Ion R. Popa: Ecoul strămoşilor. Proză

Ecoul strămoşilor

            Era înainte de alegerile prezidențiale din 1995. Toată vara, Ion Deleanu fusese presat de soţie şi soacră să ajungă la biserica mănăstirii din apropiere, unde ar fi un preot bătrân şi tare înţelept. În ultimul timp, era foarte bolnav şi nici nu mai participa la toate slujbele, ci doar la cele ocazionate de momentele pe care le aprecia ca foarte importante. Lumea începuse a se gândi că părintele avea să treacă la cele veşnice curând şi „vai, ce-o să ne facem !”.

            De data asta, venea Sfântul Nicolae, când biserica îşi prăznuia hramul, şi Deleanu era convins că nu va mai avea scăpare, prezenţa preotului fiind ca sigură, „poate ultima” după cum considerau unii.

            -Până acum motivai că, dacă te află secretarul de partid, îţi pierzi serviciul, dar acum ce motiv mai ai, că sunt bisericile pline de politicieni, iar vecinii noştri s-au bucurat toţi de cuvintele pline de înţelepciune ale stareţului. Unii, chiar schilozi fiind, au plătit transportul ca să ajungă, iar noi, încă în putere şi cu maşină proprie, uite că nu ne-am învrednicit  să mergem până acum, l-a apostrofat soacra sa.

            -Vom ajunge, mamă soacră, nu avea grijă! Dar uite că, până acum, am fost mereu ocupat, doar ai văzut.

            -De data asta, pe lângă prăznuirea hramului, se pare că va avea loc şi sfinţirea noului lăcaş al bisericii, pentru care va veni şi episcopul, dacă nu chiar patriarhul şi preşedintele ţării, a mai adăugat soţia pentru a fi mai convingătoare.

            -După revoluţie mulţi au fost acolo cu maşinile, alţii cu caii şi căruţele ca să le citească preotul de viaţă lungă şi bunăstare în folosirea lor îndelungată, a intervenit din nou soacra.

            -Bine! Dacă e aşa, vom merge şi noi de data asta. Mai luăm pe cineva cu noi?

            -S-o întreb pe Iulia, prietena mea, dar ştiu că ea a fost de câteva ori; cred că doar noi trei, a spus soţia bucuroasă.

            Când au ajuns, pe drumul până la biserică, meşterii olari ai locului expuseseră grămezi de produse ale măiestriei lor în ceramică, dar Deleanu nu a putut să oprească, pentru a nu întârzia. Cu toate acestea, slujba era în plină desfăşurare când au ajuns.

            Ion Deleanu nu era ateu, dar nici nu se da de ceasul morţii ca să ajungă la slujbele religioase, iar biserica în care intraseră o vedea pentru prima dată, ceea ce explică în bună măsură curiozitatea lui.

            Aşezată în gura unei văi ai cărei versanţi erau ocupaţi de o plantaţie de pomi fructiferi sădiţi după ce mănăstirea intrase în drepturile sale, înconjurată de un zid înalt crenelat, cu două rânduri de porţi având chingi metalice, cu fântână interioară, cu acareturi şi animale de toate felurile, toate dovedind că mânăstirea desfăşura o bogată activitate, nu doar monahală, putând fi socotită un exemplu de folosire judicioasă a terenului, de ordine şi curăţenie, de păstrare mereu vie în conştiinţa comunităţii a trecutului.

            Încă de la intrarea în biserică, lespezile a trei dintre vitejii boieri craioveşti pun în contact vizitatorul cu un trecut eroic, încât parcă auzi tropotul cailor, apoi apariţia lui Neagoe Basarab, îl pune în temă cu strălucitul domnitor în timpul căruia au fost puse bazele mănăstirii prin banul Vlad, pârcălabul Dumitru şi spătarul Balica, din câte a descifrat Deleanu în pisanie.

            Curiozitatea lui a crescut pe măsură ce a înaintat în pronaos. Se făcuse o linişte totală. Îndată a apărut bătrânul stareţ păşind agale, cu un frumos epitrahil aurit ce întregea  stiharu-i alb, peste care venea în contrast culionul, apoi brâul; puţin la trup, cu plete dalbe ca şi barba care-i acoperea pieptul peste care patronau două cruci de aur, părea un nor coborât din ceruri.

