi vândut ori și-a săturat neamurile, că a ieșit lipsă cu 2200 de litri. Iar cu zilele de muncă, au prins momentul și au mai trecut și la mândrele și neamurile lor; cică ar fi fost aici la noi, la mortare. Or, noi știm…
– Eu am notat nominal pe toți care au fost la munci; nu știu dacă mi-o fi scăpat vreo zi, i-a surprins directorul.
– Poate te cheamă, domne învățător, s-a gândit Radu.
– E posibil să se petreacă toate astea!? E cantitate mare! Prea s-a lăcomit Tudor! nu-i venea să creadă directorului.
– Cică i-ar fi zis revizorul: „Cum ai făcut, măi băiete? Moara, cazanul, aria, magazia colectivului au așa gestiune că poți trăi în belșug și liniște, tu și întreg neamu’ tău, fără să se bage de seamă. Tu ce-ai făcut de-ai ajuns aici? Să nu-mi spui că ai dat la salahorii de la școală, fiindcă pentru asta am scăzut 860 de litri, deși n-am crezut că au băut ăia atâta țuică, dar te auzisem că ai mai dat la sediul colectivului și p-aia nu puteam să ți-o scad altfel; oi mai fi băut și tu… Dar până la 2200 de litri e cale lungă”.„ Da, tovarășe revizor, – i-a zis Tudor – dar aici ați socotit doar vreo 170 de litri. Or, la sediu, s-a dus țuică multă, mai ales când veneau controale de la raion sau în preajma sărbătorilor, când era trimisă pe la șefi, cu câte un miel, vreo pasăre-două, vreun purcel… sau mai știu eu! Mi-au scos țuică cu vadra, nu cu litrul, cum ziceți dumneavoastră”, a reprodus Radu, ajutat pe alocuri de Păsat.
– Eu nu aș fi crezut așa ceva    , s-a mirat din nou Năstăsescu. Cum să iei ce nu-ți aparține decât furând?
– Vezi că există o cale? Poate că de-aia președintele colectivului și contabilul sunt anchetați și pentru altele: ar fi vândut zeci de metri cubi de lemne, câteva tone de cereale, struguri și câte altele.
– Nu mai spune, că nici nu vreau să aud și să știu de așa ceva! Parcă mi-e greu să mai dau ochi cu cei pe car i-am lămurit să intre-n colectiv. Ce-or zice bieții oameni? „Dascăle, ne-ai mințit. Ce ne-ai spus, și ce e acum! Ce-ai promis și ce-a ieșit?!”, a rămas pe gânduri directorul.
– Dumneata nu te sfii! Nu ai nicio vină! Nici ăsta –  și a arătat spre Păsat – nu pățește nimic din partea oamenilor și nici a celor de controlează. Lumea noastră știa de-atunci ce-i așteaptă, dar nu vă contraziceau din respect. Iar revizorul doar l-a chemat ca să știe câtă țuică a luat cu găleata, a încercat Radu să-l liniștească.
– Și tu ai știut, Ioane?
– Ia? Păi ce crezi dumneata? Am ținut socoteala pe zăbrelele casei: Cum ajungeam acasă,  trăgeam o linie. Când am auzit de anchetă, am dat fuga la zăbrele și am numărat liniile. Optzeci și șase de găleți. Am numărat de două ori. Numai că, de multe ori, găleata era mai goală, poate cu doar trei kile. Rareori, doar când am avut peste treizeci de salahori, mi-a dat Tudor opt litri, și asta după multe rugăminți.
De construcția școlii nu și-a mai adus nimeni aminte. Cei de la sfat – după vorba lui Păsat – stăteau toți pitiți ca să nu fie luați la întrebări, iar instructorul de partid nu a mai fost văzut decât foarte rar.
Încordarea aceasta a durat până aproape de Sfântul Nicolae. Atunci a venit secretarul raional Vătuiu, l-a luat cu el și pe instructorul de partid, au făcut o ședință cu toți cei răspunzători și anchetați; aceștia și-au luat angajamentul că nu se va mai întâmpla și au scăpat. Doar contabilul colectivului, provenit din vechile cadre, a căzut țap ispășitor. Cică nu a cunoscut vigilența pe care i-o cerea partidul, nu a știut cum se acordă ajutorul tovărășesc, pe care l-a „confundat cu cocoloșirea faptelor nesăbuite ale unor tovarăși, de altfel oameni cinstiți” și așa s-a ajuns la o situație nedorită.
