BACALAUREAT, Limba și literatura română

BACALAUREAT, Limba și literatura română

 

VARIANTA – REZOLVARE

• Toate subiectele sunt obligatorii. Se acordă 10 puncte din oficiu.

• Timpul de lucru efectiv este de 3 ore.

SUBIECTUL I (30 p.)

Citeşte următorul text:

De-or trece anii cum trecură,

Ea tot mai mult îmi va plăcé,

Pentru că-n toat-a ei făptură

E-un „nu ştiu cum” ş-un „nu ştiu ce”.

 

M-a fermecat cu vro scânteie

Din clipa-n care ne văzum?

Deşi nu e decât femeie,

E totuşi altfel, „nu ştiu cum”.

 

De-aceea una-mi este mie

De ar vorbi, de ar tăcé;

Dac-al ei glas e armonie

E şi-n tăcere-i „nu ştiu ce”.

 

Astfel robit de-aceeaşi jale

Petrec mereu acelaşi drum…

În taina farmecelor sale

E-un „nu ştiu ce” ş-un „nu ştiu cum”.

(Mihai Eminescu, De-or trece anii…)

 

Scrie, pe foaia de examen, răspunsul la fiecare dintre următoarele cerinţe cu privire la text:

1. Numeşte câte un sinonim pentru sensul din text al cuvintelor: a fermecat şi taina. 2 puncte

2. Explică rolul cratimei din secvenţa: Dac-al ei glas. 2 puncte

3. Construieşte un enunţ în care să foloseşti o locuţiune/expresie care să conţină substantivul glas.

2 puncte

4. Transcrie două cuvinte din text a căror formă reprezintă abatere de la normele actuale ale limbii

literare. 4 puncte

5. Precizează două motive literare identificate în textul dat. 4 puncte

6. Menţionează două mărci lexico-gramaticale ale subiectivităţii prezente în textul citat. 4 puncte

7. Prezintă semnificaţia unei figuri de stil din textul dat. 4 puncte

8. Ilustrează, cu exemple din text, două trăsături ale genului liric. 4 puncte

9. Comentează, în şase-zece rânduri (60-100 de cuvinte), prima strofă a poeziei, prin evidenţierea relaţiei dintre ideea poetică şi mijloacele artistice. 4 puncte

 

SUBIECTUL al II-lea (30 de puncte)

Scrie un text de tip argumentativ de 15-30 de rânduri (150-300 de cuvinte) despre munca eficientă, pornind de la ideile sugerate de afirmaţia lui Lucian Blaga: Trebuie să existe o anumită concordanţă între acţiuni şi planuri, dacă vrem să scoatem din ele toate roadele pe care le pot da.

În elaborarea textului de tip argumentativ, trebuie:

− să respecţi structura discursului de tip argumentativ: formularea ideilor în scris, utilizarea mijloacelor lingvistice adecvate exprimării unei aprecieri; 8 puncte

− să ai conţinutul adecvat argumentării pe o temă dată: formularea ipotezei/a propriei opinii faţă de problematica pusă în discuţie, enunţarea şi dezvoltarea corespunzătoare a două argumente adecvate ipotezei, formularea unei concluzii pertinente; 16 puncte

− să respecţi normele limbii literare (registrul stilistic adecvat, normele de exprimare, de ortografie şi de punctuaţie) şi limitele de spaţiu indicate. 6 puncte

 

Notă! Formulările de tipul Sunt/nu sunt de acord cu afirmaţia… / Autorul are dreptate când afirmă că… / Afirmaţia autorului este corectă…, neînsoţite de enunţarea propriei opinii, nu se consideră ipoteză.

 

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)

Redactează un eseu de două-trei pagini (600-900 de cuvinte), în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume dintr-un roman studiat. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

− evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea romanului studiat într-o tipologie, într-un curent cultural/literar, într-o orientare tematică;

− ilustrarea temei romanului studiat prin două episoade/citate/secvenţe comentate;

− prezentarea a patru elemente de structură şi de compoziţie ale textului narativ, semnificative pentru tema şi viziunea despre lume din romanul studiat (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, incipit, final, tehnici narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbajul personajelor etc.);

− susţinerea unei opinii despre modul în care o idee sau tema se reflectă în romanul studiat.

