Harta comandantului. Proză, de Ion R. Popa

            Eliberat din arestul de la Capu-Dealului, Emanoil Călugăru s-a îndreptat spre căminul cultural din localitate, unde aflase că urma să aibă loc deschiderea învăţământului ideologic pe anul şcolar în curs, la care participau toate cadrele didactice din raion.

            Era bucuros că scăpase de anchetatori, deşi era convins că îi fusese intentat proces de sabotaj pentru neachitarea cotelor, iar acum voia să se întâlnească cu colegi de breaslă, eventual aflaţi în situaţii asemănătoare, pentru  a vedea cum stăteau lucrurile şi prin alte părţi. Trăind toată vara mai mult ascuns din calea autorităţilor comunale şi în ultimul timp în arest, devenise cam rupt de realitate.
            Îndată ce a apucat-o în linie dreaptă pe drumul prăfuit, s-a şi întâlnit cu cei din Crângaşi, satul său, dintre care lipsea Vasile Crângaşu, socrul lui. S-au salutat şi s-au îmbrăţişat ca după venirea de pe front, pentru că unii consideraseră că nu aveau să-l vadă curând. Cu lacrimi în ochi, Aneta Neamţu chiar s-a pronunţat:
            -Domnule Călugăru, nu credeam că am să te mai văd aşa de îndată. Mare noroc ai avut!
            -Mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat din arest! Dar ce mă fac cu procesul, a răspuns el bucuros, şi totuşi îngrijorat.
            -Lasă, că vei scăpa şi de-ăla! Poate că achiţi ce aveai de dat şi…, l-a încurajat Pavel Năstăsescu.
            -Nu ştiu ce-o fi făcut soţia. Eu i-am lăsat vorbă să vândă tot şi să acopere toate dările către stat. Ştiţi că ea era internată în spital când m-am predat eu şi m-au închis ei. Socru-meu cred că a aflat. El unde o fi?
            -E venit aci de două zile pentru pregătiri, l-a lămurit colegul de la şcoala din Crânguleţ, un tânăr chipeş şi bine legat.
            -Mă mir, totuşi, că ţi-au dat drumul! Să nu crezi că nu mă bucur pentru asta! Dar uite că domnul Miereanu a fost ridicat de la treierat, şi nici nu se ştie pe unde este, Ghiţă Marinescu de la Sobăreni, Vasile Popescu de la Marineşti, Florea Vasilescu de la Buşteni sunt închişi înaintea dumitale şi nu se ştie nimic nici de ei, a revenit Aneta Neamţu în discuţie.
            În timp ce se apropiau, s-au întâlnit cu alte grupuri, al învăţătorilor din Stupăreni, apoi cu cel din Codreni, urmând aceleaşi exclamaţii. Au intrat în sala devenită deja neîncăpătoare. Se discuta aprins pe grupuri. Nu a trecut mult, că a apărut prezidiul, avându-l în centru pe secretarul raional cu propaganda, Mocanu Marin, în stânga pe inspectorul şef al secţiei de învăţământ raionale, Obrăzaru Iulian, lângă care se afla un tovarăş rămas necunoscut sălii, şi în dreapta pe Sichitiu Valeriu, din partea regiunii, alături de care se afla învăţătorul Popescu Ilarie, în timp ce la procesul verbal trecea Crângaşu Vasile, secondat de o tovarăşă.
            Lucrările au fost deschise de gazdă, şeful secţiei raionale, Obrăzaru Iulian, care a arătat că învăţământul din acel an se va desfăşura în condiţii noi, determinate de măsurile luate de partid pentru înaintarea pe drumul trasat de Lenin şi Stalin şi de scoatere din rândul cadrelor didactice a unor elemente duşmănoase din lumea satelor, învăţători incapabili să facă o educaţie corespunzătoare viitorilor cetăţeni ai patriei socialiste şi de a-i înrâuri pe ţărani pe calea socialismului.
            -Dacă, cumva, la comuna voastră nu s-a înţeles asta şi mai aveţi oameni care au avut de a face cu  justiţia ca sabotori şi duşmani ai poporului, nu-i  primiţi în şcoală! a declarat el răspicat.
            Discret, cel rămas necunoscut sălii i-a înmânat lui Obrăzaru un bileţel pe care-l primise din sală. Acesta l-a pus în carneţelul de pe care citea, apoi a continuat:
