George Cristian Maior: Acum istoria lumii trece şi prin România. Cronică, de Ștefan Vlăduțescu

descărcare

            I. Succesul primei ediţii a cărţii profesorului George Cristian Maior, ”Noul aliat. Regândirea politicii de apărare a României la începutul secolului XXI” (Bucureşti, Editura Rao, 2009), a determinat publicarea, la aceeaşi editură, a ediţiei a doua, adăugită (2012). Celor şase capitole (compuse din articole, studii, conferinţe şi analize de securitate elaborate între 2001 şi 2006) le-a fost adăugat un capitol despre apărarea antirachetă.

Spus direct, cartea arată că astăzi istoria lumii trece şi prin România. Odată cu accederea în NATO şi în Uniunea Europeană, ţara noastră se situează pe magistrale de decizie ce influenţează sau orientează istoria globală. Din radiografierea evoluţiilor durabile şi a transformărilor semnificative în mediul de securitate extern şi în câmpul de securitate intern ale României transpare profilul de nou aliat al ţării noastre.

Există oameni şi ţări care fac istoria şi există emergenţe care prin impredictibilitatea şi inexplicabilitatea lor acced în istorie în mod neaşteptat. Istoria este mersul lumii. Până la intrarea în NATO, România s-a situat pe afluenţi. Odată cu primirea în Alianţa Nord Atlantică şi apoi în Uniunea Europeană, ţara noastră a intrat pe cursul principal al istoriei lumii.

Dintotdeauna ne-am situat pe afluenţi şi am fost duşi de istorie. Pentru prima oară România este pe fluxul în care se forjează destinul umanităţii. Ţara noastră este noul aliat al actanţilor care edifică istoria. De aceea, aşa cum precizează George Cristian Maior, ”valoarea aderării la Alianţa Nord-Atlantică rămâne unică în istoria României”, iar calitatea de nou aliat ”ne-am asumat-o” cu drepturi şi obligaţii. Aceasta a făcut ca ţara noastră să devină ”în mod real nu doar un factor de stabilitate regională (conform retoricii preaderare), ci şi unul din vectorii de construcţie a noii identităţi a NATO” (pp. 18-21).

II. ”Noul aliat (…)” este o carte de gândire strategică şi de viziune. Vasile Dâncu remarcă faptul că miezul cărţii îl alcătuieşte argumentarea că ”în această lume postmodernă, în care ameninţările asimetrice sunt mult mai greu de controlat, se schimbă filosofia apărării”.

Aceasta include programatic ”o viziune asupra relaţiilor internaţionale, o perspectivă asupra securităţii naţionale, dar şi o analiză a impactului acestor concepţii asupra viitorului forţelor armate şi a instituţiilor statului” (p. 17). Are două surse active temeinice:  a) experienţa directă a autorului în discuţiile şi negocierile de aderare şi b) gândirea coerentă structurală, sistematizată a acestuia privind relaţiile de putere diplomaţia, apărarea, securitatea statului în general.

Modul de a procesa experienţele şi fenomenele arată o concepţie epistemologică solidă ”privind relaţiile internaţionale în secolul XXI”. Ca practică ştiinţifică, profesorul George Cristian Maior este, după cum se şi declară, ”un adept al şcolii realiste, al relaţiilor de putere în lumea contemporană, dar cu o deschidere spre valenţele noi induse în teorie şi practică de curentele postmoderniste şi constructiviste”. Fundamentul concepţiei îl reprezintă ideea că ”realităţile geopolitice actuale sunt rezultatul unei balanţe dintre puterea hard şi soft (în terminologia consacrată de Joseph Nye)” şi că ”există o tranzacţionare continuă şi dinamică între elementele geopolitice, de putere, militare (realiste), şi cele diplomatice, morale, soft (postmoderne, de negociere şi asumare a rolurilor de construcţie de identităţi şi legitimitate politică a statului), între care trebuie identificate un echilibru, o balanţă potrivită care să asigure putere şi influenţa unui actor în relaţiile internaţionale”.

III. Pe acest fundament conceptual cartea aşează două tipuri de contribuţii: una teoretică şi alta de aplicare practică. Dacă primul capitol este într-o  măsură covârşitoare teoretic, celelalte şase sunt preponderent aplicative. Capitolul I (”Două viziuni asupra provocărilor lumii internaţionale în secolul XXI – Robert Cooper şi Robert Kaplan”) şi Capitolul al IV-lea (”Apărarea antirachetă, doctrina nucleară a SUA şi percepţia ameninţărilor în secolul XXI”) sunt secţiunile excepţionale ale cărţii. Situăm această configuraţie sub inferenţa lui Albert Einstein cum că ”teoria decide ce suntem în măsură să observăm”.