 

Notă! Ordinea integrării reperelor în cuprinsul eseului este la alegere.

Pentru conţinutul eseului vei primi 16 puncte (câte 4 puncte pentru fiecare cerinţă/reper). Pentru redactarea eseului vei primi 14 puncte (organizarea ideilor în scris – 3 puncte; abilităţi de analiză şi de argumentare – 3 puncte; utilizarea limbii literare – 2 puncte; ortografia – 2 puncte; punctuaţia – 2 puncte; aşezarea în pagină, lizibilitatea – 1 punct, încadrarea în limitele de spaţiu indicate – 1 punct).

În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum două pagini (600 de cuvinte) şi să dezvolte subiectul propus.

 

 

REZOLVARE

 

SUBIECTUL I

1. Sinonime: fermecat – a încântat, a atras; taina – misterul, secretul.

2. Cratima marchează elidarea unei vocale şi rostirea într-o singură silabă a două cuvinte diferite; ajută la păstrarea rimei, ritmului şi măsurii versurilor.

3. El a dat glas durerii din suflet.

4. va plăcé, văzum.

5. Trecerea timpului, tăcerea.

6. Pronume la persoana I: îmi, -mi, m– şi verbe la persoana I: petrec, văzum.

7. Cuvântul „scânteie” este o metaforă pentru o trăsătură fizică ori morală a tinerei iubite. Metafora.

8. Două trăsături ale genului liric sunt:

a) transmiterea în mod direct a unor idei şi sentimente. Exemplu: Ea tot mai mult îmi va plăcé.

b) prezenţa eului liric. Exemplu: îmi va plăcé, M-a fermecat, Petrec mereu acelaşi drum…

9. Ideea poetică a primei strofe se referă la dragostea, exprimată prin intermediul eului liric, pe care poetul o va purta, în ciuda trecerii ireparabile a timpului, iubitei. Mai mult, trecerea timpului amplifică trăirea aceasta de preţuire. Mijloacele artistice sunt figurile de stil utilizate. În prima strofă, ele sunt puţine, autorul preferând o expresie simplă, dar profundă. Totuşi, reţinem personificarea: or trece anii, forma de viitor popular: or (trece), precum şi cuvintele cu valoare stilistică de epitete: nu ştiu cum ş-un nu ştiu ce. Epitetele au rolul de a ilustra aspecte deosebite ale unei persoane, în cazul de faţă, farmecul misterios al interlocutorului feminin. Ideea poetică a iubirii permanente este exprimată prin mijloacele artistice menţionate aici.

 

SUBIECTUL al II-lea

Sunt de acord cu afirmaţia: Trebuie să existe o anumită concordanţă între acţiuni şi planuri, dacă vrem să scoatem din ele toate roadele pe care le pot da, întrucât munca eficientă reprezintă un deziderat al lumii de astăzi.

În primul rând, în domeniul afacerilor a fi eficient înseamnă să supravieţuieşti. De exemplu, în agricultură trebuie cultivate acele legume care sunt mai mult căutate pe piaţă. Vara, desigur, sunt căutate legumele şi fructele de sezon, atât de aşteptate de lume. Dar pentru aceasta, cu mult înainte, s-a produs o conjuncţie judicioasă a planurilor cu acţiunile. Chiar de Anul Nou, cei care doresc să scoată profit din munca la câmp, pregătesc aşa-numitele răsaduri. Pe urmă, sunt etape – şi ele preconizate, când răsadurile sunt duse şi plantate în câmp, tratate, irigate etc.

În al doilea rând, în domeniul sportului, există concordanţă între acţiuni şi planuri, astfel încât în perioada competiţiei, sportivul să fie în formă optimă. Există pentru succes în sport, o planificare ştiinţifică a antrenamentelor, dar şi a perioadei de refacere; cu alte cuvinte, cantonamentul şi odihna.