            -Am informaţia că printre voi se află Emanoil Călugăru de la Crângaşi şi Nistorescu Mircea de la Negrui, care au fost ridicaţi de organele statului ca sabotori şi duşmani ai poporului, iar acum nu ştiu prin ce minune şi de unde au aterizat în mijlocul vostru. Să iasă imediat afară! Ei nu mai au ce căuta în şcoală şi nici în satele respective, unde nu pot exercita decât o influenţă negativă asupra elevilor şi sătenilor.
*     *
            Călugăru şi Nistorescu s-au întâlnit în faţa căminului, transpiraţi şi congestionaţi la faţă, iar Călugăru, gata-gata să dea drumul lacrimilor. Au plecat agale către… nicăieri. Ei se cunoşteau bine, fiind colegi de şcoală normală; ba şi la război au fost împreună, un timp făcând parte din acelaşi regiment, acelaşi batalion chiar, dar din companii diferite.
            -Ce mai fuse asta, Mircea? Nici când m-au arestat nu m-am simţit mai umilit ca acum, deşi m-au lovit cu picioarele în genunchiul bolnav. Baremi, pe-ăia i-am considerat nişte brute…
            -Mai dă-i dracului, nu-i băga în seamă! Poţi să te îmbolnăveşti, să iei câmpii, dacă pui la inimă tot ce bălmăjesc şi ce fac ei, părea indiferent Nistorescu, deşi el avusese necazuri mai mari decât Călugăru, fiindu-i luată întreaga gospodărie.
            – Cum crezi că aş putea să rămân pasiv când sunt dat afară ca un netrebnic!? Tată-meu a muncit cu palmele ca să mă facă învăţător, iar ăştia îşi bat joc şi de munca lui, şi de sudoarea mea…
            -O da Dumnezeu şi vom scăpa de ei sau măcar de-ar pleca ruşii din ţară, că atunci n-ar mai avea curajul ăsta de-acum.
            -Crezi tu asta? Până nu ne-or aduce în starea în care ai văzut satele lor, vor sta călare pe noi.
            -Da, Manule, aşa este! Când eram pe linia întâi, m-am dus odată cu canistra să o umplu cu apă şi, totodată, să mă spăl în jgheab. Era o fântână cu cumpănă între liniile de front, aflate faţă-n faţă, despărţite de o vale. De acolo luam apă când noi, când inamicii, şi niciodată, cât am stat pe acele aliniamente, nu s-a întâmplat ca vreuna din părţi să tragă, iar atunci încetase focul de vreo trei-patru ceasuri. Lângă fântână, sub o salcie, am găsit un soldat rus care dormea cu marmida lângă el. Când a auzit paşi, a tresărit şi îşi căuta cu înfrigurare arma de care se depărtase în timpul somnului. Noroc că nu i-a fost la îndemână cât să aibă timp să mă înţeleagă când eu îi repetam disperat „fii spakoino”, ridicând mâinile. M-am aşezat lângă el. Rupea bine româneşte. Ce mi-a spus ăla din colhozurile lor ferească Dumnezeu să vezi şi la noi!
            -Ce-a spus?
            -Sărăcie lucie! Au avut ierni în care au trăit cu ramuri de copaci şi cu fiertură de rădăcini… Cum se manifesta vreunul nemulţumit, dispărea din sat. Ce, crezi că pe front au venit cu drag ? Nuuu! Sunt forţaţi, împinşi de la spate.
            -Câte am îndurat pe frontul acela, dar şi până să ajungem acolo! Până aproape de  Brăila am ajuns pe jos. Unii şi-au luat încălţările în spinare, că le făcuseră răni. Alţii nu au rezistat marşului. Iar eu… nu ştiam pe unde călcam. Lăsasem acasă copilul născut de nouă zile şi fetiţa de patru ani neîmpliniţi. În şcoală nimeni, în afară de soţie, gândind că poate i-ar da drept de funcţionare, chiar cu studii incomplete. Dar nu a putut să reziste mult timp singură şi cu doi copii; a plecat la Crângaşi, ducându-mi grija împreună cu părinţii mei şi ai ei.
            -O parte din astea ai mai povestit, când eram prin Bărăgan, în timpul unui popas. Puteai să o fi dus tu, înainte de a fi plecat pe front…
            -Vezi tu? Dar cred că ştii, fiindcă trebuie să fi păţit la fel. După sfârtecarea Poloniei în 1939, eu am mai fost concentrat şi mobilizat de câte două ori, dar de fiecare dată am revenit în familie şi la slujbă. Mă gândeam că poate o fi la fel, deşi tată-meu întrevedea situaţia corect.
