Ion R. Popa: Despărțirea, fragment din romanul „Firul a două vieți”

În cursul verii, Maria și David s-au întâlnit de mai multe ori în Oraș. Au vizitat frumosul parc, unde s-au plimbat cu barca, au vizionat filme și au prins și un spectacol de teatru.

         A venit și vremea despărțirii pentru a se îndrepta fiecare spre locul său de muncă. Evenimentul a avut loc în gara Orașului. Înainte de plecarea trenului, au servit masa la restaurantul „Feroviarul”, de care e puțin spus că nu au fost mulțumiți. După o ciorbă de zarzavat, localul nu a mai putut să-i servească decât cu … pește pe varză. Când ospătarul i-a văzut mirați că nu pot primi altceva, le-a arătat o lozincă ce împodobea un perete de la un capăt la altul: „Nicio masă fără pește!”, iar sub aceasta, altele mai mici de genul: „Peștele gustos/ Te face frumos!”, „Trăiește sănătos/ cu-n pește gustos!”…

         – Bine, treacă de la noi, luăm și pește pe varză, dar mai dați-ne și o friptură! a crezut David că a găsit soluția, fiindcă știa că pe la magazine se obișnuia ca, pe lângă un produs de largă folosință, trebuia să cumperi unul greu vandabil.

         – Numai de Revelion putem pregăti așa ceva. Veniți atunci! s-a exprimat ospătarul și a plecat zâmbind.

         – Dar două cafele putem servi acum? a strigat David după el.

         – Asta da, dar numai din înlocuitori.

         – Bune și așa!

         Fiindcă până la tren mai era destul timp, au continuat discuția, fiecare, dar mai ales Maria, exprimând temeri pentru viitorul căsniciei lor: au lăcrimat, s-au sărutat, și-au jurat credință unul celuilalt. Curios sau nu, deși Maria a adus în discuție de câteva ori situația lui Raul, rămas în grija bunicilor materni, David nu a reacționat deloc.

         – Pe mine mă îngrijorează mult situația copilului, care se va răsfrânge asupra cuplului nostru, vrând-nevrând, a reluat ea.

         – Nu ai motive; părinții tăi sunt foarte grijulii cu el.

         – Nici nu mă îndoiesc de asta, dar știi ce a zis tata. Copiii sunt cea mai strânsă legătură dintre soți, ei sunt factorul principal de coeziune într-o familie. Bucuria pe care le-o aduce copilul când este sănătos și zburdă, ca și spaima și chiar durerea pe care le-o provoacă de câte ori este chirnav sau doar tușește, îi unește pe părinți mai mult decât orice.

         – Eu nu sunt convins de asta. În acest caz ce fac familiile care nu au copii?

         – Destul de multe se destramă sau, chiar când soții rămân împreună fiindcă astăzi divorțul este anevoios dacă nu imposibil, multe dintre ele continuă doar formal și, în rest, fiecare pe cont propriu și decadență morală.

         – Eu nu sunt la fel de convins. De altfel, nici nu am reflectat asupra acestui aspect social.

         – Atitudinea față de copil, ca și raporturile dintre soți, determină consecințe imense atât pentru familie, cât și pentru întreaga societate. Dar, dacă mă gândesc bine, pentru tine se pare că nu are mare importanță, dacă toată vara nu ai venit decât de două ori ca să-l vezi pe Raul. De mai multe ori am venit eu în Oraș ca să te văd pe tine.

         – O fi fost mai atractiv. Apoi, când vin la Făgureni, părinții tăi nu prea discută cu mine și mă simt cam… stingher. E drept, mă servesc cu tot ce e mai bun, dar atât. Iar bătrâna-ceea, bunica ta, nu-și poate lua privirea de la mine. Nu știu ce or zice de mine în fața ta, că nu mi-ai spus niciodată.

         – Te admiră, dar tu te porți ca un străin: că nu te interesează nimic în gospodărie treacă-meargă, dar de copil te apropii foarte rar, doar când te îndeamnă cineva. Parcă te ferești de el…

         – Asta să fie?

         – Cel puțin așa s-au exprimat față de mine. Și au mai spus ceva: „Cum de stați necununați?!” Eu am căutat să motivez cumva, dar bunica-ceea nu s-a lăsat: „Ba eu cred că părinții lui nu sunt de acord cu căsătoria voastră. Dacă erau, ajungeau și ei pe aici. Dacă nu înainte de a vă lua, măcar după aia ca să vadă și ei copilul.” Eu cred că buna are dreptate. Ba mai mult, în simplitatea, dar și în înțelepciunea vârstei sale, iată că și-a dat seama de situația noastră în toată… goliciunea.

         – Așa zici? Păi atunci hai să facem ceva ca să depășim starea asta de fapte. Când o să vii la iarnă, că vei sta mai mult cred, le facem pe toate. În primul rând, îi voi convinge pe tata și pe mama să facem o vizită la Făgureni, unde Raul va apărea ca o surpriză plăcută pentru tata, fiindcă, din câte se spune, pot exista părinți care-și resping copiii, dar bunici care să nu-și iubească nepoții nu există. Altfel spus, Raul îl va convinge pe tata să lase deoparte toate prejudecățile.

         – Vasăzică, aveam dreptate când îți spuneam că dânsul nu știe de copil și că nu e de acord cu căsătoria noastră, nu? Iar tu negai din toate puterile și motivai că „e reținut la județ”.

         – Ce puteam să zic și eu, de! și s-a apropiat de Maria pe care a sărutat-o.

         – Asta trebuia să le fi spus părinților mei, asta așteaptă ei de la noi ca să devină foarte volubili. Nu mai vorbesc de buna. Abia atunci nu vei mai fi un străin. Ei știu rânduielile moralei strămoșești. Și nu e rea morala asta. Așa se menține neamul viguros, sănătos și poporul harnic, iubitor de țară, stăpân pe brazda lui, cum zicea bunicul cândva.

         – După ce tata va accepta căsătoria noastră, îl voi convinge să-și pună cunoștințele în funcțiune și să te aducă mai aproape.

         – Dacă nu se va putea să vin eu aici, poate că e mai ușor să vii tu în Moldova, unde, sunt convinsă, e mai mare nevoie de cadre în agricultură, de fapt ca și în alte domenii.

         – Nu, asta în niciun caz. Din casa și tot ce am eu la Șerpoaia să ajungem să locuim cu chirie cine știe pe unde, ar fi prea de tot.

         – Nu te pronunța înainte de a vedea cu ochii tăi ce vei găsi la Ruraia; poți să vii la mine în sărbătorile de iarnă și vom aprecia împreună situația.

         – Îmi închipui, și s-a uitat la ceas. Trebuie să vină trenul, hai să ieșim pe peron!

         A venit trenul. Maria l-a privit trist pe David și lacrimile au început să-i curgă. S-au îmbrățișat. Printre lacrimile sale i s-a părut că David zâmbește, dar era un zâmbet cinic, care semăna a bucurie că a scăpat de ceva, mai ales că parcă se și grăbea. A urcat scările ajutată de un domn ce nu avea decât o servietă. A intrat în compartiment. A pus bagajul ajutată de aceeași persoană. A privit pe fereastra vagonului. David nu mai era. Erau alții, care, la plecarea trenului, trimiteau bezele către cei pe care îi însoțiseră.

         S-a așezat, a scos o carte și a încercat să citească. Nu a reușit. A pus cartea la loc și a căzut pe gânduri. Pentru a se liniști, s-a hotărât să privească priveliștea pe care trenul, în goana sa, o lăsa în urmă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.