            În predica, lui s-a referit la hramul bisericii, apoi la Sfântul Nicolae, mai întâi copil orfan, apoi slujitor al Altarului şi arhiepiscop al Mirei, când a împărtăşit, cu smerenie  duhovnicească, ajutorul şi mângâierea lui neputincioşilor şi suferinzilor.

            Ion Deleanu asculta cu interes, dar nu se putea stăpâni să nu admire frumoasele picturi, mai ales că unele înfăţişau eroi ai neamului, reprezentând în imagini un ecou al faptelor eroice ale strămoşilor. L-a auzit pe bătrânul egumen predicând despre  biserică şi enoriaşi, despre comportarea şi atitudinea credincioşilor, la un moment dat strecurând şi cuvintele: „Ioane, află că la biserică se vine nu pentru a asista, ci pentru a participa şi a te îmbogăţi cu darurile Duhului Sfânt, care sunt însuşite de pământeni prin închinăciune şi rugăciune, pentru că fiecare credincios, ca şi tine, în lăcaşul Domnului a primit botezul, aci a primit împărtăşania şi cununia, de aci va pleca la Domnu.”

            Ion Deleanu a tresărit  şi a devenit mai atent, dar, când l-a auzit „dacă vrei, oricare dintre voi, când termin în faţa Sfântului Altar, voi merge cu tine şi îţi voi înfăţişa adevărata taină a lăcaşului şi a picturilor, care văd că îi interesează pe unii, care nu pot să-şi ia ochii de pe ele”, s-a ruşinat de ar fi intrat în pământ. Ar fi vrut să plece, dar bătea la ochi, iar bătrânul stareţ ar fi atras atenţia asistenţei asupra lui, în mod sigur.

            A profitat însă de o îmbulzeală care s-a produs când o femeie a leşinat fiind scoasă pe braţe şi s-a tras spre scaunul rezervat episcopului, ieşind din câmpul vizual al stareţului, unde s-a tot frământat: „E clar că la mine s-a referit. Dar de unde îmi ştie numele?! E prima dată când vin aici… Să aibă puterea de a-mi fi citit pe faţă numele de botez?!”

            A tresărit din nou. Stareţul îşi continuase pledoaria pe învăţătura de a nu fi lăsat totul pe seama Domnului, fiindcă el îţi dă puterea să treci peste greutăţi, dar nu face ceea ce ţi se cuvine ţie, chiar de te-ai ruga, zi şi noapte, la toţi sfinţii. De aceea, poporul nostru ştie din strămoşi săi înţelepţi că „Dumnezeu îţi dă, dar în traistă nu-ţi bagă!” şi legat de asta a rostit o istorioară: „În urmă cu un an, la prăznuirea Sf. Prooroc Ilie a venit la mine cu inima plină de nădejde o credincioasă smerită şi neajutorată, care m-a rugat: <<Părinte, am rămas văduvă şi am două fete de crescut. Una trebuie să dea la facultate, că bacalaureatul a dat Dumnezeu şi l-a luat. Te rog să citeşti şi pentru fata mea – botezată Luminiţa – ca să reuşească!>>  I-am promis că aşa voi face. Apoi, de hramul bisericii, acum un an, a venit la mine şi mi-a reproşat: <<Părinte, ce-ai făcut?>> Ce să fac? Ce-am promis… <<Nu, părinte! Eu cre’că ai uitat să citeşti, şi fata mea n-a intrat la facultate…>> Nu, nu! EU AM CITIT, dar, se vede treaba, EA NU A CITIT! A lăsat totul în voia Domnului. Or, Domnul, iubiţi credincioşi, ajută precum v-am spus.”

            Preotul a tăcut. S-a auzit o voce „faceţi loc!” şi s-a produs o rumoare. Toate privirile s-au îndreptat spre uşă. Intra preşedintele ţării, însoţit de o numeroasă delegaţie. Egumenul i-a urat de bun venit, încheind cu vorbele: „Păcat că nu aţi ajuns mai devreme. Tocmai am terminat o frumoasă istorioară plină de învăţăminte.”