            -Cum puteai să crezi că va să fie la fel? Tu nu văzuseşi declaraţia mareşalului? Chiar dacă nu ar fi zis „Ordon treceţi Prutul!” şi, dacă auzeai numai restul, plecai singur.
            -Aşa este. Eu îmi începusem activitatea în zona aceea, la Ţagani. Când am aflat că regimentul nostru acoperă tocmai aripa de sud a frontului, m-am bucurat. Aveam acolo prieteni, cunoscuţi, botezasem un copil… Dar divizia noastră, ştii bine, a primit misiune spre Odesa, care trebuia eliberată din mers, fără ca cineva să fi presupus ce ne aştepta acolo, iar atacul acela mârşav produs după retragerea sovieticilor şi aruncat în cârca evreilor a complicat lucrurile. Au pierit sub ruinele acelei clădiri ofiţerii care conduseseră operaţiunile de eliberare a Odesei  până la 16 octombrie ’41.
            -Aşa este. Soldaţii noştri deja erau îndârjiţi de comportarea armatei ruse pe teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de la invadarea acestora şi până la venirea noastră. Nu uita nici de diversiunea de la Tatar Bunar din 1924. Dar astea nu justifică ce am văzut eu ca represalii, după acea explozie mârşavă: la colţ de stradă, în Odesa, câte 2-3-4 şi chiar 5 evrei spânzuraţi, în timp ce restul, mii de oameni, părăseau oraşul în goană, cu ce apucaseră să ia cu ei. După o audienţă a primarului la comandantul trupelor de ocupaţie, evreii au fost întorşi din drum. Îţi închipui cât de tragică era situaţia lor, dacă, de data asta, unii au strigat „Trăiască Antonescu!”, şi-a amintit Mircea Nistorescu.
            -Eu nu am văzut în mod direct toate astea, fiindcă mă aflam în altă zonă, dar cunosc situaţia foarte bine. Ai dreptate! Au murit zeci, dacă nu sute, de mii de oameni nevinovaţi, între care mulţi evrei.
            -De fapt, când ai ajuns tu  la Odesa?
            -Compania mea a ajuns după ce trupele care o eliberaseră, subunităţile cu pierderi grele, intraseră în refacere, noi luându-le locul.
            -Eu cu compania mea am participat la lupte, iar după eliberarea Odesei am mers mai departe; avuseserăm pierderi minore.
            -În ianuarie, a fost pornită şi compania mea spre linia întâi. Atunci am fost rănit…, şi glasul său s-a stins într-un oftat adânc, iar privirea i s-a oprit la bastonul în care se sprijinea.
            -Cum, a fost atacat convoiul? Doar zona era pacificată şi civilii ne priveau ca pe eliberatori…
            -E drept, dar la mine a fost un ghinion. Fuseserăm încartiruiţi în localul unei şcoli mari, unde încăpuse întreaga companie. La ora trei noaptea, alarmă! Plecam pe linia întâi. Eu eram încheietor de pluton, împreună cu un caporal. Mergeam în spate flancând un grup de soldaţi care transportau o ladă de campanie. Convoiul a primit ordin de marş. Doar s-a pus în mişcare, şi, nu departe de poarta şcolii unde se formaseră nişte băltoace  şi şleauri care îngheţaseră bocnă pe timpul nopţii, am alunecat pe gheaţă şi acolo am rămas, leşinat de durere. Doar ce-am reuşit să mă târăsc lateral pentru a nu stingheri deplasarea convoiului. Compania şi-a văzut de drum, cu grosul trupelor. După ce convoiul s-a scurs în întregime, am încercat să mă ridic. Nu a fost chip. Doar că de pe gheaţa şi pământul acela îngheţat m-am tras pe o movilă de zăpadă. Asupra mea se afla întreg echipamentul de front, inclusiv pătura în bandulieră, pe care am căutat să mă sprijin. Mă gândeam că până la ziuă voi îngheţa acolo. Era un ger năprasnic de ianuarie. Aveam în minte copilul şi întreaga familie. Ei m-au ţinut în viaţă. Nu vream să mor până să-i văd măcar încă o dată.
            -Şi ai stat acolo până la ziuă?