*    *      *
Din primăvara următoare, lucrările la localul școlii au fost reluate cu elan. Au încetat însă în luna iunie. Trebuiau aduse tocăria cu cercevelele și ușile, vopseaua pentru tâmplărie și brâuri, mobilierul, sobele, iar o parte a acestora nu se găseau în comerțul socialist. Abia la sfârșitul lui septembrie au fost aduse toate.
În luna octombrie, în timp ce meșterii lucrau la sobe și înfundarea streșinilor, personalul școlii, învățători și profesori, unii ajutați de prieteni sau rude din sat, au vopsit ușile, cercevelele, tocăria, lamperiile, apoi, antrenând elevi, au făcut curățenie atât în interior cât și în exteriorul școlii, au trasat rondurile de flori, au săpat și au pus flori care se mai pretau atunci a fi sădite.
În fruntea acestora, s-a distins, prin spiritul mobilizator și organizatoric, noul profesor de limba și literatura română, Ghenadie Grozavu, care se recomanda Giany, în timp ce sătenii aveau să-l numească Giany sau Giny  poetul. Se lăuda că lucrase la „Gazeta Literară”, dar boala de ochi pe care o contractase i-a adus o pensionare prematură și ochelari grei, cu lentile groase. Îi plăcea să declame, în special din Eminescu, cu predilecție Luceafărul.
Când s-a prezentat la școală, după ce a spus că este venit din Capitală, a stârnit admirația colegilor de cancelarie. Întrebat de către o colegă cum de a acceptat să vină la această școală, atât de departe de București, într-un sat  cufundat între dealuri, în care nu e nimic de luat în seamă și „unde nu se întâmplă nimic”, el a răspuns cu versurile: Nu e nimic, și totuși e/ O sete care-l soarbe./ E un adânc asemene/ Iubirii celei oarbe!, strofă care, în scurt timp, avea să apară pe toți pereții, ca și lozincile despre partid și republică.
Când a intrat prima dată într-o clasă de elevi, a șaptea, a trântit catalogul pe catedră, s-a postat în fața clasei și, în loc să se recomande, a început: Sunt măr de lângă drum și fără gard/ La mine-n ramuri poame roșii ard./ Elevule, să iei fără sfială,/ Că n-ai să dai la nimeni socoteală!
Mai întâi, elevii au râs, apoi au devenit foarte curioși, mai ales cu privire la ochelari. Una din fetele din ultima bancă, cea mai înaltă și, probabil, cea mai învârstă, a rămas ca hipnotizată, cu ochii asupra lui.
– Am venit aici din Capitală din dorința de a fi mai aproape de rădăcina cugetului românesc pur, pe care la rându-mi să-l îmbrac în veșminte alese și să-l pun alături de versurile pe care le-ați auzit. Astfel, vom scoate aceste meleaguri la lumină, dar la lumina și strălucirea pe care ne-o dă socialismul glorios. În ziua de astăzi, putem face acest lucru minunat, fiindcă partidul ne-a creat toate condițiile. Astăzi – poate ați auzit – țărănimea muncitoare, care a pășit cu încredere pe calea arătată de partid, muncește cu râvnă în agricultura socialistă, ca și clasa muncitoare în fabrici și uzine, construind laolaltă cu succes socialismul pe meleagurile străbune. Nu credeți că noi trebuie să dăm strălucire acestor eforturi ale poporului nostru?
– Ba daaa! au răspuns elevii.
Când a observat că aceștia deveniseră neatenți, a intervenit cu întrebarea:
– Printre voi este cineva care a îndrăgit poezia sau poate chiar face poezii? Dacă există, să-mi spună și vom lucra împreună!
S-a ridicat, sfioasă, fata cea înaltă din ultima bancă:
– Mie îmi place poezia, iar mama a făcut și mai face și acum, câteodată, poezii.
– Cum te numești?
– Tudor Silvia…
– Bravo! Eu am să-ți spun Sara, iar mai târziu vei afla și motivul, și cine a fost ea. Dar mama ta scrie poeziile pe ceva?
– Eu i le-am scris.
– Mai bine! Să-mi arăți și mie caietul! Presupun că ai un caiet, nu?
De atunci, cei doi, Giany și Sara, cum a început să fie numită Silvia Tudor chiar și în familie, erau văzuți mereu împreună, încât lumea începuse a cleveti.
