Fragment din romanul Vârtejul dansului, vârtejul vieţii… de Iulian Popescu

Fragment din romanul Vârtejul dansului, vârtejul vieţii… de Iulian Popescu, Editura Sitech, Craiova, 2010. (Cote la Biblioteca „Aman” Craiova: 821rum/P81; DL II 486)

Acţiunea se petrece într-o mare uzină prin anii `60.

ELECTRICIANUL

Într-o zi, după sistemul de organizare şi planificare din uzină, iată-l pe tânărul inginer Dan ajuns ofiţer de serviciu pe uzină. În sfârşit, era şi el director general al uzinei! Vorba vine că era şef. Dar, mă rog, de la ora nouă seara până dimineaţa la ora şapte, el era cel mai mare şef pe uzină! Era totuşi o răspundere. Avea la poartă un plic sigilat, în care erau instrucţiuni unde să sune şi cum să facă în caz de pericol: incendii, explozii sau alte necazuri.

Existau unele secţii care lucrau şi în schimbul III, unde existau maiştri de schimb. Mai existau portari, paznici, un şofer, un pompier, un mecanic şi un electrician. Aceştia erau folosiţi pentru necazuri mărunte.

Conştiincios, Dan a plecat prin toate halele, în control. În prima hală, unde nu se lucra în schimbul III, a fost surprins că toate becurile erau aprinse. Era o risipă prea mare. Ar fi trebuit aprinse doar becurile de siguranţă. A mers la poartă şi a chemat electricianul de serviciu, de la serviciul Mecanic-şef.

A sosit un băiat cam de vârsta lui, cu „stetoscopul” de gât şi cu câteva scule (un patent, creion de tensiune, şurubelniţe) puse în nişte buzunărele cusute pe bluza salopetei. Mă rog, uniforma normală nu era aşa, dar el şi-o adaptase la munca lui. „Stetoscopul” era „lampa de control”, adică un bec pus într-o dulie izolantă din care ieşeau două cabluri izolate, colorate diferit. De aici i se trăsese şi numele din uzină: Stetoscop!

Au intrat din nou în hală şi au studiat cum se pot stinge becurile. Nu exista un sistem de iluminare de siguranţă. Exista un tablou general, bineînţeles închis cu lacăt, astfel că electricianul nu putea umbla acolo.

– Dom`inginer, eu pot să desfac lacătul, doar am destule scule, dar… nu e legal.

– Mai bine să încercăm să stingem de la întreruptoarele din hală. Şi, din aproape în aproape, au reuşit să găsească unele întreruptoare şi să mai stingă din becuri. Tot era ceva. Dan şi-a notat, pentru a scrie acest lucru în procesul-verbal.

Tot umblând ei prin hală, au mers după un zgomot continuu. Au găsit o pompă de la o maşină-unealtă mergând. Muncitorul o uitase pornită. Era pericol ca pompa să lucreze în gol şi să producă incendiu. Electricianul, adică Stetoscop, şi-a scos sculele şi a constatat că întrerupătorul pompei era defect. A demontat rapid, a reglat, a fixat nişte sârme şi gata, pompa s-a putut opri cu întrerupătorul ei. Lui Dan i-a plăcut seriozitatea lui Stetoscop; în fond putea să desfacă un fir, iar, a doua zi, muncitorul de acolo să se descurce cum o putea.

Şi au mers cei doi prin toate halele, şi au avut destul de mers, că uzina era mare. Au găsit destule nereguli, reparate pe loc de Stetoscop.

Când au ajuns din nou la poartă, portarul i-a spus lui Dan că a sunat un muncitor cu ceva important şi a zis că revine. Şi tocmai atunci a sunat telefonul. Dan s-a prezentat şi a aflat că un grup de muncitori are un mare necaz, dar n-a înţeles despre ce e vorba, deoarece telefonul mergea cu pauze şi se auzea destul de rău.

– Veniţi aici la poartă să vedem despre ce e vorba.