                                               Ecoul strămoşilor

            Era înainte de alegerile prezidențiale din 1995. Toată vara, Ion Deleanu fusese presat de soţie şi soacră să ajungă la biserica mănăstirii din apropiere, unde ar fi un preot bătrân şi tare înţelept. În ultimul timp, era foarte bolnav şi nici nu mai participa la toate slujbele, ci doar la cele ocazionate de momentele pe care le aprecia ca foarte importante. Lumea începuse a se gândi că părintele avea să treacă la cele veşnice curând şi „vai, ce-o să ne facem !”

            De data asta, venea Sfântul Nicolae, când biserica îşi prăznuia hramul, şi Deleanu era convins că nu va mai avea scăpare, prezenţa preotului fiind ca sigură, „poate ultima” după cum considerau unii.

            -Până acum motivai că, dacă te află secretarul de partid, îţi pierzi serviciul, dar acum ce motiv mai ai, că sunt bisericile pline de politicieni, iar vecinii noştri s-au bucurat toţi de cuvintele pline de înţelepciune ale stareţului. Unii, chiar schilozi fiind, au plătit transportul ca să ajungă, iar noi, încă în putere şi cu maşină proprie, uite că nu ne-am învrednicit  să mergem până acum, l-a apostrofat soacra sa.

            -Vom ajunge, mamă soacră, nu avea grijă! Dar uite că, până acum, am fost mereu ocupat, doar ai văzut.

            -De data asta, pe lângă prăznuirea hramului, se pare că va avea loc şi sfinţirea noului lăcaş al bisericii, pentru care va veni şi episcopul, dacă nu chiar patriarhul şi preşedintele ţării, a mai adăugat soţia pentru a fi mai convingătoare.

            -După revoluţie mulţi au fost acolo cu maşinile, alţii cu caii şi căruţele ca să le citească preotul de viaţă lungă şi bună stare în folosirea lor îndelungată, a intervenit din nou soacra.

            -Bine! Dacă e aşa, vom merge şi noi de data asta. Mai luăm pe cineva cu noi?

            -S-o întreb pe Iulia, prietena mea, dar ştiu că ea a fost de câteva ori; cred că doar noi trei, a spus soţia bucuroasă.

            Când au ajuns, pe drumul până la biserică, meşterii olari ai locului expuseseră grămezi de produse ale măiestriei lor în ceramică, dar Deleanu nu a putut să oprească, pentru a nu întârzia. Cu toate acestea, slujba era în plină desfăşurare când au ajuns.

            Ion Deleanu nu era ateu, dar nici nu se da de ceasul morţii ca să ajungă la slujbele religioase, iar biserica în care intraseră o vedea pentru prima dată, ceea ce explică în bună măsură curiozitatea lui.

            Aşezată în gura unei văi ai cărei versanţi erau ocupaţi de o plantaţie de pomi fructiferi sădiţi după ce mănăstirea intrase în drepturile sale, înconjurată de un zid înalt crenelat, cu două rânduri de porţi având chingi metalice, cu fântână interioară, cu acareturi şi animale de toate felurile, toate dovedind că mânăstirea desfăşura o bogată activitate, nu doar monahală, putând fi socotită un exemplu de folosire judicioasă a terenului, de ordine şi curăţenie, de păstrare mereu vie în conştiinţa comunităţii a trecutului.

            Încă de la intrarea în biserică, lespezile a trei dintre vitejii boieri craioveşti pun în contact vizitatorul cu un trecut eroic, încât parcă auzi tropotul cailor, apoi apariţia lui Neagoe Basarab, îl pune în temă cu strălucitul domnitor în timpul căruia au fost puse bazele mănăstirii prin banul Vlad, pârcălabul Dumitru şi spătarul Balica, din câte a descifrat Deleanu în pisanie.

            Curiozitatea lui a crescut pe măsură ce a înaintat în pronaos. Se făcuse o linişte totală. Îndată a apărut bătrânul stareţ păşind agale, cu un frumos epitrahil aurit ce întregea  stiharu-i alb, peste care venea în contrast culionul, apoi brâul; puţin la trup, cu plete dalbe ca şi barba care-i acoperea pieptul peste care patronau două cruci de aur, părea un nor coborât din ceruri.

