G. Călinescu: Enigma Otiliei (primul roman citadin de tip clasic și balzacian). Referat, de D. Ionescu

Primul roman citadin de tip clasic şi balzacian aparţine criticului şi istoricului literar G. Călinescu.

Romanul Enigma Otiliei a apărut în anul 1938. Acest titlul a fost dat la dorinţa editorului, întrucât autorul intenţiona să-şi intituleze romanul Părinţii Otiliei. Otilia Mărculescu şi Felix Sima sunt în calitate de victime. În realitate, Otilia nu are nicio enigmă, ea fiind o enigmă doar pentru Felix şi moşierul Pascalopol.

 

Într-un articol din 1938, G. Călinescu mărturisea: „Noi am pornit de la tipuri umane generale, total neistorice şi le-am dat un loc de aşezare, o epocă“. Din această mărturisire, rezultă că romanul se integrează în clasicism.

După G. Călinescu, „clasic este acel scriitor care distinge latura permanentă a fenomenelor, intuind universalul în individual“. Prin urmare, G. Călinescu va înfăţişa tipuri caracterologice, numite ectipuri, dominate de o trăsătură de caracter prezentă la o foarte mare categorie de oameni. De aceea, numele personajului devine noţiune precum noţiunea de „tartuferie“, noţiune atribuită arivistului, adică avocatului din roman, Stănică Raţiu.

G. Călinescu aprecia: „Originalitatea unui roman i-o conferă nu atât metoda, cât realismul fundamental analitic“.

Descrierea cadrului fizic în care se desfăşoară acţiunea, precum şi prezentarea caracterelor umane în timp şi spaţiu, dominate de o trăsătură de caracter, atestă metoda lui Balzac.

Chiar tema este balzaciană. În centrul romanului se află istoria unei moşteniri, averea lui Costache Giurgiuveanu, iar pe autor îl obsedează ideea paternităţii, idee care este urmărită sub aspectul social-economic şi în acest sens este semnificativă mărturisirea Otiliei către Felix: „Pe cine avem noi? Pe papa numai. Dar papa e bătrân, ascultă de tanti Aglae, şi nu m-aş mira, deşi ţin la el, să mă lase pe drumuri“.

Compoziţional, romanul este construit prin însumarea unor studii caracterologice, urmărind pe de o parte, procesul de formare a eroului martor şi actor, Felix, iar pe de altă parte, formarea celorlalte tipuri caracterologice într-un cadru social, anume în cadrul vieţii burgheziei capitalei de la începutul secolului al XX-lea, 1909 – 1910.

Cei care apar în roman cu misiunea de protectori ai celor doi orfani, sunt moş Costache Giurgiuveanu, Aglae Tulea, sora lui, avocatul Stănică Raţiu, „un Caţavencu al ideii de paternitate“, şi chiar moşierul Pascalopol.

Nucleul epic al romanului este istoria averii bătrânului avar Giurgiuveanu, care hotărăşte într-un fel mai multe destine.

Tipurile umane din roman acţionează în general constant, asemenea eroilor din tragedia antică, personaje mânate de un destin şi acest fapt conferă romanului caracterul unei opere dramatice.

Romanul Enigma Otiliei debutează balzacian prin precizarea timpului acţiunii: „iulie 1909“, a locului acţiunii: „casa Giurgiuveanu din strada Sfinţii Apostoli din Bucureşti“, şi în primul rând, a portretului bătrânului Giurgiuveanu, „a cărui vârstă rămâne incertă, zâmbind cu cei doi dinţi, clipind rar şi moale, întocmai ca bufniţele supărate“, o apariţie stranie, care la întrebarea nepotului: „Aici şade d-l Constantin Giurgiuveanu?“, răspunde: „nu-nu-nu ştiu… nu stă nimeni aici, nu cunosc“.

La un joc de table şi apoi la un joc de cărţi, autorul face portretul şi celorlalte personaje: Aglaei şi fiicei sale Aurica, şi lui Pascalopol.