După un sfert de oră soseşte un autobuz chiar în staţia de la poarta uzinei, deşi noaptea traseul era mai scurt. Din el au coborât vreo 30-40 de oameni.

– Am venit, cum aţi zis.

– Păi nu vorbeaţi din uzină?

Şi a aflat necazul. Ei erau navetişti cu trenul, înşirându-se prin gările de pe o distanţă de vreo 25 de kilometri. Lucraseră tura a II-a în uzină şi plecaseră la gară. Au avut însă surpriza ca trenul lor să fie întârziat. Aşteptaseră destul în gară, dar cei de acolo nu le puteau spune când vine trenul. Undeva avusese loc un accident cu nişte vagoane de marfă şi linia era blocată. Însă oamenii trebuiau să ajungă acasă. Uzina trebuia să-i ajute într-un fel.

Acum, Dan a înţeles că nu „prea e bine să fii… director general”, mai ales fără putere şi cu destulă teamă!

Şi-a adus aminte că avea de serviciu un şofer. L-a chemat la telefon. Omul a spus că are un camion pe care-l poate amenaja pentru transport persoane, dar e o ceaţă aşa de densă, că e mare pericol.

– Dacă-mi daţi dispoziţie, eu mă duc. Dar dacă se întâmplă ceva, dumneavoastră răspundeţi!

Dan s-a gândit: în fond oamenii ăştia erau nevinovaţi şi trebuiau ajutaţi. A dat dispoziţia şi camionul a plecat, cu semnătura lui Dan pe actele oficiale. I-a spus însă şoferului să meargă încet. Nu conta cât dura drumul, important era să fie toată lumea în siguranţă.

A tremurat Dan cam două ore până s-a întors şoferul în siguranţă.

În timpul de aşteptare, Dan a stat la taclale cu Stetoscop, într-o cămăruţă de lângă cabina portarului.

– Văd că dumneata eşti bun meseriaş şi faci lucru de calitate. Cum de nu eşti maistru sau inginer?

Stetoscop, văzând că are un partener de discuţii – om dezgheţat, şi-a dat drumul.

– M-a blocat dosarul de cadre!

– Cum aşa?

– Pot avea încredere în dumneavoastră? Rămâne între noi?

– Absolut! Însă dacă ţi-e teamă, putem discuta despre altceva.

– Trebuie să-mi dau şi eu drumul odată! Şi sunt dispus să vă spun multe, pentru că, de ani de zile de când lucrez aici, sunteţi singurul om care a remarcat că-mi fac meseria în mod serios! Asta e ceva!

Aţi auzit de Bărăgan?

– Normal că am auzit. Am şi trecut pe acolo, cu trenul, în drum spre mare.

– Ehe! Despre alt Bărăgan vorbesc eu…

– Păi sunt mai multe?

– E unul singur, dar mare de tot! Iar pe unde am fost eu, nu trece trenul! E vorba de deportaţii din Bărăgan! Aţi auzit ceva?

– Nu ştiu nimic.

– Ehe! O mare tragedie!

M-am născut în 1939.

– Suntem leat!

– Da, dar dumneavoastră aţi avut alt traseu. Mie mi s-a tras de la o sticlă de… secărică!

– Ce e secărica?

– Era o băutură prin anii `30-`50. Tata era cârciumar într-un sat de lângă Dunăre, aproape de Orşova. Avea o cârciumă în două camere de la parterul casei noastre. Veneau oamenii din sat, fel de fel.

Odată, unul, beţiv ordinar, s-a îmbătat şi i-a cerut o sticlă de secărică tatii, dar fără bani. Tata nu i-a dat.

A venit noul regim şi iată-l pe cel cu „secărica”, ajuns mare prin comună. Şi, când a avut ocazia s-a răzbunat!

La 15 martie 1951, Ministerul de Interne, la comanda ruşilor, a emis un decret prin care se „dădea liber” la deportarea oamenilor.