            În predica, lui s-a referit la hramul bisericii, apoi la Sfântul Nicolae, mai întâi copil orfan, apoi slujitor al Altarului şi arhiepiscop al Mirei, când a împărtăşit, cu smerenie  duhovnicească, ajutorul şi mângâierea lui neputincioşilor şi suferinzilor.

            Ion Deleanu asculta cu interes, dar nu se putea stăpâni să nu admire frumoasele picturi, mai ales că unele înfăţişau eroi ai neamului, reprezentând în imagini un ecou al faptelor eroice ale strămoşilor. L-a auzit pe bătrânul egumen predicând despre  biserică şi enoriaşi, despre comportarea şi atitudinea credincioşilor, la un moment dat strecurând şi cuvintele: „Ioane, află că la biserică se vine nu pentru a asista, ci pentru a participa şi a te îmbogăţi cu darurile Duhului Sfânt, care sunt însuşite de pământeni prin închinăciune şi rugăciune, pentru că fiecare credincios, ca şi tine, în lăcaşul Domnului a primit botezul, aci a primit împărtăşania şi cununia, de aci va pleca la Domnu.”

            Ion Deleanu a tresărit  şi a devenit mai atent, dar, când l-a auzit „dacă vrei, oricare dintre voi, când termin în faţa Sfântului Altar, voi merge cu tine şi îţi voi înfăţişa adevărata taină a lăcaşului şi a picturilor, care văd că îi interesează pe unii, care nu pot să-şi ia ochii de pe ele”, s-a ruşinat de ar fi intrat în pământ. Ar fi vrut să plece, dar bătea la ochi, iar bătrânul stareţ ar fi atras atenţia asistenţei asupra lui, în mod sigur.

            A profitat însă de o îmbulzeală care s-a produs când o femeie a leşinat fiind scoasă pe braţe şi s-a tras spre scaunul rezervat episcopului, ieşind din câmpul vizual al stareţului, unde s-a tot frământat: „E clar că la mine s-a referit. Dar de unde îmi ştie numele?! E prima dată când vin aici… Să aibă puterea de a-mi fi citit pe faţă numele de botez?!”

            A tresărit din nou. Stareţul îşi continuase pledoaria pe învăţătura de a nu fi lăsat totul pe seama Domnului, fiindcă el îţi dă puterea să treci peste greutăţi, dar nu face ceea ce ţi se cuvine ţie, chiar de te-ai ruga, zi şi noapte, la toţi sfinţii. De aceea, poporul nostru ştie din strămoşi săi înţelepţi că „Dumnezeu îţi dă, dar în traistă nu-ţi bagă!” şi legat de asta a rostit o istorioară: „În urmă cu un an, la prăznuirea Sf. Prooroc Ilie a venit la mine cu inima plină de nădejde o credincioasă smerită şi neajutorată, care m-a rugat: <<Părinte, am rămas văduvă şi am două fete de crescut. Una trebuie să dea la facultate, că bacalaureatul a dat Dumnezeu şi l-a luat. Te rog să citeşti şi pentru fata mea – botezată Luminiţa – ca să reuşească!>>  I-am promis că aşa voi face. Apoi, de hramul bisericii, acum un an, a venit la mine şi mi-a reproşat: <<Părinte, ce-ai făcut?>> Ce să fac? Ce-am promis… <<Nu, părinte! Eu cre’că ai uitat să citeşti, şi fata mea n-a intrat la facultate…>> Nu, nu! EU AM CITIT, dar, se vede treaba, EA NU A CITIT! A lăsat totul în voia Domnului. Or, Domnul, iubiţi credincioşi, ajută precum v-am spus.”

            Preotul a tăcut. S-a auzit o voce „faceţi loc!” şi s-a produs o rumoare. Toate privirile s-au îndreptat spre uşă. Intra preşedintele ţării, însoţit de o numeroasă delegaţie. Egumenul i-a urat de bun venit, încheind cu vorbele: „Păcat că nu aţi ajuns mai devreme. Tocmai am terminat o frumoasă istorioară plină de învăţăminte.”