În concluzie, începutul unei acţiuni trebuie pus în acord cu momentul de competiţie, iar momentele/ etapele intermediare trebuie valorificate, pentru ca într-adevăr, rezultatul să apară ca o încununare a muncii depuse: finis coronat opus.

 

SUBIECTUL al III-lea

Primul roman citadin de tip clasic şi balzacian aparţine criticului şi istoricului literar G. Călinescu. Romanul Enigma Otiliei a apărut în anul 1938. Acest titlul a fost dat la dorinţa editorului, întrucât autorul intenţiona să-şi intituleze romanul Părinţii Otiliei. În realitate, Otilia nu are nicio enigmă, ea fiind o enigmă doar pentru Felix şi moşierul Pascalopol. Într-un articol din 1938, G. Călinescu mărturisea: Noi am pornit de la tipuri umane generale, total neistorice şi le-am dat un loc de aşezare, o epocă. Din această mărturisire, rezultă că romanul se integrează în clasicism. După G. Călinescu, clasic este acel scriitor care distinge latura permanentă a fenomenelor, intuind universalul în individual. Prin urmare, G. Călinescu va înfăţişa tipuri caracterologice, numite ectipuri, dominate de o trăsătură de caracter prezentă la o foarte mare categorie de oameni. De aceea, numele personajului devine noţiune precum noţiunea de tartuferie, noţiune atribuită arivistului, adică avocatului din roman, Stănică Raţiu.

Descrierea cadrului fizic în care se desfăşoară acţiunea, precum şi prezentarea caracterelor umane în timp şi spaţiu, dominate de o trăsătură de caracter, atestă metoda lui Balzac. Chiar tema este balzaciană. În centrul romanului se află istoria unei moşteniri, averea lui Costache Giurgiuveanu, iar pe autor îl obsedează ideea partenităţii, idee care este urmărită sub aspectul social-economic şi în acest sens este semnificativă mărturisirea Otiliei către Felix: Pe cine avem noi? Pe papa numai. Dar papa e bătrân, ascultă de tanti Aglae, şi nu m-aş mira, deşi ţin la el, să mă lase pe drumuri.

Compoziţional, romanul este construit prin însumarea unor studii caracterologice, urmărind pe de o parte, procesul de formare a eroului martor şi actor, Felix, iar pe de altă parte, formarea celorlalte tipuri caracterologice într-un cadru social, anume în cadrul vieţii burgheziei capitalei de la începutul secolului al XX-lea, 1909-1910. Cei care apar în roman cu misiunea de protectori ai celor doi orfani, sunt moş Costache Giurgiuveanu, Aglae Tulea, sora lui, avocatul Stănică Raţiu, un Caţavencu al ideii de paternitate, şi chiar moşierul Pascalopol.

Nucleul epic al romanului este istoria averii bătrânului avar Giurgiuveanu, care hotărăşte într-un fel mai multe destine. Tipurile umane din roman acţionează în general constant, asemenea eroilor din tragedia antică, personaje mânate de un destin şi acest fapt conferă romanului caracterul unei opere dramatice.

Romanul Enigma Otiliei debutează balzacian prin precizarea timpului acţiunii: iulie 1909, a locului acţiunii: casa Giurgiuveanu din strada Sfinţii Apostoli din Bucureşti, şi în primul rând, a portretului bătrânului Giurgiuveanu, a cărui vârstă rămâne incertă, zâmbind cu cei doi dinţi, clipind rar şi moale, întocmai ca bufniţele supărate, o apariţie stranie, care la întrebarea nepotului: Aici şade d-l Constantin Giurgiuveanu?, răspunde: nu-nu-nu ştiu… nu stă nimeni aici, nu cunosc. La un joc de table şi apoi la un joc de cărţi, autorul face portretul şi celorlalte personaje: Aglaei şi fiicei sale Aurica, şi lui Pascalopol.