Aplicarea acestui decret nenorocit s-a făcut în zona de graniţă cu Iugoslavia. Erau vizaţi diverşi oameni „periculoşi pentru regim”, considerându-se că aceştia trebuie duşi cât mai departe de graniţa cu sârbii, care sârbi erau conduşi de Tito, certat cu Stalin. Şi s-au făcut, în secret, listele. Erau toţi saşii, bulgarii, aromânii, chiaburii, duşmanii poporului. Omul cu secărica l-a pus şi pe tata!

Şi iată că în noaptea de Rusalii, adică la 18 iunie 1951, ne-am trezit cu militari, grăniceri şi securişti, la noi acasă. Şi la alţii. Ordinul era clar: vom fi duşi, familii complete, cu minimum de lucruri, undeva departe. În gară ne aşteptau vagoane de vite. Ne-au încărcat în camioane, cu ceva mobilă, ceva saci cu alimente, ba mama a reuşit să ia şi câteva găini, câteva haine şi cam atât. Ni s-a spus clar că nu ne vom mai întoarce aici. Eu mi-am luat şi cărţile de şcoală; eram în clasa a V-a, ciclul II.

Între oameni se zvonea că vom fi duşi în Siberia. „Norocul” nostru a fost că, după câteva zile de mers în condiţii cumplite, am ajuns… în Bărăgan.

Acolo ne aşteptau noile …locuinţe. Existau nişte ţăruşi înfipţi în pământ, cu numele familiilor. De la halta unde ne-au dat jos, ne-au cărat calabalâcurile cu nişte care, conduse de soldaţi.

Ne-am luat ţăruşul în primire şi ne-am pregătit… locuinţa. Am pus bruma de mobilă astfel ca să încropim un fel de adăpost. Şi aşa am dormit prima noapte. Norocul (alt „noroc”!) a fost că era vară. În zilele următoare am început să ne facem case din chirpici, ca să nu ne apuce ploile în aer liber.

Nu vă mai spun prin ce am trecut! Nu aveam voie să depăşim 15 kilometri faţă de noul sat creat atunci. Ne luau la muncă la nişte diguri, la făcut drumuri. Muncă obligatorie!

Doamne, prin ce am trecut! Dar cu şcoala mea? Cui îi păsa!

Soare, pretutindeni soare,

Foc din zori până-n apus”.

[George Coşbuc]

Ca să nu-mi pierd legătura cu şcoala, am făcut totuşi ceva. Undeva, la câteva case de noi, erau nişte familii de saşi. M-am împrietenit cu nişte copiii ai lor şi… am început să învăţ germana. Germană curată, nu dialectul săsesc. Copiii făcuseră câteva clase în limba germană. Şi m-am ţinut de activitatea asta toţi cei… cinci ani cât am stat acolo! Am reuşit să învăţ bine germana, de citeam şi cărţi de-ale lor.

În 1956 am fost eliberaţi. Cei care… supravieţuiserăm. Când ne-am întors acasă, casele noastre erau ocupate de alţii, iar pământul intrase la colectiv.

M-am întors doar eu cu mama; tata nu a mai apucat să-şi vadă satul! Şi nici bunicii! Am tras la nişte rude.

Am încercat să dau diferenţe pentru clasele V-VII, dar nu mi-au aprobat. Acum… aveam dosar!

M-am apucat atunci de şcoala profesională, unde am reuşit să intru la clasa de electricieni. După aceea am făcut armata şi am dat diferenţele pentru elementară. Apoi am început liceul la seral, unde sunt şi acum. Dar, după cum vedeţi, deşi legal trebuie să lucrez doar în schimbul I, fiind la seral, eu, ca om „cu dosar”, lucrez cum au chef şefii!

Dan a rămas cutremurat de cele auzite de la Stetoscop! La despărţire i-a spus:

– Domnule, aveţi în mine un prieten pentru totdeauna!

