IOAN ES. POP : Fiinţa minimă şi implozia lirică, de Ștefan Vlăduțescu

Ioan S. Pop: Fiinţa minimă şi implozia lirică în „Unelte de dormit”                                                                                                        de Ştefan Vlăduţescu

Daniel Cristea-Enache observă că Ioan Es. Pop vine cu un „volum personal şi nou” după opt ani („Unelte de dormit”, Bucureşti, Editura Cartea Românească – Polirom, 2011, vs „Petrecere de pietoni” – 2003). Conex, noi constatăm că aceşti trecuţi opt ani arată că scrie temeinic şi aşezat, fără grabă, în perspectiva dăinuirii. Sesizăm că „Unelte de dormit” conţine 52 de poeme, tot atâtea cât vârsta autorului la data definitivării, în 2010. În mare, a scris 52 împărţit la 8, adică circa 7 poeme pe an.

În ultimii opt ani, Ioan Es. Pop a lucrat mai mult, mult mai mult la sine ca poet, decât a lucrat la viziune, la expresivitate şi la universul său liric. Primul Ioan Es. Pop, cel din „Ieudul fără ieşire”, iradiază cel mai puternic. Alegerile iniţiale sunt întotdeauna decisive. Prin inseparabilitatea visului de somn şi prin ascendentul iniţiatic al dormitului faţă de vis era creat un cadru pentru ca „Unelte de dormit” să se cantoneze într-un suprarealism secular. Nici vorbă. Ca şi celelalte cărţi ale lui Ioan Es. Pop, volumul dă o raită prin expresionism şi se întoarce la lirica simţurilor.

Poemul care deschide volumul „Unelte de dormit” ilustrează idealul de mic şi izolat în întuneric, de vis şi de linişte al fiinţei minime. Cartoful este o ipostază a fiinţei minime. Accederea la minimul securizat se realizează prin utilizarea unui instrument de dormit numit visare („Când eram mic, visam să fiu şi mai mic”). Reveria poetică figurează năzuinţa către linişte şi izolare, către veşnicie. Aici, visul fiinţei minime îl reprezintă somnul cartofului trăind în două lumi: „şi tot aşa să rămân, / să dorm mereu din cuib în pivniţă/ şi din pivniţă în cuib/ din mulţi neîntors şi uitat”.

Rugăciunea constituie un eveniment esenţial în existenţa fiinţei minime. Băutura este şi ea un instrument de dormit.

Uneori sunt asociate două unelte de dormit, băutura şi somniferele, ca în „pentru toată lumea, mâine va fi o zi mare”: „să bem pe ascuns/(…)/ la nouă seara, da, voi lua/un pumn de somnifere”.

O unealtă sigură pentru dormit este oboseala. Dezvoltând date ale figurii închiderii, din „Ieudul fără ieşire”, încăperea fără uşă şi ferestre, în singura poezie erotică a volumului, se imaginează un iubit dormind de 2 zile în timp ce femeia face ceai, găteşte. El doarme, este „atât de obosit, atât de obosit” (Lucian Blaga reţinea în „Leagănul” o astfel de stare de oboseală accentuată: „eram aşa de obosit”).

Trupul „ne stânjeneşte”, dar fiinţa minimă nu este doar spirit.

Omul de zi este „viu şi treaz”, lucid şi stăpân pe sine. Omul de noapte este mânat de pofte, expus păcatului, morţii şi somnului. Moartea espopiană este o formă de viaţă. Pe această temă, elaborările sale sunt printre cele mai profunde din literatura română: „nimeni nu e viu la masa asta” („12 octombrie 1990” – „Ieudul fără ieşire”), „după o moarte ca asta/mă culc devreme” („cititor infidel…”, „Porcec”), „abia am murit/eram atât de ostenit aseară” („eu acum vorbesc…”, „Porcec”), „m-am găsit fără suflare sub genunchii mei” („nu mă pot ruga decât cutremurat de oroare”, „Porcec”), „du-te să-l ajuţi să te ridice/de trei zile zaci acolo fără suflare” („nu ştiu ce l-a apucat pe tatăl meu să-njuge boii la car”, „Porcec”). Eul liric se dedublează şi supravieţuieşte propriei morţi.

Omul de noapte „vede întunericul” şi lucrează la dulceaţa şi răceala propriului somn. Pentru el, trezirea ar însemna reluarea calvarului lucidităţii, adică amplificarea minimalităţii fiinţei, ieşirea din sine: „la ce ne-am trezi şi cu ce-am rămâne/dacă ne-am trezi în întregime” („el călătorea înainte”, „Porcec”). O primă variantă este „la ce m-aş trezi şi cu ce-aş mai rămâne/dacă m-aş trezi în întregime?” („ies rar…”, „Ieudul fără ieşire”). Viaţa apare acum ca o trezire involuntară din moarte: „n-am vrut să mă trezesc când m-am trezit” („din pricina prea deselor revelaţii”).

Întâlnim, de asemenea, „omul slab” („care se temea de doamna lui” – „Romi”, „Unelte de dormit”) şi omul „altfel” („Ienoşel din Valea rea” – „Vioara”, „Unelte de dormit”).

