GABRIEL CHIFU: Viaţa ca o operă literară, de Ştefan Vlăduţescu

images

Gabriel Chifu: Viaţa ca o operă literară

                                                                  de Ştefan Vlăduţescu

Poematică sau, mai curând, poematizantă este proza rememorativă pe care ne-o propune Gabriel Chifu în „Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de Gabriel Chifu trăită şi tot de el povestită” (Craiova, Editura Ramuri, 2009). Avem de a face cu o epică la care nu se poate avânta oricine: şi nu se poate recurge la ea oricând. Este necesar mai întâi să fii cineva şi să ai chiar prin aceasta ceva esenţial de comunicat. O primă nuanţă de specific provine din învestirea lui a fi în a spune. Modul particular a lui a fi este a trăi, iar modalitatea specială a spunerii este povestirea. Dacă ar fi să etichetăm cartea cu un motto revelator preluat din volum, acesta ar fi: „Am trăit cu ea elegii şi imnuri. Nu le-am scris, le-am trăit, le-am respirat”. Din această perspectivă, construcţia literară edifică existenţa ca literatură. Spiritul creator descoperă viaţa ca eveniment estetic şi o trăieşte ca experienţă artistică. Viaţa spiritului estetic face din biografie o operă literară. Unele capitole existenţiale sunt poeme („un poem despre fericire”), elegii sau imnuri. Unele părţi se sesizează ca nişte poveşti, ca roman, ca epopee („epopeea aceasta măruntă”). Toate întâmplările constituie fragmente din istoria lumii. Este vorba de o lume trăită, dar apusă, evanescentă, estompată de trecerea timpului, o lume din memorie: „lumea aceea este scufundată în memoria mea, e interioară, e pierdută, fără biata mea aducere-aminte ea nici nu există”.

Metoda de construcţie o reprezintă rememorarea, iar criteriul de selecţie şi evaluare îl constituie năstruşnicia, sub formă de straniu, bizarerie, originalitate, singularitate, originalitate: „regula acestor însemnări să descopăr cioburile preţioase, să le scot la suprafaţă şi să încerc să le descifrez, (…), să recompun de unul singur vasul, întregul”. Viaţa noastră este, literar, ca metaforă, un vas care se sparge şi se scufundă. Demersul artistic constă în a aduce la textualitate aceste fragmente rătăcite de cronologie personală şi a le descifra. Edificiul artistic are o componentă textuală şi o alta hermeneutică şi ambele se supun unui deziderat experienţial.

În aducerea la cuvânt, grila de selecţie se fundamentează pe năstruşnicie, dar şi pe patru valori definitorii: „a călători, a scrie, a iubi, a crede”.

Două sunt sursele fragmentelor pe care conştiinţa artistică le face, prin selecţie, operă literară: trupul şi mintea. Trupul apare, pe de o parte, ca materie iradiantă şi absorbantă. Mai întâi nu se ia seama la propriul corp, apoi se urcă la încredere trufaşă, după care corpul se profilează ca străin. Constatarea raportului său inextricabil cu spiritul, face să se conştientizeze că a obosit („a adunat oboseală, rutină, toxine, înfrângeri”) şi, sub aspectul ideii de moarte, se profilează ca fiind „atât de preţios”. Mintea şi sufletul ca forme ale spiritului au până la perceperea morţii o evoluţie, un spaţiu separate. Spiritul este locul visării şi rătăcirii, este locul inscripţionării cu cuvinte, este instanţa axiologică (judecătorul a ceea ce contează), este palierul pe care se selectează oamenii şi locurile. Printre locurile reţinute se numără: Calafatul, Cioroiaşul, Băileştiul, Craiova, Bucureştiul, Parisul ş.a. În majoritate, oamenii sunt figuri ale Calafatului: părinţii, familia Popescu, familia Pîrvulescu, Mirea, Bodolicu, Biţă, Mircea, Gelu, Mitică, Grasu, Cornel, Cristi. La Cioroiaşi sunt bunicii şi Nelu. Băileştiul, Craiova şi Bucureştiul au inscripţia mamei. Craiova stă pe umerii Danei, ai lui Andrei, Alexandru, I.T. Ştefănescu etc.

În formula existenţială a eului configurat, raiul este dublu: corporal şi spiritual, real şi imaginar. Elemente de rai sunt, în plan corporal, gustul unei cireşe, iar în plan spiritual, cărţile, biblioteca. Există, pe de altă parte, un înger de sorginte divină („îngerul personal”) şi unul real: I.T. Ştefănescu se dovedeşte un „înger păzitor”.

În perspectiva morţii, spiritul doritor de salvare, caută a se regăsi pe sine într-un loc privilegiat. „De curând am fost la Calafat, pe urmele mele. Ce speram, să mă regăsesc? Mărturisesc că da”.

Singura salvare personală rămâne o operă „nepieritoare” şi mântuirea personală prin credinţa în Dumnezeu.

Ca şi la Petre Ţuţea ideea morţii determină spiritul să devină esenţial. Cartea reprezintă o proză încântătoare pe calea căreia cel mai important scriitor al Olteniei contemporane aduce la cuvânt formula fiinţei sale esenţiale. Ea se impune prin liniştea (tăcută şi fără iluzii) cu care este înţeleasă lava inevitabilului sfârşit; se remarcă prin curentul meditativ ce alimentează conştientizarea faptului că la 50-55 de ani a început declinul. De aceea, sub această privire zen (senină, calmă şi echilibrată) momentul de iubire, de credinţă, de călătorie (reală ori imaginară) şi de artă se trăieşte cu o paroxistică împăcare. Pentru cine nu se simte veşnic, această elegie-imn este de citit ca o amintire dintr-o copilărie ce îmbătrâneşte.

Lasă un răspuns