G. Bacovia: Lacustră. Eseu, de Dan Ionescu

images

Simbolismul va atinge apogeul la noi prin George Bacovia.

Bacovia a fost consacrat de Macedonski care, odată cu apariţia volumului Plumb i-a dedicat această epigramă: „Poete scump, porţi mândre flori de lauri / Că singur până astăzi din plumb făcut-ai aur”.

George Bacovia s-a impus de la început, ca un poet original în cadrul poeziei simboliste şi în acest sens Eugen Lovinescu scria: Bacovia a creat o atmosferă de copleşitoare dezolare, de toamne reci, cu ploi putrede, cu arbori cangrenaţi într-un peisaj de mahala, între cimitir şi abator, cu căsuţe scufundate în noroaie eterne, cu melancolia caterincilor şi bucuria panoramelor… o atmosferă de plumb în care pluteşte o obsesie a morţii.

Regăsim în poezia lui Bacovia ecourile liricii decadente: dezgustul de viaţă sau spleen-ul mai amar decât tristeţea şi mai întunecat decât disperarea. De altfel, o poezie se intitulează Nevroză, amintind de poezia lui Rollinat, Nevrozele. Bacovia este, totuşi, un reprezentant al societăţii româneşti, aşa cum sublinia criticul Pompiliu Constantinescu.

În privinţa universului poetic bacovian, criticul Mihai Petroveanu enumera câteva teme fundamentale: celula cotidiană, adică locuinţa poetului, în care el se simte singur: Odaia mea mă înspăimântă, / Odaie plină de mistere, / Odaie plină de ecouri; infernul citadin, imaginea târgului de provincie. Nicolae Manolescu afirma că Bacovia este singurul mare poet care s-a coborât în infern și în acelaşi timp, poate cel mai mare poet al poeziilor dominate de apă. În acest sens, ilustrativă este Lacustră, pe care Călinescu o aprecia:suprema condensare a teroarei de umed.

Moartea este o realitate absolută, lipsită de orice supravieţuire ideală, precum la Eminescu în Avatarii faraonului Tla. Tema morţii este prezentă în poezia Plumb, una dintre cela mai copleşitoare elegii din lirica românească. Moartea este sugerată şi în Lacustră.

Erosul bacovian constituie elementul cel mai complex al liricii poetului şi în primele poezii, Bacovia este tributar lui Eminescu. Astfel, poezia Ecou de romanţă aminteşte de De ce nu-mi vii?, poezia Din liră poate fi apropiată de Şi dacă, iar Regret, de Pe lângă plopii fără soţ. În timp ce la romanticul Mihai Eminescu, Vom adormi sub înaltul, vechiul salcâm, la simbolistul Bacovia, iubiţii vor adormi înstrăinaţi prin cimitire, în timp ce toamna va plânge peste ei, ca în Să ne iubim. Jalea erotică este absolută şi poetul nu găseşte în sentimentul iubirii izvorul tămăduirii, al împăcării, aşa cum se exprimă în Din liră.Asemenea celorlalţi poeţi simbolişti, iubita e mistuită de suferinţa sărăciei, de boală, ca în poezia Amurg, are o istorie misterioasă.

Titlul Lacustră este o metaforă simbol. În vechime, „lacustra“ era o casă înălţată pe stâlpi în mijlocul apelor sau aproape de mal. Cuvântul simbol „lacustră“ sugerează sentimentul însingurării totale a poetului, sentimentul de deprimare din cauza ploii obsedante, sentimentul de protest faţă de o conjunctură externă care îl determină să-şi îndrepte gândul spre locuinţele lacustre din Comuna primitivă, sentimentul de nelinişte în faţa unor obstacole, primejdii.

În poezia lui G. Bacovia, apa şi focul reprezintă moartea lentă. Tema dominantă a poemului este singu­ră­tatea. Starea sufletească de însingurare a poetului e în legătură cu starea naturii, aşa cum mărturiseşte poetul în prima şi ultima strofă, care sunt identice, cu excepţia versului al doilea. Natura cosmică e personificată, sugerând dimensiunea ei infinită: De-atâtea nopţi aud plouând, / Aud materia plângând… / Sunt singur şi mă duce un gând / Spre locuinţele lacustreDe-atâtea nopţi aud plângând / Tot tresărind, tot aşteptând, / Sunt singur şi mă duce un gând / Spre locuinţele lacustre.

Sentimentul de nevroză din prima strofă, provocat de plânsul materiei, se corelează cu sentimentul fricii, al spaimei din strofa a doua. Poetul, precum omul primitiv, tresare în somn, izbit în spate de un val, întrucât n-a tras podul de la mal.

În strofa a treia, G. Bacovia simte chiar ameninţarea morţii: Un gol istoric se întinde. Rezultă că poetul se confundă chiar cu omul primitiv, aşa cum mărturiseşte în versul următor: Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc. Ameninţarea morţii este sugerată prin amănuntul că de atâta ploaie piloţii grei se prăbuşesc.

Ultima strofă ilustrează sentimentul de însingurare, iar cele două gerunzii, incluse în versul al doilea, tresărind şi aşteptând, accentuează şi mai puternic sentimentul de deprimare determinat de ploaia obsedantă, ploaia, adică apa sugerând ameninţarea morţii şi a neantului.

Impresionantă este puterea de sugestie prin care G. Bacovia reuşeşte să ne prezinte într-o osmoză prezentul cu trecutul foarte îndepărtat, mergând până la identificarea lor.

Poezia impresionează, în al doilea rând, prin imaginile auditive plângând, plasate în rimă cu valoare onomatopeică. Utilizarea verbelor la indicativ: mă izbeşte, tresar, simt, se întinde, mă găsesc, se prăbuşesc, mă duce, exprimă starea permanentă de coşmar a poetului, pentru că descoperă o realitate care îl desfiinţează ca om.

Poezia surprinde şi prin muzicalitatea versurilor. Eufonia se realizează prin alternarea vocalelor deschise sau semideschise – a, e, o, cu cele închise: i, î, u, prin folosirea unor cuvinte sonore, a rimei masculine (accentul cade pe ultima silabă), a verbelor în rimă. În acest mod, Bacovia realizează corespondenţa dintre senzaţiile auditive şi de mişcare, cu complexitatea sentimentelor poetului, de izolare, de tristeţe, de teamă, de însingurare, de nevroză.

În concluzie, tema singurătăţii este predominantă, iar apa are conotaţii malefice, ea degradând mineralul, civilizaţia.

Lasă un răspuns