Admiţând existenţa unui om de zi, se acceptă intrarea în prezent. Unelte de dormit validează prezentul („dumnezeul tramvaiului 40”): „Băltesc/într-un prezent mic şi străin”.

Dormitul se regăseşte în volumul de faţă ca element al teoriei poetice a relativităţii timpului. Axioma espopiană ce alcătuieşte nucleul acestei teorii este că  „nicicând nu va fi mâine”: „Dorm de două zile, m-am trezit degeaba. E tot azi” („Dorm de două zile”). Timpul văzut ca exterioritate prin dedublarea eului este centrul de greutate al unei idei poetice interesante: trupul în care se succed diferite euri: „pentru toţi Porcecii care aveau să urmeze în acelaşi trup”.

Rugăciunea ca instrument de ieşire din păcat capătă un temeinic argument. Poezia „cei care cred sunt mai frumoşi, chiar dacă” este cea mai expresivă radiografiere poetică a pariului lui Pascal: „cei care cred sunt mai frumoşi”, „mai liberi” şi „mai împliniţi”, „chiar dacă/de sus nu le răspunde nimeni”. Rugăciunea are, oricum, efect căci „nimeni nu poate fi iertat” („mă descompun încet…”, „Pantelimon 113 bis”), iar „pe lumea asta nimeni nu iartă/pe nimeni”(„am 52, o mai fi mult până la capăt?”- „Unelte de dormit”).

Cea mai consistentă noutate lirică o întâlnim în secţiunea „Dincolo”. Aici se demitologizează locul mitic care în urmă cu douăzeci de ani desemna „viena, londra, paris…/(…)/dincolo era singurul posibil/iubirea norocul/speranţa dumnezeu locuia acolo” („sunt douăzeci de ani de când dincolo a dispărut”). Când năzuinţa spre „dincolo” a devenit realitate, locul a intrat în banal: „apoi s-a făcut brusc dincolo şi am aflat că nu la/acel dincolo visaserăm”. „Unelte de dormit” este unul din cele mai consistente volume de poezie ale ultimilor ani. Pe de o parte, aici capătă convergenţă volumele de autor anterioare, iar pe de alta se investighează noi teritorii şi curbe sufleteşti. Coerenţa ontologică este dublată de o continuitate a limbajului.

Găsim ca antologice şi memorabile poeme precum: „când eram mic, visam să fiu şi mai mic…”, „o, cât aş dori acum să mă rog, dar în loc de asta…”, „de vreo trei luni, mâna stângă îmi tremura tare…”, „stăteam aşa şi mă-ntrebam de ce o fi atât de scumpă sticla de bere”, „pentru toată lumea, mâine va fi o zi mare”, „când afli aproape din leagăn”, „întunericul e doar o neputinţă a ochiului, nu a luminii”, „am 52, o mai fi mult până la capăt?”, „om de zi, om de noapte”, „dumnezeul tramvaiului 40”, „când am auzit că va trece pe şoseaua noastră”, „dacă n-aş fi fost silit să vorbesc”, „cei care cred sunt mai frumoşi, chiar dacă”, „stau pe vârf şi văd nimic”, „dorm de două zile, m-am trezit degeaba”.

Lucru remarcat şi de alţi critici, multe dintre poezii se încheie apoftegmatic: „şi nu te bagi în război dacă nu ştii/de partea cui pierzi”; „deşi m-am trezit de târziu/deşi mă culc atât de devreme”; „istorie e poezia învingătorilor,/iar poezia, istoria celor învinşi”; „dar pe lumea asta nimeni nu iartă/pe nimeni”. Aceasta face ca să fie pe deplin vizibilă naturaleţea, autenticitatea şi firescul exprimării poetice. Ele alcătuiesc fundamentul credibilităţii lirice. Valoarea vine din uşurinţa cu care se percepe autenticitatea. Nimic nu apare forţat sau artificial. Linia se poate profila ca un exerciţiu, ca o lecţie şi ca o bucurie estetică. Expresivitatea este generată de utilizarea unui limbaj ce nu caută dinadins noutatea. Dintre formele noutăţii nu se mizează pe şoc sau senzaţional ca forme hard. Noutatea în lirica lui Ioan Es. Pop este de tip soft: surpriza şi diferenţa. Unghia şi închisoarea lui Arghezi, alcoolul lui Apollinaire şi Esenin, arderea lui Eliot, cunoaşterea întârziată şi confuză a lui Sorescu iradiază uneori. Espopismul a devenit o formulă recognoscibilă. El se individualizează, înainte de toate,  ca trăire şi orizont ontic, nu ca limbaj. Espopismul este lirica fiinţei minime, a fiinţei reduse la trăsăturile distinctive în care încă mai palpită, întunecat şi evanescent, lumina vieţii, cu toate năzuinţele şi păcatele ei.

Ioan Es. Pop este un poet luminos ce scrie întunecat, greu şi grav, gândit şi expresiv. Poezia sa mişcă inocent şi duios marile roţi dureroase ale existenţei.

 

 

Lasă un răspuns