Ileana Ioanid: Amintire şi ficţiune, de Ştefan Vlăduţescu

Ileana Ioanid: Amintire şi ficţiune

de Ştefan Vlăduţescu

Epica interogativă şi neliniştită a Ilenei Ioanid din „Lajos” (Craiova, Fundaţia-Editura Scrisul Românesc, 2010) se înscrie pe coordonata majoră de rememorare a prozei româneşti dintotdeauna. Amintirile constituie atât o sursă de evenimente cu potenţial literar, cât şi o convenţie productivă pentru asigurarea autenticităţii şi impresiei de real.

Lajos Rarok este reţinut în planul diegezei ca tatăl naratoarei. La aproape un deceniu de la decesul acestuia, la 98 de ani, în 2001, fiica, absolventă de filosofie şi fost cadru universitar, încearcă să-i facă portretul. (Lajos este pantofar, se naşte la Gyula în Ungaria. Ajunge la Oradea, face armata la Piteşti. După 1938 pleacă vreo câţiva ani în Germania. La înapoierea în Oradea, devine ilegalist. La încheierea celui de-al Doilea Război Mondial lucrează o perioadă în Bucureşti. Ulterior, când fiica sa rămâne în Bucureşti, se mută şi el definitiv în Capitală.) În raport cu criteriile unui spirit raţional şi exigent, părintele apare drept un necunoscut, iar viaţa acestuia ca „incredibilă”. De altfel, premisa de gnoseologie narativă este că niciodată „copiii nu-şi cunosc părinţii”. La o lectură atentă la nuanţe, se constată că, în subsidiar, se dezvoltă şi un al doilea plan de semnificaţii. El se structurează având ca nucleu pe însăşi naratoarea. Aceasta se defineşte ca prezenţă existenţială prin raportare la o predicţie prin care „moralistul” său tată a marcat-o şi care „a lucrat” asupra ei aproape întreaga viaţă. Prognoza lui Lajos a fost că fiica sa o va apuca pe „calea pierzaniei” şi că va ajunge „ce ştia el” că va ajunge. „Predicţia aspră, trufaşă, definitivă şi nemiloasă a lui Lajos a avut un efect invers” (p. 142) asupra fiicei. O viaţă întreagă, a tatălui, şi aproape o viaţă proprie, fiica s-a străduit să demanteleze ipoteza lui Lajos. Din atragerea în materia epică a acestui demers rezultă un al doilea profil remarcabil (al fiicei) şi un corolar al axiomei gnoseologice: „nici părinţii nu-şi cunosc copiii”.

Părinţii şi copiii sunt între ei nişte necunoscuţi. Această figură de gândire are ca fond un tablou al istoriei secolului XX, văzut ca un „secol confuz”. Inerţia simţului comun reţine că în momentele de analiză „inima se tulbură” şi „mintea este confuză”. Prin urmare, demersul narativ vizează şi direct (cunoaşterea părinţi-copii), şi indirect (cunoaştere confuză a unei istorii confuze) o triplă comprehensiune a lumii: înţelegerea de sine, înţelegerea alterităţii şi înţelegerea istoriei. Eul epic îşi asumă cunoaşterea, investigarea şi configurarea portretului lui Lajos ca un gest bine delimitat: „prisma prin care încerc să-l zăresc este dublă”. Este vorba, pe de o parte, de unicitatea individului. Pe de altă parte, ca „al doilea unghi de vedere”, intră în schema de explicare şi „limitarea noastră dinspre societate. Dispare momentul istoric. Limitarea pe care ne-o impune mediul”. Ca atare, cele două profiluri (tatăl şi fiica) se conturează în unicitatea lor ca oglinzi paralele şi în limitările induse de factorul istoric.

Suportul cognitiv-ideatic al observaţiei şi analizei îl reprezintă scrieri ale lui Tucidide, Vico, Luther, John Locke, Marx ş.a., iar demersul clarificator se orientează pe trei dimensiuni: desluşirea vieţii, conturarea caracterului şi lămurirea semnelor de întrebare generate de relaţionarea tată-fiică şi de limitele condiţiei de om. În aceşti termeni, Lajos apare ca o fiinţă cu o „imensă sete de cunoaştere”, într-o continuă „căutare de sine”, ceea ce-l duce la a căpăta „conştiinţă de sine”. Metoda sa de gândire este „una inductivă”. Aceasta îl face ca uneori să  ia „imaginarul drept realitate”; finalmente, să nu-şi realizeze „aproape niciunul dintre micile sale proiecte” şi să devină „dintr-un om real – o fiinţă imaginară”. Spirit rece şi lucid, Lajos, „revoltat singuratic”, nemulţumit de condiţia sa şi dorind „să se realizeze”, se străduieşte să-şi îndrepte „destinul”. Avea o „inteligenţă mereu însetată” şi o sensibilitate „rănită”. Iubea muzica şi era sensibil la metamorfozele din pictură.

Fiica lui Lajos trăieşte dincolo de înţelegerea dramei tatălui, o dramă proprie, al cărei fundament îl reprezintă predicţia menţionată. În plus, ea simte cum suferinţa tatălui se transferă asupra sa. Ca intelectual, acceptă că în fiecare dintre noi „se ascunde un altul” şi că „în orice situaţie, omul poate opta”. Lasă întrebările, ca cel mai eficient mijloc de cunoaştere, s-o poarte către o meditaţie ce-i modelează caracterul. Se preocupă de oameni, de destine, de devenire şi de istorie. Ea găseşte înţelesul social al vieţii individuale proprii şi al celei a lui Lajos, luând în seamă istoria: „teribila istorie în care trăim cu toţii”. Istoria este un factor modelator: ea apare ca un „vârtej malefic”, ca „tragic”, „ca nenorocire”, ca „sfâşiere”. Fiica este interesată de adevăr, de oameni şi de viaţa lor imaginară, de trecut şi prezent, de argumente. Se străduieşte să nu „trăiască la suprafaţa lucrurilor şi a părerilor”. Cu toate acestea, şi pentru ea istoria şi lumea se profilează ca „nebună”, „nebuloasă”, „confuză”. Şi ea trăieşte senzaţia de a se afla în „contratimp” cu istoria, cu marile evenimente.

Bazată pe amintiri şi derulându-se ca povestire, proza Ilenei Ioanid izbuteşte să edifice două profiluri umane remarcabile: prin intermediul tatălui, fiica ajunge la sine.

Scrisă într-un stil reflexiv şi elegant, cartea se arată a fi o lectură plăcută ce ne arată că niciodată romanul existenţei auctoriale nu poate să dispară din text. Astfel, în timp ce autorul vorbeşte despre alţii, cartea vorbeşte despre el. Figura auctorială ce se desprinde este una de narator înţelept, echilibrat, care are ce spune şi care este sensibil la întrebările proprii, la indiciile destinului şi la semnele istoriei.

Lasă un răspuns