II. Fragment din romanul După ochi ca murele… de Iulian Popescu

CONSERVE

Ei bine, ca s-o spunem p-a dreaptă, Viorel nu era prea încântat de condiţiile de acolo. Dormea într-o cămăruţă dintr-o baracă, la fel ca cele de camping, cu un pat militar metalic, o saltea cam ponosită, o pătură cazonă pe post de cearşaf şi încă una ca pătură, o pernă cu ceva paie sau frunze, o masă de lemn, cazonă, un scaun tip taburet, o carafă cu apă şi un pahar, iar în colţ un cuier. De mâncat, îl privea. Exista un fel de bufet undeva în apropiere, de unde îşi cumpăra pâine, marmeladă, ceva fructe şi conserve de peşte. Mai erau şi alte conserve, dar el nu avea încredere în ele, fiind speriat de cele ce mâncau ei pe acolo. Norocul lui a fost că, prevăzător din fire, ca orice gorjean, îşi adusese din ţară mai multe conserve: de fasole cu cârnaţi, de carne de vită, pateu de porc şi câteva de peşte. Îşi mai adusese nişte slănină de aia subţire, albă, lipită de şorici.

Din câte văzuse până acum, oamenii de acolo o duceau greu. Pe apă văzuse multe familii ce trăiau chiar în bărci, din cele acoperite. Greu de tot! Toate acestea îl făceau să se grăbească să termine cât mai repede lucrul şi să se întoarcă acasă. Mă rog, văzuse el la Hanoi studente frumoase, însă pe aici pe unde era el, nici vorbă de aşa ceva. Şi când te gândeşti că erau atâţia care-l invidiau că plecase în străinătate…

Şi iată-l într-o magazie cu aparatele lui în faţă, numai că erau doar zece, deşi ai noştri exportaseră douăzeci. S-a apucat de primul aparat şi a găsit aceeaşi problemă: sertăraşul buclucaş avea pistonul pus invers. A terminat repede, a probat şi aparatul a pornit şi funcţiona corect, spre bucuria câtorva oameni de-ai beneficiarilor, prezenţi aproape tot timpul la magazie, şi din curiozitate, dar şi ca măsură de prevedere, căci nici la ei ochiul partidului nu dormea… Lor le-a spus că, din cauza transportului, se dereglase ceva şi de aceea aparatele nu funcţionau normal.

Foarte fericit, Viorel a atacat şi cel de-al doilea exemplar. A modificat poziţia pistonului şi a pornit, însă aparatul tot nu funcţiona. S-a tot sucit el, s-a învârtit, însă aparatul, ca femeile, nu şi nu! Tocmai citise într-o carte că femeile sunt interesante numai când tot zic: nu şi nu! Apoi… S-a înfuriat el, dar degeaba, aşa că a desfăcut desenele, le-a întins pe jos şi s-a apucat să demonteze totul, apoi să remonteze aparatul. S-a făcut deja seară, oamenii de acolo au plecat într-ale lor, el rămânând singur cu toate desenele şi fieroteniile înşirate pe jos. A montat totul la loc, dar aparatul tot n-a funcţionat. Nu mai ştia ce să facă! Se şi gândea la încurcăturile ce vor apărea: să anunţe în ţară, să trimită aparatul la reparaţii acolo, cheltuieli, multe formalităţi, transportul pe mare, ehe, complicaţii mari! S-a tot frământat el care să fie cauza şi iar a luat-o de la capăt. A reînceput demontarea, dar pe subansamble, verificând la sânge totul. Şi iată că a găsit cauza! Conducta hidraulică ce pleca din filtrul din bazinul cu ulei era înfundată. Era greu de ajuns acolo, trebuiau demontate mai multe piese, dar nu avea cheile potrivite. El îşi adusese doar un patent, o şurubelniţă şi cheia 10-12 cu care demonta zona cu pistonul.

Ehe, ce circ fusese şi cu aceste scule! Cum era normal, ele trebuiau date de fabrică, însă aceasta s-a dovedit imposibil de realizat din cauza contabililor. El, ca inginer, nu putea avea gestiune şi nici mărci de scule, deci nu putea lua scule din fabrică. Iar patentul depăşea ca preţ valoarea contabilă a mijloacelor circulante, prin urmare era mijloc fix (limita dintre mijlocul fix şi cel circulant fiind stabilită din burtă de vreun contabil pe undeva…), iar pentru scoaterea din ţară a mijloacelor fixe trebuia avizul ministerului, lucru ce dura câteva luni. Înfuriat, Viorel s-a dus la directorul general, care s-a înfuriat şi el, l-a chemat pe contabilul-şef şi i-a zis direct: te duci imediat la magazinul din oraş şi cumperi cu banii dumitale aceste scule. Clar? Fi-v-ar normele voastre să vă fie!… Şi numai aşa s-a rezolvat problema!

