Ion R. Popa: Adevărul gol – goluț

Adevărul gol – goluț

         Dorobanți, comună mare, cu oameni harnici, care agoniseau venituri apreciabile din munca la ferma pomiviticolă, la cea piscicolă din bălțile Dunării, pe pământurile proprii devenite vaste grădini de legume și zarzavaturi sau bostănării, ale căror produse erau solicitate din plin pe piețele orașelor. Mai mult, chiar și terenurile însămânțate în mod tradițional cu plante tehnice și cereale deveniseră rentabile, mai ales dacă erau cultivate în suprafețe mari.

         Cu toate acestea, se formase un curent de opinie în favoarea celor care plecau la muncă în străinătate că ar câștiga, la aceeași muncă prestată, de câteva ori mai mult. Se adăuga modul civilizat în care erau tratați, în contrast cu atitudinea autorităților noastre, a oamenilor politici ajunși pe funcții mari și îmbogățiți pe seama banului public; aceasta le crea repulsia față de situația existentă, dar și impresia că nu poate fi schimbată, îndată ce tot mai mulți condamnați deveneau liberi și stăpâni pe banii furați. Devenise tot mai folosită expresia „Cu așa conducători îți vine să pleci în lumea largă, fără ca măcar să te mai uiți înapoi!”, cu care se încheiau de obicei discuțiile între oamenii nemulțumiți.

         Totodată, era exercitată atracția altor țări pentru simplul motiv că acolo, după cum spuneau cei veniți pe acasă, munca era respectată și plătită cum se cuvine. La aceasta se adăuga nevoia de bani, și nu puțini au invocat curiozitatea pentru munca în altă țară, cu alte feluri de mașini, unele pe care nu le văzuseră și nici nu știau că există, precum și dorința multora de a câștiga experiență și bani, iar la înapoiere să realizeze ce-au văzut.

         În familia soților Bojin Marin și Niculeana, într-o seară de sfârșit de februarie, s-a iscat o discuție destul de apăsătoare pentru fiecare dintre ei:

         – Acum fetița noastră are deja două luni, te poți descurca cu ea și fără mine; eu m-am înscris pe lista celor care or să plece curând la muncă în Italia, s-a pronunțat Marin când se ridica de la masă.

         – Și eu ce fac singură cu doi copii? Uite, lemnele sunt pe sfârșite, dacă s-o lungi iarna nu sunt de ajuns; cine are grijă de animale ca să le coboare mâncare, să le adape, să…, a fost surprinsă Niculeana.

         – Poți să faci și tu asta. Nu-ți ia mai mult de o juma de oră, hai un ceas…

         – Cu cine las fata în timpu-ăsta? Vrei să se înece cu mâneca de la bluză ca a Măriei lu’ Șchiopu.

         – Poți s-o lași cu Viorel pentru atât timp. De-acum e și el mare; la vară împlinește cinci ani. În timpul acesta eu fac bani. Așa e tată? și l-a mângâiat pe băiat pe cap.

         – Aici nu făceai bani?

         – Nu ca acolo, unde câștigu este de patru-cinci ori mai mare. Îți dai sama? Aici ar trebui să muncesc o juma de an ca să câștig cât într-o lună acolo… La ei munca e considerată cum se cuvine și plătită ca atare.

         – Mai bine stai la casa ta, câștigi destul cu meseria de o ai. Dacă vrei mai mult, poate punem și noi bostănărie sau câteva mii de fire de roșii, de vinete, de ardei…

         – Eu nu mă apuc de așa ceva. Nu am fost niciodată grădinar și nici nu sunt bun de precupeț. Iar tractor? Știi bine că don Vasile a vândut tractorul cu care umblam eu, ca și pe celălalt, cu discuri, prășitoare, semănătoare, remorci și ce mai avea. În loc de agricultură, o să facă omul comerț, dacă a deschis magazin.

         – Păi ce, numai don Vasile o fi cu tractoare în satu-ăsta?

         – Ba mai sunt și alții, dar le au de la fostul ceapeu. Alea s-au învechit și piese nu mai sunt; stai mai mult pe sub ele ca să le repari. Unde e câștigu muncii? Te-alegi doar cu oase rupte. Așa că mă duc în Italia și voi lucra tot pe tractor, că așa m-am înscris pe listă. Stau până câștig destul, ca, atunci când m-oi întoarce, să-mi cumpăr unu și să am tractorul meu, să nu măi fiu slugă la alde  don Vasile. Voi ara la mine, dar și la alții, care, pentru arătura de le-oi face-o, să-mi întrețină culturile.