            -Nu. În liniştea nopţii, când mai auzeam comenzi venite din depărtare, la un moment dat am desluşit tropot de cal. Ce crezi? Ordonanţa comandantului de batalion se întorcea să ia harta comandantului, pe care acesta o uitase în cancelaria şcolii, unde seara se desfăşurase instruirea comandamentului. Fiind o lumină ca ziua, cu o lună plină care făcea gerul să pătrundă-n oase, acesta m-a observat. A lăsat calul plin de spume şi a venit la mine. „Dumneata eşti, domne învăţător?”, mi s-a adresat. Era fiul gazdei mele din Vădureni, unde fusesem cu postul în urmă cu vreo opt ani. Mai stătuserăm de vorbă cu o zi înainte. M-a luat pe braţe şi m-a dus pe un pat de campanie din şcoală.
            -Mare noroc ai avut cu harta comandantului şi cu omul acela!
            -Am stat acolo până când au venit îngrijitorii să facă ordine, peste câteva zile.
            -Fără foc, fără mâncare, fără apă…?
            -Foame nu-mi era, cu frigul mă învăţasem, dar apă aş fi băut cât … o cămilă. Norocul meu că mă pusese într-un pat dinspre fereastră; m-am întins, am deschis-o şi am luat zăpadă şi gheaţă de pe pervaz…
            -Ce s-a întâmplat după ce te-au găsit?
            -Peste un timp, au venit din partea comenduirii şi m-au luat. M-a văzut un medic, dar greu şi-a dat seama că am rotula spartă. M-au ţinut cam o săptămână la infirmeria lor, unde m-au tratat mai mult cu comprese. Apoi m-au trecut în spital, unde mi-au imobilizat piciorul şi m-au expediat în ţară, punându-mă într-un vagon de cale ferată, cu nişte hârtii în mână pe care urma să le ia însoţitorul, dar care n-a mai ajuns nici până astăzi, ce-o fi păţit! Pe ele erau trecute numele şi alte elemente de identificare, destinaţia, iar cu privire la starea mea era specificat diagnosticul şi recomandarea de intervenţie chirurgicală urgentă.
            -Puteai să te deplasezi, cel puţin?
            -Greu şi numai sprijinit de cineva. Suportam greu şi mişcările vagonului. Aveam senzaţia că cineva voia să-mi smulgă piciorul şi simţeam un sec în capul pieptului care mă trântea la pământ. În acel vagon mai erau şi alţi răniţi. Când mi-am dat seama, după gemetele lor de durere, am început să strig. A doua zi de dimineaţă, când vagonul staţiona de vreo patru ore (mi-aduc aminte că auzeam megafoanele din gară transmiţând ştiri de pe front), a apărut în compartimentul meu un rănit cu o mână lipsă de sub cot, cu un ochi şi o bună parte a capului bandajate. Îl chema Opriş Octavian şi era mehedinţean, de profesie contabil…
            -Picioarele le avea bune?
            -Da. Ne completam reciproc. Mai întâi m-a consolat: „Dumneata eşti bine, aprecia Opriş. Ai avut noroc cu …ghinionul ăla, dacă pot să spun aşa. Eu puteam să nu mai fiu deloc.” „Dar ce-ai păţit?” l-am întrebat eu, deşi bănuiam, după cum arăta. „Am pus raniţa peste o mină. Aia a fost norocul meu. Mi-a atins doar mâna asta, zdrobindu-mi cotul, şi mi-a zburat ochiul cu o parte din frunte, care însă a rămas agăţată în piele şi mi-au aşezat-o doctorii la loc.” Nistorescu a ascultat cu groază, făcându-i-se pielea ca de găină, ceea ce Călugăru a observat, însă a continuat să relateze spusele lui Opriş: „Dar asta nu e nimic. Să vezi mai încolo, tot în vagonul ăsta. Este unul fără picioare şi fără o mână, altul fără ambele mâini, altuia i-a fost smulsă mâna cu umăr cu tot; altul are un fel de platoşă, care – glumeşte el – îi ţine oasele ca să nu le piardă pe drum ”.
            -Mai avea chef de glume?
            -Aşa am zis şi eu. Pe front însă, am observat că omul se obişnuieşte cu soarta, pe care i-o hărăzesc alţii şi împrejurările, dacă este mai simpluţ şi ….
            -Poate că dimpotrivă. Acei oameni au un caracter mai puternic şi caută astfel să se ridice deasupra situaţiei precare în care se află împinşi de alţii şi în împrejurări de care sunt conştienţi că nu le poate schimba.
