I.L. Caragiale: La hanul lui Mânjoală. Scurtă vedere, de D. Ionescu

I.L.Caragiale abordează cu succes și acest gen de proză, fantastică. Deși pretinde că elaborează pe marginea unui subiect grav, totuși nu-i lipsește umorul, care punctează pasajele esențiale, despre trecutul socrului sau despre propria-i atitudine față de coana Marghioala, căreia i se prezintă „mai mult obraznic decât curățel”.

Absența icoanelor de pe peretele de la han, aspectul de alb imaculat al camerelor de oaspeți surprind pe tânărul călător. Alt fapt fantastic este când, pe timp de furtună, protagonistul dă peste un ied negru, a cărui privire amintea de cotoiul din han.

Hanul lui Mânjoală este un spațiu fanatastic din mai multe motive, dintre care unul, în mod paradoxal prin banalitatea lui, atestă extravaganța acestui loc: „o sumă de cară poposesc în curtea hanului”. Multitudinea carelor confirmă numărul mare de vizitatori de care se bucură hanul, de parcă ar fi fost vrăjit de Mânjoloaia, femeia care il deține.

Hanul are o dublă dimensiune, ca nuvela însăși: fantastică și realistă. De fapt, nuvela este generată de amănunte precise, tocmai pentru a convinge mai târziu pe cititor de fantasticul unor întâmplări.

Este un drum bătătorit de către protagonist. Știe pe minute cum să ajungă la destinație și câtă cantitate de grăunțe să ofere calului pentru a se încadra în timp, conform planului. Sunt coordonate temporale precise și semnele unei experiențe de călătorie, ele însă nu mai au valabilitate în urma poposirii la han.

Mânjoloaia pare o femeie calculată, care ține la aparențe și știe să le controleze. De exemplu, nu răspunde gestului de curtoazie al pelerinului nostru, însă fabuloase sunt zvonurile despre ea: cum a făcut față unui grup de hoți, cum reușește de una singură să aibă grijă de han și să-l dezvolte, să-și rentabilizeze, cu alte cuvinte, afacerea.

Coana Marghioala este întreprinzătoare și pricepută. Își tratează potrivit oaspeții. Un meniu de-al ei poate fi râvnit oricând: „Bună mâncare! Pâine caldă, rață friptă pe vatră (…)“.

O trăsătură de manieră este utilizarea unor cuvinte polisemantice. De exemplu, replica: „Ia nu mă mai încânta, mai bine spune ce să-ți dau”. Cuvântul „a încânta” are aici sensul de „a linguși” ori de „a alinta”. Un antonim potrivit pentru context ar fi „a dezgusta” sau „a enerva”.

Adjectivul „vajnic” în sintagma „vreme vajnică” apare cu sensul de strașnic, o vreme căreia nu i te poți decât supune și să-i scapi cu greu. Sinonime eventuale pentru „vajnică” sunt „rea”, „câinoasă”, „dură”.

Cuvântul „furcă” nu-și păstrează sensul propriu, ci are sensul de „înfruntat niște greutăți”: „Dar mai ai de furcă până-n Popești”.

Replica finală „asta-i altă caciulă” exprimă interesul nuvelistului pentru alt subiect care ar merita să fie dezbătut. Practic, anunță apariția altei nuvele pe tema pățaniei propriului socru. Replica este un fel de promisiune că va scrie o nouă nuvelă, că are în vedere un subiect despre care se merită să scrie.

„Asta-i altă căciulă” mai poate face aluzie și la vraja pe care stăpâna hanului  ar fi exercitat-o prin intermediul acestui obiect: în caciulă ar fi pus farmecele (crede protagonistul, nu naratorul). Astfel, replica se referă la Iordache, care și el cândva a fost purtătorul unei căciuli din recuzita coanei Marghioala.

Altă posibilă semnificație, că nu este treaba ginerelui de a afla despre experiența, de asemenea bizară ori fabuloasă (depinde cum este privită), a lui Iordache.

Plasarea replicii în final are rolul de a schimba subiectul, de a-i da o încheiere, astfel încât lectorul să rămână cu o stare, cu o idee.

Dacă ar fi fost plasată în corpul povestirii, desigur firul narativ ar fi fost deplasat înspre instanțele altei ficțiuni.

Lasă un răspuns