Ce să facă Viorel acum? Cei de aici aveau ceva scule, dar numai cele cu care lucrau ei, fără a avea o trusă completă de chei fixe. În plus, acum aceştia erau plecaţi. Cu greu a ajuns Viorel cu două degete în capătul ţevii înfundate, fără a putea vedea ceva, doar totul era în baia de ulei, unde se afla pompa, filtrul şi alte ţevi. Hopa! A atins ceva acolo, care înfunda conducta. S-a străduit, ba s-a şi tăiat, dându-şi seama că acolo era ceva tăios. A reuşit să scoată acel ceva cu o sârmă. Când a văzut ce a scos de acolo, s-a minunat! Ce credeţi că era? Un mic deschizător de conserve, adică o plăcuţă de care era legat printr-o mică balama un cuţitaş ascuţit pe o zonă curbă. Deschizătorul avea ca dimensiuni 20x15x2 milimetri, deci era foarte mic, dar reuşise să fie absorbit din baie şi să înfunde intrarea în conductă, deci uleiul nu trecea mai departe. Noroc că pompa avea o supapă de siguranţă prin care uleiul ajungea iar în bazin, altfel exploda ceva.

Deschizător de conserve

[http://www.modamilitara.ro/diverse/1590-deschizator-conserve-p38.html]

Viorel s-a înfuriat: cine o fi acel muncitor neglijent căruia, în pauza de masă, i-a căzut deschizătorul în baia de ulei? Iată, domnule, câtă conştiinţă au unii din clasa muncitoare! Ar fi trebuit să spună maistrului ce i s-a întâmplat pentru ca deschizătorul să fie scos de acolo, doar iată ce necazuri produce. El însă şi-a văzut de ale lui, singurul necaz fiind că a trebuit să-şi cumpere altul, dar asta nu era greu, căci se găseau chiar la magazinele alimentare de unde se cumpărau conserve.

După ce i-a trecut furia, Viorel a început să se amuze. Ce şi-a zis el? Domle, noroc cu acel muncitor, că, iată, am şi eu cu ce deschide conservele mele, doar până acum mă chinuiam greu cu briceagul…

S-a apucat iar de lucru, a pus la loc subansamblurile demontate şi a pornit aparatul, care acum funcţiona perfect. Apoi s-a retras la „casa lui” pentru masă, şi-a deschis cu multă uşurinţă o conservă, doar acum avea cu ce!…

În ziua următoare a mai montat cinci aparate. Mai avea trei şi apoi alte zece. El primise bani de delegaţie pentru zece zile, aşa că se încadra în timpul programat. Iată însă că a fost chemat la biroul şefului beneficiar. Acolo mai era un tip, neîntâlnit până acum pe acolo. L-au tratat pe Viorel cu coniac, cafea, ce mai, oamenii erau dulceaţa de pe lume. Mai pe departe, mai aşa, nu prea aveau curajul să-i zică ce voiau. Vorbeau în franceză, doar ei fuseseră mult timp sub francezi şi franceza se mai învăţa în şcoală, deşi acum în Vietnam se introdusese şi rusa. Iar Viorel ştia doar franceza şi rusa, nu cine ştie ce, ci doar ce învăţase în şcoală, însă aici s-a descurcat. Ce mai una, alta, şeful i-a zis că celelalte zece aparate nu mai sunt la ei, deoarece le vânduseră în Thailanda, iar celălalt, din Thailanda, a confirmat. Au încercat ei să explice, însă Viorel a zis că pe el nu-l interesează afacerile lor, pricepând că aici e o şmecherie, aparatele fiind importate din România prin CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), creat de URSS în 1949, fiind mijlocul de comerţ între ţările comuniste din Europa, ulterior intrând în CAER şi Vietnamul, Cuba şi Mongolia. Aici preţurile erau mai mici decât pe piaţa mondială şi se lucra cu ruble convertibile. Prin urmare, vietnamezii, nu se ştie la ce nivel, vânduseră celor din Thailanda 10 aparate importate din România, câştigând ceva la afacerea aceasta. Problema de acum era alta: legal, Viorel nu putea să repare şi cele 10 aparate din Thailanda, însă într-un fel era obligat, doar erau produse în România, iar aceste produse nu funcţionau.

Viorel era pus într-o situaţie delicată. Dacă o lua legal, ehe, afacerea era de durată: trebuia să anunţe în ţară, să se facă formalităţi la Ministerul de Externe, şi Doamne fereşte să se afle la CAER, ce mai, probleme încâlcite. Aşa că el le-a zis clar: trebuia să repare 20 de aparate şi le va repara. Aşa că ei să le aducă aici şi gata. Da, numai că lucrurile nu erau aşa simple. Aparatele deja fuseseră montate în Thailanda, aşa că mai bine să meargă el acolo. Îl vor duce şi aduce cu maşina, distanţa fiind de vreo 200 de kilometri.

Au tot discutat ei, Viorel fiind de acord, însă apărea o altă problemă: nu avea viză pe paşaport pentru Thailanda, iar aceasta se obţinea greu, poate la negru, însă pe paşaport va apărea şi viza thailandeză, ceea ce necesita explicaţii în ţară. Problema dificilă nu era de intrare în Thailanda, ci de plecare din Vietnam, doar regimul comunist era foarte dur. Bineînţeles că thailandezul i-a promis că-l plăteşte în dolari pentru munca lui. Deocamdată thailandezul s-a retras ca să vadă cum să rezolve cu viza.

Viorel era cam speriat. Era clar că făcea ceva ilegal, ba dacă mai lua şi dolari, ehe, lucrurile se încurcau rău de tot. Ce să facă?

Lasă un răspuns