In memoriam Nicolae Tilihoi. Poem, de Liviu Florian Jianu

Mă va fi cunoscut el
Pentru mine există numai nu pot.
Nu știu ce există pentru alții. De unde. Ce pot. Și cât pot.
Pentru mine, există numai nu pot.

Tcomai când pot – mai – bine – să merg.
Tocmai când pot – mai – bine – să și pedalez.
Tocmai când pot – mai – bine – să și înnot.
Tocmai când pot – mai – bine – chiar să îmi și închipui să scriu.
Tocmai când pot – mai – bine – să mă și bucur de noile tinereți.
Tocmai – la teatru. Tocmai – chiar și la piscină. Tocmai – chiar și la sală.
Tocmai – pe noul stadion.
Tocmai – la cărți.
Tocmai – să și încerc să slăbesc.
Tocmai atunci – tocmai acum – trebuie – sunt nevoit – să o iau – iar – de la capăt.
Cu întreaga oștire a ierbii.
Prin cimitire.
Tocmai pe-acolo pe unde am întâlnit – apărarea de fală – a Maximei.
Exact cum fusese odată.
Prin 2013.
Renascută din maxima-i dragoste.
Roșie – atletică – ca o canoe – și plină – de bucurie – și îndrâjire – pe față.
Aruncând verzile-i fulgere albastre –
din ochi.
Cu aripi de vultur
la morile
de la picioare.
Și pentru că
eu
călător
prin atâtea luminițe
puțin
neaprinse
încercam să le apăr
și pentru că
întâlnind
o legendă de dor
în aprinsa ei trecere
i-am urat
să trăiți
cu o șapcă
sau mâna
doar
ridicată
de
o viață
eternă
de parcă
i-aș fi fost
coechipier
mi-a suflat
ca un vânt de supremă victorie:
Sănătate Maximă!”
mă va fi
cunoscut el
dacă
fără să afle
nimic
nicicând
despre mine,
mi -a dat
tot ce poate.
Vezi,
asta mă doare
ca o metaforă.
Cum doare orice poet.
Pentru mine există numai nu pot.
Când să dau
cu o poezie
și eu
maximă sănătate
aiurea!
Nici măcar,
primăvară,
la toți!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.