                                               Ecoul strămoşilor

            Era înainte de alegerile prezidențiale din 1995. Toată vara, Ion Deleanu fusese presat de soţie şi soacră să ajungă la biserica mănăstirii din apropiere, unde ar fi un preot bătrân şi tare înţelept. În ultimul timp, era foarte bolnav şi nici nu mai participa la toate slujbele, ci doar la cele ocazionate de momentele pe care le aprecia ca foarte importante. Lumea începuse a se gândi că părintele avea să treacă la cele veşnice curând şi „vai, ce-o să ne facem !”

            De data asta, venea Sfântul Nicolae, când biserica îşi prăznuia hramul, şi Deleanu era convins că nu va mai avea scăpare, prezenţa preotului fiind ca sigură, „poate ultima” după cum considerau unii.

            -Până acum motivai că, dacă te află secretarul de partid, îţi pierzi serviciul, dar acum ce motiv mai ai, că sunt bisericile pline de politicieni, iar vecinii noştri s-au bucurat toţi de cuvintele pline de înţelepciune ale stareţului. Unii, chiar schilozi fiind, au plătit transportul ca să ajungă, iar noi, încă în putere şi cu maşină proprie, uite că nu ne-am învrednicit  să mergem până acum, l-a apostrofat soacra sa.

            -Vom ajunge, mamă soacră, nu avea grijă! Dar uite că, până acum, am fost mereu ocupat, doar ai văzut.

            -De data asta, pe lângă prăznuirea hramului, se pare că va avea loc şi sfinţirea noului lăcaş al bisericii, pentru care va veni şi episcopul, dacă nu chiar patriarhul şi preşedintele ţării, a mai adăugat soţia pentru a fi mai convingătoare.

            -După revoluţie mulţi au fost acolo cu maşinile, alţii cu caii şi căruţele ca să le citească preotul de viaţă lungă şi bună stare în folosirea lor îndelungată, a intervenit din nou soacra.

            -Bine! Dacă e aşa, vom merge şi noi de data asta. Mai luăm pe cineva cu noi?

            -S-o întreb pe Iulia, prietena mea, dar ştiu că ea a fost de câteva ori; cred că doar noi trei, a spus soţia bucuroasă.

            Când au ajuns, pe drumul până la biserică, meşterii olari ai locului expuseseră grămezi de produse ale măiestriei lor în ceramică, dar Deleanu nu a putut să oprească, pentru a nu întârzia. Cu toate acestea, slujba era în plină desfăşurare când au ajuns.

            Ion Deleanu nu era ateu, dar nici nu se da de ceasul morţii ca să ajungă la slujbele religioase, iar biserica în care intraseră o vedea pentru prima dată, ceea ce explică în bună măsură curiozitatea lui.

            Aşezată în gura unei văi ai cărei versanţi erau ocupaţi de o plantaţie de pomi fructiferi sădiţi după ce mănăstirea intrase în drepturile sale, înconjurată de un zid înalt crenelat, cu două rânduri de porţi având chingi metalice, cu fântână interioară, cu acareturi şi animale de toate felurile, toate dovedind că mânăstirea desfăşura o bogată activitate, nu doar monahală, putând fi socotită un exemplu de folosire judicioasă a terenului, de ordine şi curăţenie, de păstrare mereu vie în conştiinţa comunităţii a trecutului.

            Încă de la intrarea în biserică, lespezile a trei dintre vitejii boieri craioveşti pun în contact vizitatorul cu un trecut eroic, încât parcă auzi tropotul cailor, apoi apariţia lui Neagoe Basarab, îl pune în temă cu strălucitul domnitor în timpul căruia au fost puse bazele mănăstirii prin banul Vlad, pârcălabul Dumitru şi spătarul Balica, din câte a descifrat Deleanu în pisanie.

            Curiozitatea lui a crescut pe măsură ce a înaintat în pronaos. Se făcuse o linişte totală. Îndată a apărut bătrânul stareţ păşind agale, cu un frumos epitrahil aurit ce întregea  stiharu-i alb, peste care venea în contrast culionul, apoi brâul; puţin la trup, cu plete dalbe ca şi barba care-i acoperea pieptul peste care patronau două cruci de aur, părea un nor coborât din ceruri.