NEMŢII

Una din fabricile uzinei unde lucra Dan a cumpărat o instalaţie foarte complicată, din RFG (Republica Federală Germană). Foarte rar se cumpăra din Vest, din ţările capitaliste, ceea ce înseamnă că această instalaţie era foarte necesară.

Nemţii au trimis instalaţia pe bucăţi, apoi au trimis doi specialişti s-o asambleze.

Instalaţia trebuia predată în funcţiune. Numai că „negustorii” nemţilor puseseră o clauză în contract, din care reieşea că, pe durata montajului, specialiştii nemţilor erau plătiţi de către beneficiar. Şi ce plată! Cam în două zile fiecare încasa salariul lunar al unui inginer de la noi…

Nemţii au sosit, au asamblat repede instalaţia, apoi… au trecut la tabloul electric de comandă. Iar tabloul acesta de fapt nu exista decât sub forma unui dulap imens, însă… gol! Nemţii nu-l făcuseră la ei, urmând a-l face la noi, cu salarii corespunzătoare… Îşi aduseseră materialele necesare: mosoare cu cabluri de diferite culori, fel de fel de aparate mărunte, subansamble, piese diferite. Ei aveau proiectul făcut, însă tabloul nu fusese executat la ei acasă. Mă rog, argumentul era că lungimile unor cabluri depindeau de distanţele dintre corpurile instalaţiei, care se poziţionau în funcţie de spaţiul disponibil, de macara etc. Argumentul era cam tras de păr, deoarece ei aveau toate măsurătorile zonei.

Nemţii lucrau singuri, însă mai aveau nevoie de una, de alta, prin urmare au solicitat să fie dat din partea uzinei un muncitor, de preferinţă electrician, dar care să ştie ceva germană!

Soluţia a apărut repede: singurul care corespundea era Stetoscop! Corespundea el ca profesie şi zicea că ştie şi ceva germană, dar… nu corespundea ca dosar! Aşa că securiştii s-au împotrivit! S-a tot discutat la diferite niveluri, dar n-au găsit altă soluţie.

Securiştii l-au chemat „la prelucrat” pe Stetoscop, în sensul de a-l face un fel de informator al lor, despre ce fac şi ce zic nemţii.

Stetoscop însă a fost franc:

– Ca ajutor al nemţilor accept, însă ca informator al dumneavoastră, în niciun caz. Sigur ştiţi din dosarul meu ce necazuri am avut eu din cauza Securităţii…

S-au mai încercat fel de fel de soluţii, nemţii aşteptau, aşa că, neavând încotro, li s-a dat Stetoscop.

Stetoscop a început lucrul cu voie bună, mulţumit în special de ocazia de a se perfecţiona la limba germană. Nemţii aveau nevoie de el în diferite situaţii: să li se facă prize în diferite locuri, necesare pentru maşini de găurit şi de înşurubat portabile, să li se decupeze nişte plăcuţe la o foarfecă ghilotină, să li se facă nişte cadre din lemn pe care să întindă planşele cu scheme electrice şi altele. Stetoscop era corect, conştiincios, astfel că nemţii erau mulţumiţi de el. Era şi el mulţumit că acum lucra numai tura I.

Într-o zi, Stetoscop s-a întâlnit cu Dan în atelierul de strungărie. I-a spus că acum îl ajuta germana învăţată în Bărăgan.

………………

Nemţii au lucrat vreo două luni. Urma ca în câteva zile să facă probele finale, să predea instalaţia, apoi să plece.

Şi atunci a avut loc… CATASTROFA!

A, n-a fost vreun cutremur, vreo inundaţie sau vreun incendiu! Nu! A fost ceva şi mai şi!