Acum, la două luni, Sara a fost principalul colaborator al profesorului în pregătirea serbării ocazionate de inaugurarea noului local de școală.
Momentul mult așteptat a avut loc la școala veche, într-o zi fără ploaie, dar mohorâtă, din prima decadă a lunii noiembrie. Abia spre seară cerul s-a mai luminat,  Soarele scăpătând în geană. Programul, stabilit sub directa îndrumare a instructorului de partid, a ocupat toată ziua.
Dimineața, pe la ora zece, s-a desfășurat serbarea prezentată de elevii școlii sub directa îndrumare a noului profesor, Ghenadie Grozavu. În preambulul acesteia, în fața unei numeroase asistențe, au avut loc scurte cuvântări ale instructorului de partid și ale președintelui de sfat, apoi a celui de colectiv. Programul artistic al elevilor s-a dovedit foarte atractiv cu cântece și jocuri populare, coruri, intercalate cu recitări, apoi brigada artistică, devenită la modă în epocă, intitulată „Ne-am mutat în casă nouă”,  cu mulțumiri adresate partidului pentru viața plină de voie bună a sătenilor și a fiilor acestora.
Sara Tudor a fost prezentatoarea programului, călăuzită din umbră de „Giani poetul”, a recitat „Prin zăbrele” de A. Toma și a interpretat rolul principal în brigadă. Pentru toate acestea, a fost lăudată și felicitată de profesor, apoi, amândoi de instructorul de partid și chiar de secretarul raional Vătuiu, sosit în timpul derulării programului.
*    *    *    *
După serbare, programul a continuat până la lăsarea întunericului cu o horă țărănească în fața localului vechi, în timp ce autoritățile s-au retras pentru „vizitarea” îndeaproape a localului nou, care făcuse obiectul inaugurării.
Din interiorul unei săli de clasă au observat, dincolo de rondurile din fața școlii, un foc cu mai multe persoane în jur.
– Ce se întâmplă acolo, tovarășe director? a fost curios Vătuiu.
– Echipa de meșteri face inaugurarea în felul lor. Au cumpărat o oaie și o vor frige pe cărbunii de-i pregătesc acum. Vinul și țuica sunt puse la rece. Mai au și alte preparate specifice, dar friptura de oaie e baza. Ei așa procedează la terminarea fiecărei lucrări.
– Păi o bucată din aia, cu alta de azimă la țest și un zaibăr bun sunt de ajuns, nici nu-ți mai trebuie altceva, cât ar fi de bun! i-a lăsat gura apă lui Vătuiu.  Hai să mergem la ei, or avea nevoie de… ajutor. Câte de-astea n-am făcut eu!
Aprobat și apoi urmat de instructorul de partid, președinte și ceilalți, Vătuiu a luat direcția vetrei de foc.
Nu au mai vizitat restul localului. Au ieșit pe scara din spate, rezervată elevilor, și s-au oprit lângă foc. Lucrătorii au încetat operațiunea începută, s-au ridicat și au salutat cuviincios oficialitățile prezentate de director.
– Bun lucru la dumneavoastră! a urat Vătuiu ca formă de salut.
– Mulțumim! În curând e gata și o să serviți și dumneavoastră, dacă rămâneți cu noi. Vinul e pregătit, iar femeile mai pregătesc și alte bunătăți, s-a mândrit Călinoiu, șeful echipei de dulgheri.
– Chiar sunt dorit; nu am mai mâncat de mult timp oaie pe cărbuni, alte bunătăți nu-mi trebuie, a fost încântat Vătuiu.
– E o noatină, a rămas stearpă, ar fi mâncat nutrețul degeaba toată iarna,
i-a lămurit meșterul Călinoiu.
– Dar cu crucea aia ce este deasupra fântânii, a observat Vătuiu.
– Este pentru sufletul nostru și al străbunilor noștri, ca și fântâna pe care am făcut-o.
– Și este a școlii? a mai întrebat secretarul adjunct.
– Da, este dată în folosință odată cu localul. Va folosi nu doar celor din școală, dar și celor care vor lucra pe dealul de dincolo de șosea, care, până acum, luau apă din mijlocul satului. De dimineață o sfințirăm, lucru separat de ce făcurăți dumneavoastră.
– Dați-o jos imediat! În incinta școlii nu poate exista așa ceva. Ce vor crede copiii satului? Că Dumnezeu, nu partidul, le-a dat școală și le-a trimis profesori?