            În predica, lui s-a referit la hramul bisericii, apoi la Sfântul Nicolae, mai întâi copil orfan, apoi slujitor al Altarului şi arhiepiscop al Mirei, când a împărtăşit, cu smerenie  duhovnicească, ajutorul şi mângâierea lui neputincioşilor şi suferinzilor.

            Ion Deleanu asculta cu interes, dar nu se putea stăpâni să nu admire frumoasele picturi, mai ales că unele înfăţişau eroi ai neamului, reprezentând în imagini un ecou al faptelor eroice ale strămoşilor. L-a auzit pe bătrânul egumen predicând despre  biserică şi enoriaşi, despre comportarea şi atitudinea credincioşilor, la un moment dat strecurând şi cuvintele: „Ioane, află că la biserică se vine nu pentru a asista, ci pentru a participa şi a te îmbogăţi cu darurile Duhului Sfânt, care sunt însuşite de pământeni prin închinăciune şi rugăciune, pentru că fiecare credincios, ca şi tine, în lăcaşul Domnului a primit botezul, aci a primit împărtăşania şi cununia, de aci va pleca la Domnu.”

            Ion Deleanu a tresărit  şi a devenit mai atent, dar, când l-a auzit „dacă vrei, oricare dintre voi, când termin în faţa Sfântului Altar, voi merge cu tine şi îţi voi înfăţişa adevărata taină a lăcaşului şi a picturilor, care văd că îi interesează pe unii, care nu pot să-şi ia ochii de pe ele”, s-a ruşinat de ar fi intrat în pământ. Ar fi vrut să plece, dar bătea la ochi, iar bătrânul stareţ ar fi atras atenţia asistenţei asupra lui, în mod sigur.

            A profitat însă de o îmbulzeală care s-a produs când o femeie a leşinat fiind scoasă pe braţe şi s-a tras spre scaunul rezervat episcopului, ieşind din câmpul vizual al stareţului, unde s-a tot frământat: „E clar că la mine s-a referit. Dar de unde îmi ştie numele?! E prima dată când vin aici… Să aibă puterea de a-mi fi citit pe faţă numele de botez?!”

            A tresărit din nou. Stareţul îşi continuase pledoaria pe învăţătura de a nu fi lăsat totul pe seama Domnului, fiindcă el îţi dă puterea să treci peste greutăţi, dar nu face ceea ce ţi se cuvine ţie, chiar de te-ai ruga, zi şi noapte, la toţi sfinţii. De aceea, poporul nostru ştie din strămoşi săi înţelepţi că „Dumnezeu îţi dă, dar în traistă nu-ţi bagă!” şi legat de asta a rostit o istorioară: „În urmă cu un an, la prăznuirea Sf. Prooroc Ilie a venit la mine cu inima plină de nădejde o credincioasă smerită şi neajutorată, care m-a rugat: <<Părinte, am rămas văduvă şi am două fete de crescut. Una trebuie să dea la facultate, că bacalaureatul a dat Dumnezeu şi l-a luat. Te rog să citeşti şi pentru fata mea – botezată Luminiţa – ca să reuşească!>>  I-am promis că aşa voi face. Apoi, de hramul bisericii, acum un an, a venit la mine şi mi-a reproşat: <<Părinte, ce-ai făcut?>> Ce să fac? Ce-am promis… <<Nu, părinte! Eu cre’că ai uitat să citeşti, şi fata mea n-a intrat la facultate…>> Nu, nu! EU AM CITIT, dar, se vede treaba, EA NU A CITIT! A lăsat totul în voia Domnului. Or, Domnul, iubiţi credincioşi, ajută precum v-am spus.”

            Preotul a tăcut. S-a auzit o voce „faceţi loc!” şi s-a produs o rumoare. Toate privirile s-au îndreptat spre uşă. Intra preşedintele ţării, însoţit de o numeroasă delegaţie. Egumenul i-a urat de bun venit, încheind cu vorbele: „Păcat că nu aţi ajuns mai devreme. Tocmai am terminat o frumoasă istorioară plină de învăţăminte.”