Într-o noapte, un vandal, încă necunoscut, a luat o rangă, a forţat uşa blocului electric şi… a smuls „un braţ” de cabluri, de alea frumos colorate!…

A doua zi a ieşit scandalul de pe lume! Nemţii erau disperaţi. Trebuia să ia totul de la capăt! Adică alte două luni! Ehe, încurcăturile erau şi mai mari. Trebuiau alţi bani, adică valută suplimentară, ceea ce era imposibil de obţinut. Chiar dacă ar fi reuşit cineva să obţină noianul de aprobări, asta nu se putea face mai devreme de o jumătate de an! Însă instalaţia trebuia să înceapă să producă, de ea depinzând realizarea noilor produse pentru care se cheltuiseră enorm de mulţi bani! Nu se făcea planul de producţie al uzinei, urmau penalizări la salarii pentru toată uzina, de primele trimestriale nici nu mai putea fi vorba!

Nemţii aveau nevoie de alt contract, cu alte cheltuieli, bilete de avion, diurne etc., etc.

Nemţii au dat telefon în Germania, le-au povestit totul şi… au fost chemaţi acasă! Acum nu se mai putea vorbi cu nemţii decât prin Maşinimport, o unitate a Comerţului Exterior care se ocupa de importurile pentru toată ţara. Asta însemna alţi bani prevăzuţi în buget, alte planuri, multă, foarte multă hârţogărie şi multe aprobări, pe care nimeni nu le va da, situaţia fiind foarte periculoasă!

Au venit acolo, la instalaţie, „toată floarea ce vestită”: toată conducerea, şefi de la regiune, miliţie, securitate. Au urmat şedinţe largi la diferite niveluri. Miliţia şi Securitatea şi-au început activitatea de descoperire a vinovatului. Şi au reuşit destul de repede. Era un amărât de muncitor necalificat de la altă secţie, care lucrase în tura a III-a. La percheziţia de acasă s-au găsit cablurile. Omul voia să-i facă nevestei o surpriză: să-i înlocuiască sârmele pe care întindea rufele… cu cabluri de import, frumos colorate. Halal surpriză!

A fost arestat vinovatul, dar ce folos? Au fost aduse înapoi şi cablurile, însă trebuiau puse la locurile lor… Catastrofa rămânea! Aici se potrivea de minune proverbul: un prost aruncă o piatră în apă şi zece deştepţi n-o pot scoate!

Directorul general a plecat la ministru, directorul comercial a plecat la Ministerul Comerţului Exterior, fiecare sperând să poată face ceva.

S-au întors însă complet dezamăgiţi. Nu exista nicio formă legală de a rezolva problema. Ba, fiecare primise şi ameninţări!

Obosit, după ce călătorise cu trenul toată noaptea, directorul general s-a dus direct la fabrică. Aici, când intră în cabinetul secretarei, spre biroul său, vede că e aşteptat de câţiva oameni. Desigur, fiecare cerea ceva! Dar acum nu era momentul.

– Nu sunt aici pentru nimeni! îi spune el secretarei. Convoacă pentru ora 8 pe cei de pe această listă.

Apoi a intrat în cabinetul său.

Toţi cei de acolo au plecat. Secretara a ieşit să meargă la centrala telefonică.

Atunci, unul din cei ce aşteptau, s-a furişat şi… a intrat la director.

Directorul, care tocmai se spăla la chiuvetă, a ţipat la el. Însă omul nu s-a clintit. Era Stetoscop.

– Tovarăşe director, am venit să vă ajut!

– Dumneata? Cine eşti? Lasă-mă, domnule, în pace, că sunt destul de necăjit!

– Nu mă cunoaşteţi. Totuşi, lucrez şi eu în fabrică.

– Vino domnule la audienţe dacă ai probleme, nu aici şi nu tocmai acum!

– Eu v-am zis deja. Am venit să vă ajut!

– Cum să mă ajuţi?

– Ştiu că sunteţi la mare necaz, de aceea am venit!

– Zi-i o dată domnule, ce vrei?

– Eu am lucrat cu nemţii la instalaţie. Vă rog să-mi daţi voie să încerc să refac eu tabloul electric!

– Lasă, domnule, gluma!

– Nu glumesc, tovarăşe director. Şi nu vă cer nimic.