– Nu are nicio legătură cu ce spuneți dumneavoastră, doar cu pomenirea noastră când nu vom mai fi pe pământ, s-a muiat elanul lui Călinoiu.
Nici angajamentul instructorului, apoi al directorului, că a doua zi va fi înlocuită cu altceva pentru a nu rămâne locul gol, eventual, dacă dânsul e de acord, cu secera și ciocanul. Nu mai vorbim de insistențele lui Călinoiu și ale tovarășilor săi. Nu au dat rezultate însă.
– Nu se poate! În curtea școlii nu poate exista așa ceva. Ori o dați jos, ori eu plec de aici și se va lăsa cu sancțiuni și chiar destituiri. Nu mai stau nici cinci minute în asemenea școală.
De data asta au înțeles că trebuie să-i facă voia lui Vătuiu și au trecut cu insistențele asupra lui Călinoiu.
– Tovarășe Călinoiu, hai tovarășe, că nu e mare lucru! Uite că, pentru o nimica toată, îl supărarăm pe tovarășul secretar raional! a insistat instructorul.
– Îl privește! s-a supărat și Călinoiu.
– Hai, măi Radule! Te rog eu mult! i-a zis și directorul școlii făcându-i semn cu ochiul.
– Eu nu o dau jos! Trebuie să înțelegeți asta! Faceți ce vreți!, după care a aruncat ce avea în mână și a plecat supărat.
– Tovarășe Călinoiu, stai tovarășe, nici așa! Dumneata ai mare contribuție la realizarea acestui local, cum o să pleci?, a mai strigat după el instructorul.
Radu Călinoiu a mai murmurat ceva neînțeles de ei, dar și-a văzut de drum. Văzând că nu se întoarce, ceilalți meșteri l-au urmat.
– Tovarășe Păsat, du-te și adu-l pe Dinu Marinache ca să dea crucea asta jos! a dispus instructorul Rndașu.
*    *    *    *    *
Desfășurarea programului a continuat, la școala veche cu hora sătească, la cea nouă cu ospățul autorităților. Pe mesele noi ale laboratorului  se aflau castroane de porțelan cu diferite mâncăruri preparate sub supravegherea contabilei colectivului, Aneta Catrinescu, care o chemase în ajutor, ca pricepută, pe soția lui Prunaru. Avuseseră la dispoziție pui, rațe, gâscă, purcel și, adăugată în ultimul timp, friptură de oaie, apreciată în mod deosebit de Vătuiu. Vinul cel nou, în diferite variante, încă nestabilizat din fermentație, le-a dezlegat limbile.
Vătuiu vorbea mai tare decât toți și avea pretenția ca, atunci când vorbește, să fie ascultat cu sfințenie. Din când în când își întrerupea discursul și i se adresa lui Tudor care avea grija băuturilor. A încercat toate vinurile ca să aleagă unul bun, dar a constatat că nu mai înțelege nimic și a apelat din nou la Tudor:
– Tudore, acum să spui tu care vin e mai bun, că eu nu mai pricep nimic!
– Gata, tovarășe secretar! a fost prompt Tudor. A mai gustat din ultimele sosite, a plescăit și s-a decis: Eu consider că tot primul este cel mai bun; de fapt, l-am adus special pentru dumneavoastră. Știu că vă place tămâioasa.
Spre seară, tinerii de la școala veche au vrut să intre înăuntru pentru a continua cu dans, la lumina lămpilor. Dinu Marinacche, cu încă un tânăr care se ținea după el,  l-a căutat pe Păsat, omul de serviciu, pentru a lua cheile. Acesta l-a trimis la Giani, poetul, la care rămăseseră de la sfârșitul serbării. L-a căutat, dar nu l-a găsit. Au ajuns la verii ei.
– Este la bairamul șefilor împreună cu Sara. Eu îi văzui mai devreme când coborau într-acolo, a spus Gelu, unul din verii care, probabil, avea misiune s-o urmărească, pentru a nu le face neamul de rușine.
– Acolo trebuie să fie amândoi, a confirmat Costinel, alt verișor.
– Da, da! Și eu îi văzui când o luară la vale, a confirmat un pierde-vară, Matache, dar atent la astfel de mișcări.
Dinu Marinache a plecat spre localul nou. Ajuns acolo, tocmai l-a zărit pe Tudor, pe scara școlii, unde se sfătuia cu directorul, aflat mai spre interior.
– Nea Tudore, noi vrem să continuăm cu un bal în sala mare a școlii, dar nu avem cheile.