                                               Ecoul strămoşilor

            Era înainte de alegerile prezidențiale din 1995. Toată vara, Ion Deleanu fusese presat de soţie şi soacră să ajungă la biserica mănăstirii din apropiere, unde ar fi un preot bătrân şi tare înţelept. În ultimul timp, era foarte bolnav şi nici nu mai participa la toate slujbele, ci doar la cele ocazionate de momentele pe care le aprecia ca foarte importante. Lumea începuse a se gândi că părintele avea să treacă la cele veşnice curând şi „vai, ce-o să ne facem !”

            De data asta, venea Sfântul Nicolae, când biserica îşi prăznuia hramul, şi Deleanu era convins că nu va mai avea scăpare, prezenţa preotului fiind ca sigură, „poate ultima” după cum considerau unii.

            -Până acum motivai că, dacă te află secretarul de partid, îţi pierzi serviciul, dar acum ce motiv mai ai, că sunt bisericile pline de politicieni, iar vecinii noştri s-au bucurat toţi de cuvintele pline de înţelepciune ale stareţului. Unii, chiar schilozi fiind, au plătit transportul ca să ajungă, iar noi, încă în putere şi cu maşină proprie, uite că nu ne-am învrednicit  să mergem până acum, l-a apostrofat soacra sa.

            -Vom ajunge, mamă soacră, nu avea grijă! Dar uite că, până acum, am fost mereu ocupat, doar ai văzut.

            -De data asta, pe lângă prăznuirea hramului, se pare că va avea loc şi sfinţirea noului lăcaş al bisericii, pentru care va veni şi episcopul, dacă nu chiar patriarhul şi preşedintele ţării, a mai adăugat soţia pentru a fi mai convingătoare.

            -După revoluţie mulţi au fost acolo cu maşinile, alţii cu caii şi căruţele ca să le citească preotul de viaţă lungă şi bună stare în folosirea lor îndelungată, a intervenit din nou soacra.

            -Bine! Dacă e aşa, vom merge şi noi de data asta. Mai luăm pe cineva cu noi?

            -S-o întreb pe Iulia, prietena mea, dar ştiu că ea a fost de câteva ori; cred că doar noi trei, a spus soţia bucuroasă.

            Când au ajuns, pe drumul până la biserică, meşterii olari ai locului expuseseră grămezi de produse ale măiestriei lor în ceramică, dar Deleanu nu a putut să oprească, pentru a nu întârzia. Cu toate acestea, slujba era în plină desfăşurare când au ajuns.

            Ion Deleanu nu era ateu, dar nici nu se da de ceasul morţii ca să ajungă la slujbele religioase, iar biserica în care intraseră o vedea pentru prima dată, ceea ce explică în bună măsură curiozitatea lui.

            Aşezată în gura unei văi ai cărei versanţi erau ocupaţi de o plantaţie de pomi fructiferi sădiţi după ce mănăstirea intrase în drepturile sale, înconjurată de un zid înalt crenelat, cu două rânduri de porţi având chingi metalice, cu fântână interioară, cu acareturi şi animale de toate felurile, toate dovedind că mânăstirea desfăşura o bogată activitate, nu doar monahală, putând fi socotită un exemplu de folosire judicioasă a terenului, de ordine şi curăţenie, de păstrare mereu vie în conştiinţa comunităţii a trecutului.

            Încă de la intrarea în biserică, lespezile a trei dintre vitejii boieri craioveşti pun în contact vizitatorul cu un trecut eroic, încât parcă auzi tropotul cailor, apoi apariţia lui Neagoe Basarab, îl pune în temă cu strălucitul domnitor în timpul căruia au fost puse bazele mănăstirii prin banul Vlad, pârcălabul Dumitru şi spătarul Balica, din câte a descifrat Deleanu în pisanie.

            Curiozitatea lui a crescut pe măsură ce a înaintat în pronaos. Se făcuse o linişte totală. Îndată a apărut bătrânul stareţ păşind agale, cu un frumos epitrahil aurit ce întregea  stiharu-i alb, peste care venea în contrast culionul, apoi brâul; puţin la trup, cu plete dalbe ca şi barba care-i acoperea pieptul peste care patronau două cruci de aur, părea un nor coborât din ceruri.