Primul care îşi exercită misiunea de protector al celor doi orfani este Costache Giurgiuveanu, al cărui portret fizic şi moral aminteşte de E. Grandet. Trăsătura dominantă a eroului este antiteza dintre pretinsa dragoste şi grijă pentru Otilia, pentru fe-tiţa lui, şi avariţie, refuzând să depună o sumă de bani pe numele Otiliei Mărculescu, la cererea lui Pascalopol, după întâia criză de paralizie. Personajul pendulează între teama faţă de sora sa Aglae Tulea, care reprezintă pentru el familia burgheză, şi un simţ redus al paternităţii faţă de Otilia, simţ ilustrat sub formă declarativă. Ca toţi avarii, el se teme de lume să nu-l fure şi bătrânul vede în sora lui tocmai această lume care îi doreşte averea, dar în zgârcenia lui, Aglae are cel mai bun aliat. Giurgiuveanu se deosebeşte de Hagi Tudose, personajul din nuvela cu acelaşi nume a lui Barbu Ştefănescu-Delavrancea, prin următoarele: consultă un medic, cheamă un preot să-i sfinţească locuinţa, angajează o menajeră care să-l îngrijească, dar nu are curajul să se despartă de banii lui, amânând mereu să treacă o parte din bani pe numele Otiliei. Banii proveneau din averea soţiei pe care o administrează pentru interese personale, făcând speculă din vânzarea şi schimbarea caselor şi tocmai această dorinţă de a păstra banii sub saltea îi va provoca moartea. Zgârcenia bătrânului, patima pentru bani îl dezumanizează într-o măsură mai pronunţată decât în cazul lui Grandet, care totuşi era un tată devotat şi nutrea afecţiune umană pentru bătrâna slujnică.

Alt personaj care se numără printre părinţii Otiliei, dar ca un geniu al răului, este Aglae Tulea, baba absolută, cum o numeşte studentul Weissman. Această răutate o afişează chiar la sosirea lui Felix, când îi spune lui Costache Giurgiuveanu: N-am ştiut că faci azil de orfani, apoi adresându-se lui Pascalopol: O să aibă Otilia cu cine se distra, ce zici, Pascalopol?. Aglae este apucătoare tot la modul absolut. Atunci când îl loveşte damblaua pe fratele ei, îi ocupă casa milităreşte, ca să nu înstrăineze ceva din casă stricata de Otilia. De altfel, Aglae vedea în Otilia pe rivala principală a copiilor ei, care suflă partidele Auricăi, pe care o dojeneşte că nu este mai înfiptă la bărbaţi ca Otilia, iar indiferenţa băiatului ei Titi faţă de preocupările intelectuale o motivează cu această maximă elaborată de ea: Cine citeşte prea mult, se scrânteşte. Ea este atât de rea, încât îşi părăseşte soţul, pe Simion Tulea, într-un spital de boli mintale.

Dintre părinţii celor doi orfani, avocatul Stănică Raţiu ocupă un loc aparte. Stănică Raţiu este un Caţavencu al ideii de paternitate, cum afirmă Ov. S. Crohmălniceanu, întrucât apare ca un impostor. Nici nu s-a căsătorit oficial cu Olimpia, fiica Aglaei, dar agită ideea de familie în mod demagogic, spunându-i lui Simion Tulea: Nu permit să jigneşti pe aceea care în faţa lui Dumnezeu este soţia mea şi mama fiului nostru. El face caz de familie când vrea să stoarcă douăzeci de franci de la Otilia sau o sută de franci de la Pascalopol, pentru familia sa anemiată şi debilă, motivând că nu poate face apel la părinţi denaturaţi. Critica literară l-a aşezat pe Stănică Raţiu în galeria ariviştilor. Pompiliu Constantinescu l-a plasat alături de Gore Pirgu, eroul din romanul Craii de Curtea-veche al lui Mateiu Caragiale. Forţa principală a acestui personaj este demagogia paternităţii, precizând că scopul căsătoriei este procreaţia, motiv pe care-l invocă atunci când se desparte de Olimpia, după ce furase banii bătrânului Giurgiuveanu, pentru că Olimpia nu i-a făcut un copil viabil. Lui Felix îi spune demagogic: Am un mandat moral: să apăr interesele generaţiei noi faţă de cea veche. De fapt, se autoiluzionează că ar fi altfel decât este în realitate, adică altul decât un escroc şi un impostor. Criticul Simion Damian l-a caracterizat astfel: Stănică Raţiu este un Tartuffe care îşi trăieşte cu sinceritate rolul, autocaracterizându-se uneori: He! He! He! Stănică e profund, degeaba încercaţi să-l luaţi peste picior!. Stănică face şi consideraţii asupra mersului societăţii: Superficialitatea este o boală naţională, reducând totul la vax!. În materie de demagogie, Stănică are într-adevăr geniu. Dacă Nae Caţavencu urma să ajungă ministru în proiectata piesă a lui Caragiale – De la Berlin, Stănică Raţiu însurat cu întreţinuta unui general, Georgeta, pe la care trecuse şi studentul Felix, va ajunge prefectul capitalei într-o scurtă guvernare, şi proprietarul unui bloc de pe un mare bulevard.