            -Nu e exclus! a acceptat Călugăru, nefiind dispus la reflecţii pe această temă, după care a schimbat vorba Cu vagonul ăsta, ataşat mai mult la marfare, am mers eu şi camaradul meu Opriş, cred, timp de peste o lună; uneori a fost ataşat la trenuri care mergeau invers, de câteva ori a aşteptat să fie linia sau podul reparate, alteori a fost nevoit să se întoarcă şi să găsească un drum ocolitor; de vreo două ori au urcat şi medici care ne-au consultat, într-o zi a trebuit să-l coboare pe unul căruia i se agravase situaţia. Au fost staţii în care am aşteptat şi câteva zile până când vagonul să fi fost ataşat la o garnitură; atunci măcar puteam să ascultăm megafoanele şi să ne procurăm ziare. Cel mai mult parcă la Adjud am stat. Dar s-a întâmplat ca trenul la care eram ataşaţi să staţioneze în câmp. Până la Braşov au fost coborâţi toţi, în afară de mine şi Opriş, care am fost depuşi la Sinaia, la un spital destinat frontului…
            -Care să fi fost acela?
            -Am văzut scris pe clădire, deasupra intrării principale, „Păltiniş”, şi pe lângă el şerpuia un pârâu; era un fel de sanatoriu pentru timp de război. Aici am fost consultaţi de doi medici specialişti în oase, unul german, unul român, ultimul părându-mi că mirosea a băutură. În privinţa mea, germanul s-a pronunţat pentru amputarea piciorului, dar celălalt s-a opus şi îl auzeam vorbind, când o da pe româneşte, de o legătură cu platină prin care să unească tendoanele… A doua zi, m-au şi operat. Paştele m-au găsit în spital. Ca toţi răniţii, am fost vizitat de Regina-mamă, Elena, care ne-a adus din belşug friptură de miel, ouă roşii şi cozonac. Nu a plecat până când nu a ciocnit şi a vorbit cu fiecare, încercând să ne aline suferinţa. La unii şi-a notat adresa de acasă, probabil pentru a veni în ajutorul familiilor.
            -Da! În acelaşi timp, regele a fost pe front, ajungând până în tranşeele liniei întâi, şi-a adus aminte Mircea Nistorescu.
            -După operaţie am mai stat în spital peste o lună; nu puteam îndoi piciorul, cum nu pot nici astăzi. Când păşesc, eu sunt nevoit să fac mişcarea lateral cu stângul, în loc de a-l ridica. Pe 8 mai, când începea contraofensiva sovietică de la Harkov, care, pentru moment, a fost respinsă, eram trimis acasă ca invalid de război, cu capacitatea de muncă redusă cu 40%, având diagnosticul de anchiloza în extensie a genunchiului stâng, consecinţă a fracturării rotulei, pentru care primeam o pensie, dar puteam să şi profesez. Altfel spus, pentru front eram reformat definitiv cu ajutor de 40%.
            -Ai primit pensia asta?
            -Începând cu luna august; în ziua când copilul împlinea un an, mi-a sosit prima dată.
            -Acum o mai primeşti?
            -Nu. Ultima a fost în iunie ’47, iar anul trecut m-au chemat la revizuire şi mi-au redus gradul de invaliditate la jumătate.
            -Pe mine m-a ferit Dumnezeu să fi fost rănit. Cred că aş fi înnebunit dacă stăteam atâta timp prin spitalele alea, apoi în vagonul de cale ferată… Îmi închipui câtă mizerie, cât aţi răbdat de foame, de sete, de frig, ca să nu mai vorbesc de dorul de acasă, de familie…
            Călugăru a oftat, s-a uitat în ochii lui Mircea Nistorescu şi a continuat:
            -Să ştii că toate astea se simt după cum e firea omului. Pe front am cunoscut grupuri de oameni care nu vorbeau decât despre ce făcuseră ruşii după ce au revenit în acele teritorii în ’40: persecuţii, arestări, deportări, cel mai mult având de suferit ţăranii, mai toţi români şi pe deasupra proprietari de loturi de pământ, pe când la ei era colhoz din anii ’30. Îţi dai seama ce a fost acolo îndată ce peste două sute de mii s-au refugiat la noi în ţară, mulţi fiind ruşi? Asta îi îndârjea pe ostaşii noştri de abia aşteptau să se avânte în luptă. Îmi aduc aminte de un camarad, tot învăţător. Scrisese o scrisoare părinţilor în care vorbea tocmai despre momentul mult aşteptat, în care va da piept cu inamicul. Nu a apucat să o expedieze, fiind răpus de un atac inconştient. Comandantul companiei a expediat-o totuşi, pentru a avea şi familia lui o bucurie, înainte de a fi primit vestea cea grea care le va întrista întreaga viaţă. Altă categorie cuprinde pe cei care stăteau numai cu gândul acasă şi dacă vor primi pământ, alţii la ce or să păţească pe front….