         Femeia a rămas mirată. Și-a dat seama că Mărinică al ei nu va da înapoi. Ba a mai și adăugat el pentru a-și fi întemeiat pornirea:

         – Acum avem și noi doi copii; trebuie să ne pregătim a le face un rost. Fata ca fata, se mărită și se duce pe-aci-ncolo cu ce oți lucra voi amândouă, om mai și cumpăra câte ceva… Dar băiatul? Nu oi vrea să trăiască și el tot în casa asta moștenită de la tata. Tu nu vezi ce s-a înălțat în jurul nostru?

         – Baremi stai și tu de Paști și oi pleca dup-aia!

         – Pân-atunci, patronii italieni își angajează oamenii. Nu mai pot să găsesc un loc bun.

                                                        *     *

         Într-o seară, Niculeana s-a trezit cu Marinel că strângea lângă o sacoșă lenjerie, o salopetă, pantofi… Apoi a întrebat-o:

         – Ce mâncare îmi dai la mine?

         – Pentru câte zile?

         – Una e pe drum, iar acolo nu știu câte zile mi-ar trebui până mă angajez.

         – Eu credeam că te duci la vorbă știută, dacă ții morțiș să pleci acum.

         – În mare parte e adevărat, omul cu lista are cereri de tractoriști. Dar știu eu unde și când l-oi putea găsi pe unul din ăia de-a cerut?! În timpu-ăsta ce mănânc?

         – O să scot carne de la găleată, îți mai pun slănină afumată, un codru de brânză, că ouăle n-or ține atâta timp; ca să tai o găină și s-o fac la cuptor e cam târziu.

         – E foarte bine așa!

         – O mai nimeri vreunul cu tine din părțile astea?

         – Poate vreun pălmaș, da tractorist e mai greu.

         – Să vă îngăduiți și voi  unu’ cu altu’, ca să o duceți mai lesne prin strini, a suspinat Niculeana.

         Începând de a doua zi, în localitate au început să circule întrebări despre cei plecați, până într-o zi când, la magazinul mare, cel din centru, mai mulți săteni vorbeau că unul, Gheorghe Bobeică, din satul vecin, primise telefon de la nevastă. Mașina i-a dus cu bine până la Emilio-Romagna, unde au „coborât toți și au luat-o care încotro”. Pe unii îi așteptau angajatorii, alții s-au dus la loc știut, iar cei mai mulți au trebuit să-și caute de lucru.

         Au mai trecut câteva zile și Niculeana a primit o scrisoare foarte amănunțită. A citit-o pe toată, dar nu a înțeles unele lucruri „cam cum ar veni, mai ales cu denumirile alea străine”. A profitat de ocazie că Viorel se juca cu fata vecinilor de vreo 12 ani și le-a cerut să se joace în tinda ei, dar cu urechea la Dora. A luat scrisoarea în mână și a plecat spre magazin, fiindcă trebuia să cumpere griș, zahăr și poate o găsi pe cineva mai dezghețat, om umblat prin lume, poate chiar pe don Vasile, care să o lămurească.

         Când a ajuns, gestionarul, Mitel, tocmai servise alte două femei care ieșeau. Când a aflat despre ce e vorba, Mitel s-a oferit să o ajute el. Așa că ea a pus scrisoarea pe tejghea și Mitel s-a aplecat asupra acesteia. Pentru a-i indica partea cu pricina, Niculeana a făcut același lucru. Împreună au încercat să deslușească scrisul și fraza aceea încâlcită. Când erau gata și se ridica fiecare, s-au trezit cu Marina lu Linte:

         – Terminarăți de șușotit aci? Dă-mi și mie o kilă de zahăr și un pachet de halva, că oți măi boscorodi și dup-aia.

         – Da, vecină, imediat te servesc. Ce ziceai? Aha, zahăr și halva. Ții post, ai?

         – Țin, sigur! Tu nu ții nici de una, nici de alta de când ești pe leafă, a mai zis ea aruncându-și privirea către Niculeana, care tocmai ieșea.

         – Tu ești neroadă? Vezi că te aude a mea și cine știe ce-i trece prin cap, dacă află că femeia asta are omul plecat.

         Mitel îi spusese că Marinel se stabilise în orașul sau comuna Imola – asta nu înțeleseră – va lucra pe un tractor într-o livadă și pe altul de arătură, la poala colinei. Pe colină se afla sediul fermei, acolo locuia și administratorul, don Lazaro, și va rămâne și el în apropiere. Patronul, don Filippo, avea o vilă lângă eleșteu, dar venea rar. Nu înțeleseseră ce legătură avea cu asta un castel, Maggiore.

         Marina și-a strâns punga cu ce cumpărase și a plecat. Până acasă, nu a fost o femeie pe care să o fi întâlnit și să nu-i spună:

         – Aba țaică sau, dacă era mai tânără, fată-lică, ai auzit de Mitel și Niculeana?

