ION MARIA: Înţelepciunea faptului de a sta pe loc, de Ştefan Vlăduţescu

descărcare (1)

Ion Maria: Înţelepciunea faptului de a sta pe loc

                                                                                     de Ştefan Vlăduţescu

”Ceea ce, în esenţă, poetul Ion Maria ne propune prin volumul „Poziţia lotus” (Bucureşti, Editura Vinea, 2008) este o macro-cenestezie: extensia copleşitoare a corporalităţii către înţelesuri spiritualizate. Cenestezia constituie un construct neologic venit din vocabularul psihologiei. Cuvintele greceşti „aisthesis”(senzaţie) şi „koinos”(comun) au edificat o solidaritate semnificaţională ce catagrafiază un fel de comunicare corporală. Cenestezia acoperă limbajual o experienţă internă ce se  manifestă postural. În plus, îşi anexează o nuanţă de comuniune în a trăi mutual vaguitatea mulţumirii sau nemulţumirii faţă de propriul corp.

Pe de altă parte, poziţia lotus este poziţia de bază în yoga. Este modul de dispunere a corpului ce asigură o deschidere maximă. Reprezintă aşezarea inaugurală, cea care conţine în potenţă toate configuraţiile ce pot deveni act.

Situaţia poetică imaginată de Ion Maria se structureaă ca o contemplativă poziţie lotus în care spiritul nemetafizic (pur corporal) urcă la sensurile decisive ale existenţei: „voi sta în poziţia / lotus / până voi deveni / şi eu o floare” („Contemplativ”). Spiritul liric face, în situaţia dată, experienţa metamorfozării în plante, arbori şi fenomene ale naturii. Tema naturii este, astfel, descoperită ca punct final al înmărmuririi, al împietririi poziţionale. Natura rezultă ca loc nemetafizic. Nemişcarea iniţială apare ca momentul cel mai înţelept al corporalităţii, ca locul geometric al stăpânirii de sine. Prin imobilitate se iese din coordonatele cotidianului. Omul ţintuit într-o poziţie este un evadat sau un exilat în propriul corp. El este condamnat să fie el însuşi şi atât. Din punctul de vedere al celor ce nu se mişcă, lumea înconjurătoare se află într-o perpetuă prăbuşire. În mentalul poetic „lotus”-ian  metoda privilegiată de cunoaştere este bănuiala, iar modul de exprimare preferat – poemele: „Poate că floarea / care citeşte / toată ziua / cartea cerului / e mai aproape / de Dumnezeu / decât mine” (bănuiala); „poemele mele / sunt ferestre de privit lumea” (ferestre). Poemele sunt înţelese ca priviri sterilizate de gând: „o privire pierdută / fără gânduri” („privind în gol”); ele aduc prin cuvinte starea de poezie: „în poezie / cuvintele se strîng / întotdeauna cu dragoste („în poezie”). Poziţia „lotus” ca figuraţie pentru o floare ce lecturează cerul determină în imaginar sensul unei zile „în care / între oameni / şi flori / va fi / în sfârşit / pace” („prezenţă”). Spiritul poetic „lotus”-ian are intuiţia că „fiecare om are / curcubeul lui” şi că între oameni „numai poetul şi-l caută noaptea” („Curcubeul”); devii poet „dacă găseşti cuvântul / potrivit” („obligaţie”) şi dacă, precum un şaman, „culegi cuvinte” („Şaman”). Poeţii sunt „oameni de rezervă” („poeţii”) cărora poezia ca privire goală din poziţia lotus le prelungeşte viaţa: „cu fiecare poezie / sfârşitul lumii / se amână” („sfârşitul lumii se amână”).

Exerciţiul de neclintire aduce spiritul contemplativ în ipostaza de copac de grădină [un copac care „predică stelelor” care „nu se convertesc (să devină / frunze” („predică”)] şi de simplă fragilă fiinţare ce prin încremenirea ei „între cuvinte” devine „pasăre cu aripile frânte / care încă mai zboară / doar pentru a da / un sens / cerului” („fragilitate”). Poziţia lotus are şi o dimensiune de conştientizare cantitativă a singularităţii: una care se răsfrânge asupra spiritului sub formă de singurătate fragilă şi tristă. Singurătatea poziţională înseamnă desăvârşire, iar desăvârşirea constituie resemnare şi autoînvăluire. Poetul se prezintă ca un maestru al unui ceremonial de supunere, de submisiune. În această lume imobilă doar ceea ce produce spiritual corpul se poate individualiza, restul este insignifianţă. Mesajul liric indus de curgerea versurilor este că, oricât am izola corpul de minte, orice corporalitate rămâne impregnată de spiritualitate.

Ion Maria ne arată că deţine rara pricepere de a-şi desfăşura cu măsură poemele în faţa lectorului: nu reduce concentraţia lirică prin exces de cuvinte şi nici nu secătuieşte lirismul prin lipsă de cumpătare ideatică. „Poziţia lotus” este un volum meritoriu pe care, într-o pragmatică a lecturii, l-am defini drept agreabil.

Lasă un răspuns