– Dar aprobare aveți? l-a întrebat Tudor.
– Ne zise președintele colectivului că putem să-l facem pe răspunderea lui. Dar nu găsim cheile. Cică ar fi la Giani, poetul, de când se termină serbarea. Cere-i-le mata, ca să nu mai intru eu pe-aci!
– Dar profesorul Grozavu nu este aici, a răspuns, de data asta, directorul școlii, care se apropiase.
– Mai mulți spuseră că îl văzură împreună cu Sara când coborau încoace, a spus nedumerit Dinu Marinache.
– Aici nu ajunseră, a roșit Tudor.
Marinache a plecat înapoi mai posomorât ca la început: „O să zică al Cârciumăresei că nu sunt în stare de nimic!”
I-au ieșit în cale tocmai cei doi verișori, Gelu și Costinel, îngrijorați că o pierduseră din ochi pe Sara. La aflarea știrii că nu a fost găsită, s-au privit reciproc, l-au lăsat pe Dinu să plece și s-au sfătuit:
– Să știi că ăștia doar se prefăcură că ar fi mers la școala de jos și  o luară în altă parte. Dacă poetul își bate joc de Sara, să știi că eu bag cuțitu-n el!, s-a înfuriat Costinel, tot învârtindu-se agitat în jurul lui Gelu.
– Nu cred asta, dar chiar de-ar fi așa, să nu faci prostia asta! a încercat să-l domolească Gelu, proaspăt eliberat din armată.
– Hai să-i căutăm! a tresărit Costinel.
– Unde?
– Întâi la gazda lui, dup-aia la ea acasă, că nea Tudor și tușa Mitrana sunt la bairam.
Au plecat înfuriați, trecând pe lângă mulțimea strânsă în jurul lui Păsat, care protesta din toate puterile:
– De unde să vă dau eu chei, dacă n-am! Voi nu înțelegeți? Rămaseră la poet, care zise că are înăuntru lucruri de le folosi la serbare…
Costinel și Gelu s-au oprit la poarta lui Prunaru, gazda lui Ghenadie Grozavu. Se întunecase. Prin curțile sătenilor și pe șosea încetaseră mișcările. La bucătăria lui Prunaru, unde acesta și soția locuiau de la un timp, au văzut lumină. Însă nu au observat nimic la fereastra unde știau că locuiește profesorul. Erau postați cam departe.
– Nu sunt aici, e întuneric la el și nu se simte nicio mișcare. Hai să mergem la ea acasă! a fost de părere Costinel.
– Nu, mai bine facem altceva. Ocolim și venim în spatele casei, sărim gardul și ne ducem sub fereastră, unde o să ascultăm. Vezi tu, este întunecată fereastra lui, dar parcă e altfel, o negură… mai subțire decât la celelalte aș zice, observase Gelu. Dacă nu auzim nimic, plecăm. Până atunci, nea Prunaru se culcă. Câinele, dacă o avea, văd că nu zice nimic.
Ajunși sub fereastra camerei lui Grozavu, mai întâi li s-a părut o rază de lumină înăuntru, apoi s-au pitit de o parte și alta și au rămas în liniște pentru a aștepta confirmarea. Nu a trecut mult timp și au auzit șoapte.
– Aici sunt! a tresărit  Gelu.
– Hai peste ei! s-a înfuriat Costinel.
– Stai să cumpănim situația! l-a oprit Gelu. Precis au ușile încuiate, gazda locuiește dincolo și are altă intrare. Cred că habar n-are că ei sunt aci, îi știe la școală, unde îl văzui și pe nea Prunaru până la un timp.
– Și, dacă o fi ușa încuiată, ce facem? nu știa Costinel.
–  O spargem. Trebuie să fie slabă, că e de-aia cu geamuri multe. Dintr-o lovitură cu șoldul, sare din toate încheieturile, a devenit înrăit și Gelu.
Au încercat prima ușă. Era descuiată. Se intra într-un hol, de unde se trecea într-o sală lungă, unde se deschidea și ușa bănuită a fi la camera profesorului. Au ascultat și au primit confirmarea în urma unor șoapte. Au încercat clanța. Ușa era încuiată. Gelu a dat cu șoldul și s-a deschis la perete.
În semiobscuritatea dată de lampa dată mică și așezată jos, într-un colț al camerei, au zărit două figuri speriate ce au apărut de pe aceeași pernă și încercau de zor să se ascundă sub același așternut.