         – Ce s-aud?

         – Păi nu știi că Mitel se ține cu aia de i-a plecat bărbatu-n Italia.

         – Ei, lasă! Nu știam, fa, de unde să știu, a spus femeia ducând mâna căuș la gură, pentru a nu se împrăștia vorba.

         Peste un timp, Victorița i-a făcut o… vizită cumnatei Niculeana.

         – Bine că veniși, Victorițo. Nu știu ce-are Dora mea de plânge-ntruna. Azi-noapte, n-a tăcut neam, n-am pus geană pe geană; îmi venea să dau cu ea pe fereastră. A măi avut ea așa, dar mi-a dat de la dispensar niște pastile de i le-am dizolvat în ceai și decât de două ori i-am dat și parcă i-a luat cu mâna. I-aș lăsa în seama ta pe-amândoi, că ieri am lăsat-o cu Viorel doar până am închis rațele și de-atunci plânge de nu se mai oprește. Mi-e frică să nu-i fi făcut juratu-ăsta ceva, că nu are potol.  M-aș duce să mai cer de la dispensar două-trei pastile d-alea…

         – Bine, du-te și fă-ți treaba, da să nu zăbovești mult, că am și eu treabă.

         – N-ai grijă, vin repede, că și eu am oarele, porcii…  nemâncați.

         Niculeana a plecat grăbită spre dispensar, a luat pastilele și, la întoarcere, s-a abătut pe la magazin ca să mai ia o pungă cu zahăr, fiindcă pe cea precedentă i-o doborâse Viorel de pe raft și mai rămăsese puțin.

         Îndată ce a văzut-o, Mitel a și început să i se plângă:

         – Neroada aia de Marina lu Linte a umplut satu că eu trăiesc cu tine. Avenit nevasta la mine că „dacă e-așa, mai bine să-l dau dracu de servici’ și să mă-ntorc la munca de pân-acum decât să mănânc banii cu mândrele…”

         – De unde până unde vorba asta?

         – Păi neroada de Marina s-a întâlnit cu Victorița și i-a spus că ne-a găsit pe-amândoi „bot în bot” peste tejghea. Uite, asta a fost vorba ei. Cumnată-ta, Victorița, poate o fi crezut că-i face un bine fratelui, lu bărbatu-tău, s-a dus la nevastă-mea și i-a spus „să aibă grijă de bărbat că uite… așa și pe dincolo…”

         – Doamne! Femeile astea nu sunt întregi la minte. Mie asta-mi trebuia, când nu-mi văd capul din treburi de una singur[ cu doi copii?

         În timpul acesta, ușa s-a deschis brusc și în prag a apărut Victorița:

         – Vasăzică, aici erai! Mă găsiși pe mine o proastă de-ți stau cu copiii, și tu plecași la întâlnire… Nu te văzuseși de mult cu ibovnicu’… Îi scriu eu lu Mărinică, de vine ăla-ntr-o fugă! Atunci, vezi tu pe dracu!

         Victorița a plecat fiștigoi. Niculeana, cu lacrimile curgând, fără să mai fi zis ceva, a ieșit și s-a îndreptat către casă.

         Nu se apropiase prea mult când a auzit-o pe fetiță plângând. A alergat și a găsit-o în curte, lângă scară. Viorel, frățiorul ei de nici cinci ani, era lângă ea. O mângâia și o dezmierda în încercarea de a o determina să nu mai plângă.

         – Ce e cu Dora afară, fără căruț, pe pământu’ rece și umed? și a și luat-o în brațe pentru a o încălzi și a intrat repede cu ea în casă.

         A observat că fereastra era deschisă și masa din dreptul acesteia dată într-o parte. Dora plângea și mai tare.

         – Cine deschise fereastra?

         Copilul, așezat cuminte pe marginea patului, a ridicat din umeri fără a zice ceva.

         – Spune-mi cine deschise fereastra, că altfel nu știu ce-ți fac!

         – Vezi, nu tace nici cu matale. Nici cu mine nu vru; nici când o aruncai pe fereastră, cum ai zis matale…

         Între timp, plânsul Dorei s-a transformat în țipete și s-a terminat cu un leșin.

         Niculeana a luat-o pe Dora în brațe și a alergat cu ea la dispensar. Până să ajungă, fetița și-a revenit din leșin, dar a continuat să plângă. Când a luat-o doctorița, a leșinat din nou.

         Au sunat la salvare, care a venit rapid. La radiografie, au aflat că un disc intervertebral, dac[ nu o margine a uneia dintre vertebre, era rupt. Nu se vedea clar din cauza tumefierii zonei.