Directorul, încercând să se lege şi de un pai, ca să nu se înece, l-a poftit pe băiat pe un scaun şi au început discuţia. Tot vorbind ei, a sosit ora 8, aşa că secretara a intrat şi l-a anunţat că cei convocaţi au sosit!

Să aştepte! Nu mă mai deranjaţi până nu vă chem eu!

Secretara, foarte nedumerită, a ieşit de-a-ndărătelea. Niciodată directorul general nu începuse vreo şedinţă mai târziu de ora fixată. Şi niciodată nu ţipase la ea!

Cei ce aşteptau, o grămadă de şefi, au fost şi ei contrariaţi. Adică să facă ei anticameră?

– Şi, mă rog, cu cine discută tovarăşul director?

– Cu un muncitor, nu ştiu cum îl cheamă.

Oamenii s-au crucit şi au făcut feţe-feţe.

După o jumătate de oră a ieşit directorul în anticameră şi a reţinut din ce-i ce-l aşteptau doar pe câţiva. I-a chemat înăuntru şi le-a expus pe scurt situaţia:

– Îl cunoaşte cineva pe dumnealui?

Nu-l cunoştea nimeni dintre cei câţiva şefi aflaţi acolo.

– Foarte rău că nu ne cunoaştem oamenii! Iată care e situaţia: dumnealui e electricianul care a lucrat cu nemţii la instalaţie. Are curajul să refacă singur instalaţia electrică din tablou.

– Păi eu ştiu că nemţii şi-au luat schemele electrice cu ei. Cum se poate face un tablou electric fără schema electrică? întreabă Inginerul-şef.

– Nu am schemele, dar am cam înţeles cum e sistemul de comandă, răspunde sigur pe el Stetoscop. Îmi trebuie însă toată documentaţia existentă în fabrică despre această instalaţie. Trebuie să ştiu bine toate ofertele, tehnologia. Trebuie să discut cu toţi cei care ştiu câte ceva despre instalaţie. Pe de altă parte, accentuez că eu încerc, nu garantez că pot reuşi. Ceea ce e sigur este că n-o să aduc instalaţia într-o situaţie mai rea ca cea de acum.

Unii de-a dreptul s-au închinat, deşi se aflau într-un birou oficial, iar acolo era şi secretarul de partid pe uzină! Până la urmă s-au pus la cale toate cele. Stetoscop va lucra discret, chiar şi duminica, i se vor da toate documentaţiile (oferte, tehnologii) deşi erau sumare, din perioada contractării, deoarece documentaţiile finale urmau să fie primite doar la recepţie.

Stetoscop a început treaba. Lucra zi-lumină. De fapt el se baza pe ceva: tot lucrând cu nemţii, încercase să urmărească ce făceau ei. Îi mai şi întrebase ba, una, alta, ba îşi mai nota câte ceva. Nu cu alt scop, ci pentru că ştia că după ce plecau nemţii, la orice defecţiune o să fie chemat el.

A făcut o listă de materiale necesare: cabluri, butoane, siguranţe etc., care se găseau la magazie. A cerut un alt sistem de închidere a tabloului, că poate se găsea alt… amator de cabluri.

S-a uitat prin documentaţii. A vorbit cu inginerii ce comandaseră instalaţia, a înţeles tehnologia, în detaliu, şi a început un fel de muncă de Sherlock Holmes. Întâi a făcut o schemă detaliată a situaţiei actuale, ca să ştie starea iniţială. Nu de alta, dar tot umblând ba colo, ba dincolo, dacă nu-i ieşea, trebuia să revină, deci trebuia să ştie unde.

S-a mai gândit la un aspect: hoţul desprinsese cablurile, dar nu chiar pe toate, deci ce nu se smulsese era bine făcut.

A stabilit locurile unde trebuiau să ajungă cablurile şi locurile cam de unde puteau pleca. Şi mai încerca şi cablurile recuperate de la hoţ, doar lungimile lor nu erau întâmplătoare. Apoi, cu o baterie şi lampa de control, cu voltmetrul şi cu ohmmetrul, a stabilit unele variante de legare.