Gelu s-a dus în colțul camerei, a ridicat lampa, a pus-o pe masă și a dat-o mare. Atunci au văzut lângă pat, pe dușumea, un caiet, pe care l-a ridicat. Costinel a început cu o mână să rotească pe deasupra capului un retevei, iar cu cealaltă să manevreze un cuțit cu lama lucioasă. Gelu nu avea decât un cuțit.
– Nu dați! Vă rog să nu dați! a bâiguit Grozavu, care, dintr-o mână de om bolnăvicios și neputincios cum era, devenise parcă mai mic și mai neajutorat, făcându-se ghem cu o pernă în față pe care o manevra ca pe un scut.
– Nu dau, căci nici nu am în cine lovi. Dar ridicați-vă și faceți ce vă spunem noi, a fost mai blând Gelu.
– Spune ce trebuie să facem…
– Mai întâi vă dați jos din pat! a comandat Gelu, purtând în mână caietul.
Tremurând din toate încheieturile încât el și-a doborât ochelarii, au coborât amândoi încercând să-și învelească trupul cu așternutul. Când Costinel a smuls de pe ei pătura, au văzut că erau în lenjerie intimă.
– Acum mergeți cu noi!
– În halul ăsta? Stați să ne îmbrăcăm, a insistat Grozavu.
– Nu, nu! Mergeți așa cum v-am găsit.
– Afară e rece; măcar pantofii și paltoanele să ni le luăm.
– Bine, dar ai grijă ca în buzunar să fie și cheile de la școală
– Da, sunt. Dar cu caietul ce faceți? Sunt versuri ale mamei Mitrana…
– Nu avea nicio grijă! Nu se pierde, i-l voi da personal, l-a asigurat Gelu.
Sub amenințarea ciomagului și a cuțitului, au fost escortați până la școala veche. Un grup se afla la poartă, tocmai pleca.
– Mergeți înapoi, că l-am adus pe omul cu cheia, i-a îndemnat Gelu.
S-a făcut liniște. Doar lanternele licăreau printre ei și se auzeau șoapte de nedumerire. S-au întors cu toții, pe scară aflându-se alții, în frunte cu Dinu Marinache, care reușise să-i rețină pe lăutari.
Au intrat cu toții, primii fiind muzicanții. La lumina lanternelor, ultimii intrați au observat echiparea sumară a Sarei și a lui Grozavu, dar în timp ce încercau să se edifice, au auzit:
– Acum putem pleca?    s-a adresat Grozavu lui Gelu.
– Nu. Stați cuminți ca să vă prezentăm publicului.
– Gelule, stai la un loc! Ce vrei să faci? Te crezi mare și tare dacă ai cuțit? a îndrăznit Sara.
– Tu să taci! Vorbești cu taicu-tău, cu nea Tudor, nu cu mine; o să ajungem și la el, nu te grăbi!
I-au împins înăuntru și le-au smuls paltoanele:
– Așa i-am găsit sub așternut, acasă la nea Prunaru, gazda lui, a strigat Gelu.
Mulțimea a rămas înmărmurită. În timp ce Costinel și Gelu se retrăgeau cu cei doi… prizonieri, în sală a început hazul:
– Ia uitați-vă, fraților, de ce e în stare poetul nostru trimis de partid ca să ne lumineze! Noi ziceam că, dacă n-ar avea ochelarii, l-ar zbura vântul, și, când colo, uite de ce e în stare! Se încurcă cu o copilă…, s-a mirat unul.
– Făceau poezii, mă, ce știi tu? Nu văzuși caietul?
– Acela era la dadei Mitrana, mă, că și mama ei face poezii când nea Todor este ocupat la cazane. Silvia a semănat cu ea la… talente, după cum se vede treaba.
– Păi ce, alea sunt poezii? Dacă are casa lângă cimitir, țața Mitrana a deschis urechea la babele de vin și își varsă durerea la câte un mort sau la tămâiat când se jelesc la morminte… Ea a pus vorbele cap la cap și cică a făcut poezii, auzi!
La școala nouă, inaugurarea era în toi. Președintele sfatului îl adusese pe Mitrache Chiorul cu cobza, îl alimentaseră bine, și acesta cânta din tot sufletul cântece haiducești, de jale, de inimă… albastră, apoi doine, care doar în repertoriul său  mai puteau fi găsite.

O părere la “Ion R. Popa: Inaugurarea. Proză

Lasă un răspuns