Un personaj interesant este moşierul Leonida Pascalopol, un ocrotitor discret al celor doi orfani, Otilia şi Felix, care precum Lai Cantacuzino, eroul romanului Locul unde nu s-a întâmplat nimic de Sadoveanu, nu ştie dacă o iubeşte pe Otilia ca părinte sau ca bărbat. Criticul Pompiliu Constantinescu îl consideră moşierul blazat, idealist. La întrebarea profesorului universitar Felix de ce s-a despărţit de Otilia, Pascalopol îi răspunde: eram prea bătrân, vedeam că se plictiseşte şi era o chestiune de umanitate s-o las să-şi petreacă liberă anii cei mai frumoşi… pentru mine este o enigmă.

Felix şi Otilia sunt tineri în formare care cer ocrotire. Felix este un tânăr ambiţios care se afirmă încă de pe vremea studenţiei şi care va ajunge profesor universitar. Pentru el, Otilia este o enigmă întrucât l-a pre­fe­rat pe Pascalopol, dar pentru Otilia, Felix este un luceafăr pentru că ea nu-şi poate depăşi condiţia de femeie. Pompiliu Constantinescu aprecia că Otilia poartă enigma eternă a femenităţii însăşi. Este o fată ta­lentată în domeniul pianului, generoasă: atunci când părăseşte casa dăruieşte pianul Auricăi, dar pentru Pascalopol este o fată candidă, dornică de lux. Otilia mărturiseşte lui Felix: Am un temperament nefericit: mă plictisesc repede şi sufăr când sunt contrariată. Otilia este o adolescentă care îl tulbură atât pe moşierul Pascalopol, cât şi pe studiosul Felix, căruia de la Paris îi trimite aceste rânduri semnificative, menite să explice gestul ei: Cine a fost în stare de atâta stăpânire e capabil să învingă şi o dragoste nepotrivită pentru marele său viitor.

Romanul s-a bucurat de aprecierea criticii literare, fiind considerat de Ov. S. Crohmălniceanu primul nostru roman citadin de tip clasic şi balzacian. De la clasicism îi aparţin atât desfăşurarea gradată a acţiunii, asemenea unei piese de teatru, cât mai ales unitatea caracterologică a personajelor, în sensul că personajele se comportă constant, în concordanţă cu firea lor, supuse parcă unui destin. Prin temperament, G. Călinescu este romantic şi romantismul trăieşte în acest roman prin descrierea grandioasă a Bărăganului, dar şi prin antiteza personajelor. Într-un articol intitulat Camil Petrescu, teoretician al romanului, G. Călinescu scria că romanul apare atunci când începe să se organizeze o lume de tipuri şi de caractere. Şi Alexandru Piru în Istoria literaturii române de la începuturi până azi, notează că autorul realizează romanul citadin cu cea mai bogată galerie de caractere din literatura noastră.

În concluzie, tema şi viziunea despre lume din romanul de față sunt bine reliefate.

4 păreri la “BACALAUREAT, Limba și literatura română

Lasă un răspuns