*     *     *

         Victorița și soțul ei au avut grijă să-l anunțe pe Marinică să vină repede acasă „că Dora a căzut de pe scară când Niculeana era la întâlnire cu Mitel de la magazinul lu’ don Vasile. Acum cercetează poliția cazul fiindcă fetița și-a rupt spinarea și poate să rămână cocoșată din neglijența mamei.”

         Marinică s-a oprit direct la spital, unde se afla și ofițerul de poliție. A stat de vorbă cu el și cu doctorul. Apoi a intrat în salonul, unde Dora și Niculeana erau internate împreună.

         S-a mirat și s-a îngălbenit la față când a văzut-o pe Dora „îmbrăcată” în ghips. S-a așezat pe pat și a început să plângă. Niculeana îi relata din cele întâmplate.

         – Nu te obosi, că știu tot. Roagă-te la Dumnezeu să nu rămână cocoșată, că te trimit la mă-ta și mai cocoșată, ca pe leucă.

         – A zis doctoru că nu…

         – Gata! O să stăm de vorbă acasă, și i-a aruncat o privire a lehamite, apoi a ieșit.

         În sat, Marinică s-a oprit direct la magazin, la Mitel. Acesta primise marfă și adusese și soția ca să-l ajute s-o orânduiască. Acum însă, el îi servea pe puținii clienți aflați acolo, ea își continua treaba în depozitul de alături.

         Fără vreun salut sau altă vorbă bună, Marinică l-a întrebat direct pe Mitel:

         – Mitele, eu am auzit o vorbă despre tine și nevastă-mea. Dar acum vreau să aud de la tine adevărul gol-goluț!

         – Da, Mărinică, am auzit și eu, știe și nevastă-mea, iote-o, e-aci, știm și de unde a pornit tărășenia asta spurcată, dacă vrei o chemăm și pe Marina lu Linte, că număi asta a inventat totul. Dar dă-mi voie să te întreb și eu ceva!

         – Adică în loc să-mi răspunzi ori de da, ori de ba, acum tot tu vrei să-mi pui întrebări?

         – Păi da, că vreau să văd ce crezi tu. Dacă veniși la mine convins de alții, pot să-mi bat gura o săptămână și nu-ți scot din cap așa idee înfiptă acolo. Dar poți tu să crezi că pe mine atât m-a dus mintea când noi am stat opt ani într-o bancă la școală, când am fost pe-un loc în armată, tocmai la Lipova, și mâncam împreună pachetul trimis ori de-ai mei, ori de-ai tăi, când…

         – Ajunge! Știu și eu toate astea și de-aia mă miram și voiam să aud de la tine.

         – Eu cred că și nevastă-ta a venit cu scrisoarea la mine ca la fratele tău… Dar uite că termină și nevastă-mea. Întreab-o și pe ea! Că ce-am pățit și cu-asta… Auzi, zor-nevoie să-mi părăsesc serviciul, că „pe-aici vin toate cutrele de au soții plecați pe bani mulți și ele n-au ce face, doar umblă cu conciul pe sus, cu poale scurte sau, mai nou, cu pantaloni de țipă pe ele și cu ochii după bărbații altora”.

         – Vezi-ți de treabă, Mărinică! Tu vrei să-ți spargi familia de pe urma gurii păcătoase a Marinei lu Linte? Că ea a dus vorba asta din om în om, de a ajuns la Victorița, a intervenit Lisandra lu’ Mitel.

         – Dar ai grijă că nu sunt sigur că Victorița s-a convins până acum care e adevărul! l-a făcut atent Mitel.

         – Eu am stat la pândă, Mărinică, de m-am convins că n-a fost și nu este nimic adevărat; uite că el nici acum nu știe de asta, a mai spus Lisandra când l-a văzut pe Mitel mirându-se.

         – Dar de ce credeți că Victorița nu e încredințată de asta?

         – Păi în ziua când s-a întâmplat cu fetița, Victorița a intrat aici ca o furtună și a tăbărât cu gura pe Niculeana, care venise să ia zahăr: „Va să zică, mă lăsași pe mine cu ăia mici ca pe o proastă și tu veniși la întâlnire cu gagicul, ha!” Și biata Niculeana abia ce intrase.

         Pe măsură ce asculta, Marinică devenea tot mai încruntat, mai uimit.

         – Așa, vasăzică! În cazu-ăsta, se schimbă socoteala. Bag sama că fetița și băiatul au fost lăsați în grija Victoriței, care însă a plecat s-o urmărească pe Niculeana și a lăsat copiii singuri. Soră-mea și cumnatu-meu mi-au scris altceva, iar în dosarul de la poliție, apare că Niculeana „a lăsat fetița de nici cinci luni în grija băiatului de nici cinci ani”. Acum înțeleg eu cum stau lucrurile cu adevărat.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.