Constatările, observaţiile, dezbaterile analitice sunt fixate pe un postament teoretic robust. Piloni ai gândirii strategice realist-postmodernist-constructiviste expuse sunt consideraţi Robert Kaplan şi Robert Cooper. Aceştia au încredere în forţa gândirii strategice şi se apreciază că ”sinteza” viziunilor lor ”ar putea fi, până la urmă, cea mai bună cale spre o politică de securitate adecvată realităţilor secolului XXI” (p. 57). Analiza amănunţită a lucrării de tip realist a lui Robert Kaplan, ”Politici de război. De ce necesită conducerea politică un ethos păgân?”, întăreşte convingerea că ”din multe puncte de vedere, gândirea strategică pură se bazează pe realism”. De asemenea, evidenţiază ”valoarea utilizării realismului istoric pentru a ne ghida prin incertitudinile politicii internaţionale” (p. 48).

Articulaţia postmodernist-constructivistă a concepţiei susţinute este consolidată prin valorificarea ideaticii din lucrarea lui Robert Cooper ”Ordine şi Haos în secolul XXI”. Cooper este ”un reper intelectual pentru definirea sensului” direcţiilor ”de gândire şi acţiune strategică legate de exprimarea” externă a României. (p. 47). Din inflexiunile viziunii lui Cooper se scoate în relief faptul că ”politica externă tradiţională bazată pe raţiuni de stat” (…) ”este înlocuită de o conştiinţă morală” (p. 37). În mediul realist îşi face loc o etică internaţională care obligă la dialog, comunicare şi negociere.

În Capitolul al IV-lea se precizează, mai întâi, că Nuclear Posture Review a preşedintelui Barack Obama este ”bazată pe reducerea capacităţilor nucleare şi consolidarea celor de apărare antirachetă” (p. 161). Abordarea aceasta ”combină două tipuri de strategii”: este vorba, pe de o parte, de ”descurajarea prin reprimare” (se reprimă adversarul prin recurgerea la arsenalul nuclear), iar, pe de alta, de ”descurajarea prin negare” (se interceptează rachetele adversarului). Se clarifică faptul că în cazul celor două tipuri de descurajare funcţionează două logici strategice fundamental diferite. Prima logică a funcţionat circa 50 de ani în sistemul strategic ”bipolar” din Războiul Rece, în care exista predictibilitate şi simetricitate. Atunci disuadarea nucleară era ”unul din garanţii securităţii”. Accentuarea incertitudinilor de la început de mileniu a determinat o schimbare fundamentală a actorilor, a rolurilor şi a proceselor. Noua descurajare (asigurată prin BMD – Ballistic Missile Defense) este destinată unui alt tip de adversari, acei ”adversari iraţionali şi asimetrici (…) care nu sunt ‚impresionaţi’ sau ‚impresionabili’ de riscul răspunsului SUA şi în cazul cărora frica de consecinţe nu poate funcţiona”: ”nu poţi descuraja un terorist să lanseze un atac nuclear avertizându-l cu privire la riscul de a-i distruge ţara (…), tocmai pentru că acestuia nu-i pasă” (pp. 163-164).

Subiectul temerilor Rusiei cu privire la amplasarea în România de elemente ale scutului antirachetă american şi, în general, cu privire la scutul antirachetă este abordat lămuritor într-un cadru computaţional. Se ştie că Rusia deţine ”peste 1000 de încărcături nucleare pentru câteva sute de rachete balistice sofisticate”. Profesorul George Cristian Maior explicitează: ”dacă toţi interceptorii americani şi-ar atinge ţinta în răspuns la atacuri ruseşti (…), succesul operaţiunii ar consta în, poate, sub o sută de rachete distruse – ceea ce nu înseamnă nimic faţă de cantitatea de rachete ruseşti”. Este un argument care explică de ce BMD se adresează nu Rusiei, ci unui stat paria, unei grupări teroriste etc.

În al treilea rând, se dă relevanţă faptului că actualul sistem antirachetă american ”conferă sud-estului” Europei ”şi, respectiv, teritoriului României un rol esenţial în protejarea Alianţei Nord Atlantice faţă de riscurile emergente” (p. 167).

IV. Aşa cum sesizează Remus Ioan Ştefureac (în Revista Română de Studii de Intelligence, 1-2/2009) ”lucrarea lui George Maior este o demonstraţie intelectuală.” Avem deci de a face cu o carte gânditoare, cu un adevărat ghid de analiză geopolitică şi de intelligence. Aceasta este, totodată,  o lectură plăcută şi stimulativă, incitantă mental, dar şi valoroasă ca perspectivă pragmatică, praxiologică şi aplicativă.

Lasă un răspuns