Primul care îşi exercită misiunea de protector al celor doi orfani este Costache Giurgiuveanu, al cărui portret fizic şi moral aminteşte de E. Grandet. Trăsătura dominantă a eroului este antiteza dintre pretinsa dragoste şi grijă pentru Otilia, pentru „fe-tiţa lui“, şi avariţie, refuzând să depună o sumă de bani pe numele Otiliei Mărculescu, la cererea lui Pascalopol, după întâia criză de paralizie. Personajul pendulează între teama faţă de sora sa Aglae Tulea, care reprezintă pentru el familia burgheză, şi un simţ redus al paternităţii faţă de Otilia, simţ ilustrat sub formă declarativă.

Ca toţi avarii, el se teme de lume să nu-l fure şi bătrânul vede în sora lui tocmai această lume care îi doreşte averea, dar în zgârcenia lui, Aglae are cel mai bun aliat.

Giurgiuveanu se deosebeşte de Hagi Tudose, personajul din nuvela cu acelaşi nume a lui Barbu Ştefănescu-Delavrancea, prin următoarele: consultă un medic, cheamă un preot să-i sfinţească locuinţa, angajează o menajeră care să-l îngrijească, dar nu are curajul să se despartă de banii lui, amânând mereu să treacă o parte din bani pe numele Otiliei. Banii proveneau din averea soţiei pe care o administrează pentru interese personale, făcând speculă din vânzarea şi schimbarea caselor şi tocmai această dorinţă de a păstra banii sub saltea îi va provoca moartea.

Zgârcenia bătrânului, patima pentru bani îl dezumanizează într-o măsură mai pronunţată decât în cazul lui Grandet, care totuşi era un tată devotat şi nutrea afecţiune umană pentru bătrâna slujnică.

Alt personaj care se numără printre părinţii Otiliei, dar ca un geniu al răului, este Aglae Tulea, „baba absolută“, cum o numeşte studentul Weissman. Această răutate o afişează chiar la sosirea lui Felix, când îi spune lui Costache Giurgiuveanu: „N-am ştiut că faci azil de orfani“, apoi adresându-se lui Pascalopol: „O să aibă Otilia cu cine se distra, ce zici, Pascalopol?“.

Aglae este apucătoare tot la modul absolut. Atunci când îl loveşte damblaua pe fratele ei, îi ocupă casa milităreşte, ca să nu înstrăineze ceva din casă „stricata de Otilia“. De altfel, Aglae vedea în Otilia pe rivala principală a copiilor ei, care suflă partidele Auricăi, pe care o dojeneşte că nu este mai înfiptă la bărbaţi ca Otilia, iar indiferenţa băiatului ei Titi faţă de preocupările intelectuale o motivează cu această maximă elaborată de ea: „Cine citeşte prea mult, se scrânteşte“.

Ea este atât de rea, încât îşi părăseşte soţul, pe Simion Tulea, într-un spital de boli mintale.

Dintre părinţii celor doi orfani, avocatul Stănică Raţiu ocupă un loc aparte. Stănică Raţiu este „un Caţavencu al ideii de paternitate“, cum afirmă Ov. S Crohmălniceanu, întrucât apare ca un impostor. Nici nu s-a căsătorit oficial cu Olimpia, fiica Aglaei, dar agită ideea de familie în mod demagogic, spunându-i lui Simion Tulea: „Nu permit să jigneşti pe aceea care în faţa lui Dumnezeu este soţia mea şi mama fiului nostru“. El face caz de familie când vrea să stoarcă douăzeci de franci de la Otilia sau o sută de franci de la Pascalopol, pentru familia sa anemiată şi debilă, motivând că nu poate face apel la părinţi denaturaţi.

Critica literară l-a aşezat pe Stănică Raţiu în galeria ariviştilor. Criticul Pompiliu Constantinescu l-a plasat alături de Gore Pirgu, eroul din romanul Craii de Curtea-veche al lui Mateiu Caragiale.