            În predica, lui s-a referit la hramul bisericii, apoi la Sfântul Nicolae, mai întâi copil orfan, apoi slujitor al Altarului şi arhiepiscop al Mirei, când a împărtăşit, cu smerenie  duhovnicească, ajutorul şi mângâierea lui neputincioşilor şi suferinzilor.

            Ion Deleanu asculta cu interes, dar nu se putea stăpâni să nu admire frumoasele picturi, mai ales că unele înfăţişau eroi ai neamului, reprezentând în imagini un ecou al faptelor eroice ale strămoşilor. L-a auzit pe bătrânul egumen predicând despre  biserică şi enoriaşi, despre comportarea şi atitudinea credincioşilor, la un moment dat strecurând şi cuvintele: „Ioane, află că la biserică se vine nu pentru a asista, ci pentru a participa şi a te îmbogăţi cu darurile Duhului Sfânt, care sunt însuşite de pământeni prin închinăciune şi rugăciune, pentru că fiecare credincios, ca şi tine, în lăcaşul Domnului a primit botezul, aci a primit împărtăşania şi cununia, de aci va pleca la Domnu.”

            Ion Deleanu a tresărit  şi a devenit mai atent, dar, când l-a auzit „dacă vrei, oricare dintre voi, când termin în faţa Sfântului Altar, voi merge cu tine şi îţi voi înfăţişa adevărata taină a lăcaşului şi a picturilor, care văd că îi interesează pe unii, care nu pot să-şi ia ochii de pe ele”, s-a ruşinat de ar fi intrat în pământ. Ar fi vrut să plece, dar bătea la ochi, iar bătrânul stareţ ar fi atras atenţia asistenţei asupra lui, în mod sigur.

            A profitat însă de o îmbulzeală care s-a produs când o femeie a leşinat fiind scoasă pe braţe şi s-a tras spre scaunul rezervat episcopului, ieşind din câmpul vizual al stareţului, unde s-a tot frământat: „E clar că la mine s-a referit. Dar de unde îmi ştie numele?! E prima dată când vin aici… Să aibă puterea de a-mi fi citit pe faţă numele de botez?!”

            A tresărit din nou. Stareţul îşi continuase pledoaria pe învăţătura de a nu fi lăsat totul pe seama Domnului, fiindcă el îţi dă puterea să treci peste greutăţi, dar nu face ceea ce ţi se cuvine ţie, chiar de te-ai ruga, zi şi noapte, la toţi sfinţii. De aceea, poporul nostru ştie din strămoşi săi înţelepţi că „Dumnezeu îţi dă, dar în traistă nu-ţi bagă!” şi legat de asta a rostit o istorioară: „În urmă cu un an, la prăznuirea Sf. Prooroc Ilie a venit la mine cu inima plină de nădejde o credincioasă smerită şi neajutorată, care m-a rugat: <<Părinte, am rămas văduvă şi am două fete de crescut. Una trebuie să dea la facultate, că bacalaureatul a dat Dumnezeu şi l-a luat. Te rog să citeşti şi pentru fata mea – botezată Luminiţa – ca să reuşească!>>  I-am promis că aşa voi face. Apoi, de hramul bisericii, acum un an, a venit la mine şi mi-a reproşat: <<Părinte, ce-ai făcut?>> Ce să fac? Ce-am promis… <<Nu, părinte! Eu cre’că ai uitat să citeşti, şi fata mea n-a intrat la facultate…>> Nu, nu! EU AM CITIT, dar, se vede treaba, EA NU A CITIT! A lăsat totul în voia Domnului. Or, Domnul, iubiţi credincioşi, ajută precum v-am spus.”

            Preotul a tăcut. S-a auzit o voce „faceţi loc!” şi s-a produs o rumoare. Toate privirile s-au îndreptat spre uşă. Intra preşedintele ţării, însoţit de o numeroasă delegaţie. Egumenul i-a urat de bun venit, încheind cu vorbele: „Păcat că nu aţi ajuns mai devreme. Tocmai am terminat o frumoasă istorioară plină de învăţăminte.”

Lasă un răspuns