Şi-a conceput multe tipuri de scheme, le-a verificat pe rând şi a găsit soluţiile corecte.

Şi tot aşa. Lucra singur, singurel, în zona aceea ce fusese izolată de restul halei cu nişte panouri.

Sunt izolat ca Robinson Crusoe,

Nu vine nime-n uşa mea să bată”.

[George Topârceanu]

După două săptămâni, Stetoscop a venit la uzină duminica, să facă proba singur, fără a fi văzut. Şi… instalaţia a mers! A mai adaptat pe ici, pe colo şi gata, luni s-a dus la directorul general.

Directorul a adunat o grămadă de şefi şi au mers la instalaţie.

Calm, Stetoscop a pornit instalaţia şi a realizat, în gol, toate ciclurile.

Toţi au rămas perplecşi! Aşa ceva era de neconceput, dar… se făcuse!

Iar Stetoscop s-a ales cu un concediu de două săptămâni şi cu o primă de… o mie de lei! Atât putea acorda directorul general! Adică plata unui neamţ pentru… câteva ore!

Directorul general a avut o satisfacţie de-a dreptul diabolică, în ziua când le-a dat un telex nemţilor, precizând că specialiştii din uzină au rezolvat problema şi instalaţia merge!

Nemţii au cerut repetarea telexului, nevenindu-le să creadă. Aşa ceva era de neimaginat! Doar schemele erau la ei, împreună cu toată documentaţia. Adică se puneau ei, o fabrică oarecare, cu nemţii? Hm! Imposibil!

După două zile erau la uzină. Era un director şi unul din cei ce lucraseră la tablou. Aveau şi schemele cu ei. Au mers la instalaţie, au verificat funcţionarea şi apoi au desfăcut tabloul. Au rămas uimiţi. Unele circuite erau ca la ei, dar altele erau complet diferite. Şi, culmea, după ce au analizat detaliat, au zis că nu e ca la ei, dar e totuşi bine.

Ba chiar, cu corectitudinea lor, au apreciat anumite soluţii la care ei nu se gândiseră. Stetoscop era undeva, mai retras. Nemţii au vrut să-i vadă pe cei ce au refăcut tabloul. A fost chemat Stetoscop. Au rămas uimiţi.

– Singur ai făcut?

– Absolut singur.

– După ce scheme?

– Stetoscop a ridicat din umeri.

Nemţii au rămas şi mai uluiţi.

– Ce facultate aţi absolvit?

– Niciuna. De abia acum îmi fac liceul…

S-au dus cu Stetoscop la tabloul electric, au cam intrat bine în circuitele de acolo şi au continuat discuţia, în germană.

– Nu vrei să te angajăm la noi? Îţi dăm salariu de…

– Să mă mai gândesc.

– Bine. Atunci îl dublăm.

Traducătoarea oficială, o profesoară de germană din oraş, nu s-a dus cu ei, deci discuţia a rămas netradusă.

Au intervenit oficialii, s-a trecut la alte discuţii, iar Stetoscop a fost încet, încet, îndepărtat. A ajuns la marginea grupului, de unde a fost luat de un tovarăş şi dus la biroul securistului.

– Aşa. Ai făcut toate astea ca să pleci din ţară? Ce ai discutat separat cu nemţii?

– Domnule, am discutat probleme tehnice. Ce am făcut, am făcut din ambiţia mea de meseriaş. Iar cu voi nu discut.

– Ba o să discuţi, altfel…

– Dacă vă mai luaţi de mine, să ştiţi că nu mai răspund de instalaţie. Nemţii pleacă şi eu trebuie s-o întreţin. Altfel, o întreţineţi voi…

Şi a plecat, cu capul sus.

Însă când mă apăr

Scapăr

Ca din cremene scântei!”

[George Coşbuc]

O părere la “Fragment din romanul Vârtejul dansului, vârtejul vieţii… de Iulian Popescu

Lasă un răspuns