Forţa principală a acestui personaj este demagogia paternităţii, precizând că scopul căsătoriei este procreaţia, motiv pe care-l invocă atunci când se desparte de Olimpia, după ce furase banii bătrânului Giurgiuveanu, pentru că Olimpia nu i-a făcut un „copil viabil“. Lui Felix îi spune demagogic: „Am un mandat moral: să apăr interesele generaţiei noi faţă de cea veche“. De fapt, se autoiluzionează că ar fi altfel decât este în realitate, adică altul decât un escroc şi un impostor. Criticul Simion Damian l-a caracterizat astfel: „Stănică Raţiu este un Tartuffe care îşi trăieşte cu sinceritate rolul, autocaracterizându-se uneori: He! He! He! Stănică e profund, degeaba încercaţi să-l luaţi peste picior!“. Stănică face şi consideraţii asupra mersului societăţii: „Superficialitatea este o boală naţională“, reducând totul la „vax!“.

În materie de demagogie, Stănică are într-adevăr geniu. Dacă Nae Caţavencu urma să ajungă ministru în proiectata piesă a lui Caragiale De la Berlin, Stănică Raţiu însurat cu întreţinuta unui general, Georgeta, pe la care trecuse şi studentul Felix, va ajunge prefectul capitalei într-o scurtă guvernare, şi proprietarul unui bloc de pe un mare bulevard.

Un personaj interesant este moşierul Leonida Pascalopol, un ocrotitor discret al celor doi orfani, Otilia şi Felix, care precum Lai Cantacuzino, eroul romanului Locul unde nu s-a întâmplat nimic de Sadoveanu, nu ştie dacă o iubeşte pe Otilia ca părinte sau ca bărbat.

Criticul Pompiliu Constantinescu îl consideră „moşierul blazat, idealist“. La întrebarea profesorului universitar Felix de ce s-a despărţit de Otilia, Pascalopol îi răspunde: „eram prea bătrân, vedeam că se plictiseşte şi era o chestiune de umanitate s-o las să-şi petreacă liberă anii cei mai frumoşi… pentru mine este o enigmă“.

Felix şi Otilia sunt tineri în formare care cer ocrotire.

Felix este un tânăr ambiţios care se afirmă încă de pe vremea studenţiei şi care va ajunge profesor universitar. Pentru el Otilia este o enigmă întrucât l-a preferat pe Pascalopol, dar pentru Otilia, Felix este un luceafăr pentru că ea nu-şi poate depăşi condiţia de femeie. Pompiliu Constantinescu aprecia că „Otilia poartă enigma eternă a femenităţii însăşi“. Este o fată talentată în domeniul pianului, generoasă: atunci când părăseşte casa dăruieşte pianul Auricăi, dar pentru Pascalopol este „o fată candidă, dornică de lux“. Otilia mărturiseşte lui Felix: „Am un temperament nefericit: mă plictisesc repede şi sufăr când sunt contrariată“. Otilia este o adolescentă care îl tulbură atât pe moşierul Pascalopol, cât şi pe studiosul Felix, căruia de la Paris îi trimite aceste rânduri semnificative, menite să explice gestul ei: „Cine a fost în stare de atâta stăpânire e capabil să învingă şi o dragoste nepotrivită pentru marele său viitor“.

Romanul s-a bucurat de aprecierea criticii literare, fiind considerat de Ov. S. Crohmălniceanu „primul nostru roman citadin de tip clasic şi balzacian“. De la clasicism îi aparţin atât desfăşurarea gradată a acţiunii, asemenea unei piese de teatru, cât mai ales unitatea caracterologică a personajelor, în sensul că personajele se comportă constant, în concordanţă cu firea lor, supuse parcă unui destin.

Într-un articol intitulat Camil Petrescu, teoretician al romanului, G. Călinescu scria că „romanul apare atunci când începe să se organizeze o lume de tipuri şi de caractere“. Şi Alexandru Piru în Istoria literaturii române de la începuturi până azi, notează că „autorul realizează romanul citadin cu cea mai bogată galerie de caractere din literatura noastră“. Prin temperament, G. Călinescu este romantic şi romantismul trăieşte în acest roman prin descrierea grandioasă a Bărăganului, dar şi prin antiteza personajelor.

Lasă un răspuns