Ioan Vasiu: TÂRZIU ÎN CUVINTE – EXPRESIE A CLASICITĂŢII. Recenzie, de Nicoleta Milea

images

TÂRZIU ÎN CUVINTE –

EXPRESIE A CLASICITĂŢII

Dimensiunea iubirii, cultul poeziei şi al cuvântului reprezintă constante ale liricii lui Ioan Vasiu, ele aparţinând adâncului strat al tradiţiei literare, ce stă  la temelia volumului Târziu în cuvinte, Editura „Eurostampa”, Timişoara, 2014.

Ceea ce atrage atenţia de la început este îmbinarea lexicală insolită din titlul volumului, care denumeşte şi cel de-al treilea ciclu, primele două fiind, la rândul lor, purtătoare de sensuri şi conotaţii reflexiv-emoţionale: I. Dulce şi amar; II. Iubind în şoaptă; III. Târziu în cuvinte.    Autorul concepe acest triptic dintr-o mai largă perspectivă a liricii, fie că ne raportăm la structură şi compoziţie, fie că ne referim la particularităţile stilistice.      Sinceritatea discursului nu este trucată, iar uneori expresia eului este dublată de aspecte sapienţiale: „poetul/singurul calificat/ în dificila/ menire/ de împachetat/ insomnii”sau pamfletare „la fel de păcătos sunt şi acum/ când te privesc tăcut ca pe-o icoană/ iar gându-mi ticălos îşi face drum/ spre sânii tăi rotunzi şi goi cucoană.”

Meritul cărţii rezidă în acordul deplin între idee, arhitectonica ei şi mijloacele formale potrivite care o exprimă, rigoarea scrisului şi rafinamentul simplităţii obţinute prin arta reducerii la esenţă a liniilor edificiului artistic.

Construită pe mitul iubirii, poetul îşi defineşte creaţia, dezvăluie izvoarele ei, insistă asupra misiunii pe care o are poemul şi, implicit, arta.

Poetul se detaşează de toate orientările literare şi estetice aflate în vogă, cultivă o literatură care poartă amprenta unui „romantism” personal şi a unei viziuni existenţiale izvorâte dintr-o intensă şi îndelungă trăire de viaţă, dimensiuni care imprimă întregului volum ideea de unitate.

Sensul, de acord între expresie şi idee se suprapune celui existenţial dominant, iubirea.

Pe această cale, creaţia literară aspiră să realizeze armonia între părţi, componentă internă şi esenţială a desăvârşirii artistice.

De la prima poezie gândită până la ultima, circumstanţele eu-lui se suprapun pe acelea ale omului, prin asumarea implicaţiilor esenţiale ale condiţiei umane, prin exteriorizarea trăirilor sale, prin experienţa lui intimă, irepetabilă, în cadre şi în forme exponenţiale pentru individ, repetabilă, în alte ipostaze, pentru îndrăgostit.

Spaţiul terestru sau cosmic, energii în stare de potenţialitate sau de actualizare în anotimpul toamnei, pentru care manifestă predilecţie, dobândesc putere fundamentală şi formă nouă numai prin iubire: „plouă calm pe munte şi câmpie/ plânge cerul şi suspină iar/ grea de roade toamna întârzie/ versul meu e dulce şi amar// răzvrătit de o iubire oarbă/ în poeme vreau să te dezbrac/ gura mea-nsetată să îţi soarbă/ de pe buze, şoaptele de leac.” (Dulce şi amar)

Măsură a tuturor stărilor, iubirea e numai trăirea, niciodată sieşi capabilă de linişte sufletească, oricând provocatoare de cunoaştere.

Versul tradiţional permite cititorului o participare mai activă în înţelegerea mesajului poetic exprimat: „abia în zori când soarele răsare/ şi lepădăm cămăşile de vise/ iubirea noastră merge la culcare/ supusă unor legi încă nescrise” (Cămaşile de vise).

Realitatea poetică este transmisă cititorului printr-un ansamblu de amănunte coordonate, în care liniile şi stările converg, cu precizie geometrică, în vederea atingerii aceluiaşi scop, printr-o structură deschisă: „iubiri rostogolite pe răzor/ iubiri care alină şi ne dor// iubiri neîmplinite în secret/ iubiri ascunse-n suflet de poet// iubiri ce râd ades iubiri ce plâng/iubiri care în cântec se răsfrâng// iubiri rămase ca un dar ceresc/ la voi până şi îngerii tânjesc” (Iubiri).

Poemele lui Ioan Vasiu, pornind de la rostire, ne amintesc un remarcabil studiu al lui Serge Karcevkij „Sur la phonologie de la phrase”, în „Travaux du Cercle linguistique de Prague: „Caracterul inovaţiei este progresiv, adică modificările ei anunţă faptele care urmează, fie sfârşitul apropiat al frazei, fie dimpotrivă continuarea ei.

În perceperea enunţului, conturul asecendent sau descendent, caracterul intonaţional, contribuie, astfel, la nuanţarea mesajului transmis de codul lingvistic, subliniind funcţia de element compoziţional, dincolo de regularităţile de versificaţie. Altfel spus, „Târziu în cuvinte” de Ioan Vasiu – o carte a căutărilor, o carte a redescoperirii potecilor iubirii din noi!

Lasă un răspuns