            -Tu din care faci parte? a crezut că glumeşte Mircea, dar Călugăru a luat-o în serios.
            -Eu am fost stăpânit de vorbele lui tată-meu, rostite când am plecat de-acasă: „Mergi sănătos şi să te întorci cu bine! Să ştii că şi eu am luptat, la Mărăşeşti am fost, şi uite că m-am întors. Ba l-am adus cu mine şi pe Vanghele, pe care l-am scos din groapa cu var, în care fusese aruncat ca molipsit de tifos. Uite că trăim amândoi. Şi tata a luptat la ’77. La Plevna a fost, dar s-a întors, încă victorios şi cu o tabachere în buzunar, a unui turc pe care-l capturase.” Vorbele lui m-au făcut să cred că ei şi eu nu puteam muri pe front şi nu am avut frică. Pe de altă parte, mă gândeam acasă. Stăteam, în spital, ore nesfârşite cu ochii în tavan şi parcă îi vedeam pe mama, pe tata, soţia, fata, dar mai ales băiatul, o mână de om, fiinţă neajutorată. Parcă mă simţeam vinovat că nu mă aflu lângă ei.
Emanoil Călugăru nu a mai putut continua. Îl înecau lacrimile şi se abţinea să le dea drumul. Mircea Nistorescu a respectat momentul şi nu a mai zis nimic, un timp.
            -Când am ajuns în Oraş, de la gară am luat o trăsură până la unchiul Savu, pe care cred că-l ştii. Avea o casă, pe Cuza Vodă, cu cârciumă pe colţ, iar în spate casa continua cu o bucătărioară, în faţa căreia se afla o curte cu flori în jurul fântânii, împrejmuită de un gărduleţ mic cu o portiţă pe măsură spre stradă. Când să intru în curte, am observat că de portiţă se ţinea un copilaş care mă privea cu nişte ochi mari şi curioşi, încercând să-mi zâmbească, dar eu nu l-am băgat în seamă, grăbit să ajung la unchiu, după care să plec repede acasă să-mi văd familia. Am întins mâna peste poartă şi l-am dat într-o parte. Am pătruns în holul din care se intra în toată casa şi am simţit a fi cineva în bucătărie, ceea ce presupuneam dinainte. Am deschis. Tuşa, cu şiroaie de lacrimi, m-a îmbrăţişat, în timp ce încerca să-mi spună ceva, arătând cu mâna prin fereastră spre acea portiţă, eu desluşind în cele din urmă: „…e Licuţă, copilul tău”.
                                                           *     *     *
            De data asta, Călugăru nu s-a mai putut abţine şi a dat drumul lacrimilor şiroind.
            -Iată prin câte am trecut, iar acum îşi bat ăştia joc de noi ca de nişte netrebnici!, a crezut că îl compătimeşte Mircea Nistorescu, care nu apucase să spună nimic din povestea lui de viaţă.

O părere la “Harta comandantului. Proză, de Ion R. Popa

  1. Viitorul, din urma

    Vezi cum esti ocupata, libertate?
    Tot esti – pe-afara dat – de pe la sate –
    Tot esti – manat – afar’ – in strainatate –
    La tine-n poarta – cine iti mai bate?

    Si ziua-ntreaga – ce sa porti – in spate?
    Sa ai – pentru ai tai – din sat – de toate…
    Vin – de departe – neamurile toate
    Sa iti ocupe roua, cu lacate –

    Nici ei nu stiu de ce nu se mai poate
    sa isi pastreze-n sat, la ei – curate,
    atatea mari ofrande – minunate…
    ca sa ne fie toate – impacate…

    Cezi cum esti ocupata, libertate?
    Si cine iti salveaza-nvatatorul?
    Tot un satean – ce-l cunoastea – Actorul –
    ca ii citise – grija lui – din carte …

    Si ii stia – din urma – viitorul…

    18 mai 2017

Lasă un răspuns