FRAGMENT DIN ROMANUL „SURGHIUNIT LA O MĂNĂSTIRE… DE MAICI !” DE IULIAN POPESCU, EDITURA SITECH, 2013

FRAGMENT DIN ROMANUL „SURGHIUNIT LA O MĂNĂSTIRE… DE MAICI !” DE IULIAN POPESCU, EDITURA SITECH, 2013

[Cote la Biblioteca „Aman”: 821rum/P81 şi DL II 767]

[Milică era un tânăr ţârcovnic de pe lângă Turnu Severin, foarte puternic, care în preajma revoluţiei de la 1848 a plecat călare de la el din sat la Bucureşti].

……………………..

Şi iată-l ajuns la Polovragi, la mănăstire. A coborât de pe cal, l-a deshămat şi l-a lăsat să pască pe o poiană lângă mănăstire, unde mai păşteau câteva vaci, nişte oi şi nişte capre. Apoi, cu calabalâcul în spinare a intrat pe poarta deschisă a mănăstirii şi şi-a pus lucrurile la umbra unui copac. Sub alt copac apropiat stăteau la taclale câteva călugăriţe.

– Prea-cuvioaselor, nu vă deranjez dacă stau şi eu aici?

– Orice suflet este binevenit în locaşul Domnului. Doar pe poartă scrie: „Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”. 

– Pot să intru în biserică să mă închin şi eu?

– Foarte bine faci, maică, încercând să te cureţi de păcatele de dincolo de gardul nostru. Doar mirenii mai fac păcate din pricini nu prea creştineşti… Intrarea e liberă, uşa e deschisă mereu pentru toată lumea.

Milică, deh, ţârcovnic, intră în biserică şi se închină după ritualul ştiut. Nu era nimeni în biserică, numai liniştea, care, parcă te curăţa de rău, ridicându-ţi sufletul spre cer. Oarecum mai liniştit, ieşi din biserică, se întoarse la bagajul lui, întinse pătura pe iarbă şi se lungi. Nu voia să doarmă, nefiind obosit, aşa că privea spre cer printre frunzele copacului ce-i ţinea umbră. Şi era tare plăcut. Câte o rază de soare sprinţară se mai strecura, prinzând un gol când se mai mişcau frunzele şi-l mângâia pe faţă. Plăcut, tare plăcut. Între timp maicile îşi vedeau de sporovăiala lor. Nu că ar fi vrut să asculte, însă, vrând nevrând, Milică auzea perfect discuţia lor. Tocmai vorbea o soră, care după glas era sigur cântăreaţă la strană.

– Cuvioşiile voastre, aş vrea să vă spun visul meu de acum câteva nopţi. Acum câteva zile, când se pusese vântul acela de parcă era o viforniţă de iarnă, dând semne de vremuire, am ieşit din curte mergând cu cofa după apa aceea bună de la fântâna de sub stejar, care parcă e mai bună decât a noastră de aici. Ei bine, pe pajiştea aceea de duce la fântână era un zdrahon cu un car tras de doi boi roşcaţi, solizi. Luase un car de lemne din pădure, iar acum cobora cu carul. Dar în loc să împiedice roţile din spate, doar cobora pe o coastă pieptişă, omul a zis că poate coborî aşa, toată încărcătura carului urmând a fi ţinută de coarnele boilor pe care le presa jugul. Boii au ţinut ei cât au putut, însă carul greu tot împingea, aşa că au luat-o şi ei mai repede. Cum s-a făcut, cum nu s-a făcut, iată însă că unul din boi l-a călcat pe zdrahon pe un picior. Omul a început să urle, boii au luat-o lateral, carul răsturnându-se, rupându-se şi osiile. Preacuvioaselor, ce mi-au auzit urechile a întrecut tot ce puteam eu bănui la aceşti necredincioşi. Şi parcă înadins, fiind aproape de această sfântă şi Dumnezeiască mănăstire, a înjurat în special cu cele sfinte. V-aş spune cum zicea, dar, Doamne iartă, o fi vreun păcat să vă zic aceste necuviinţe.

– Fugi păcatelor, nu mai cobi. Nu se cade să auzim asemenea vorbe.

– Ba spune măicuţă, că să vedem şi noi până unde poate ajunge mişelia oamenilor.

– Ei bine, vă spun, dar nu toate înjurăturile, ci doar obiectele înjurate. Ce mai, iată: mucenici, grijania şi spovedania, prescurea, paşte, cristoşi şi altele asemenea. A întrecut în răutăţi şi pe dascălii dracilor!

– Doamne, iartă-l.

– Parcă ziceai ceva de un vis.

– Păi staţi să vedeţi, că de aici mi s-a tras visul. În vis, în noaptea ce-a urmat, se petrecea exact scena cu carul răsturnat şi cu înjurăturile. Iar eu am simţit deodată că sunt vinovată că am auzit. Dar ce puteam face? Oricum, mă simţeam vinovată. Şi deodată văd că în drumul meu spre fântână mă urmăreşte Necuratul. Da, da.

– Şi cum arăta?

– Luase forma unei capre, care foc, nevoie, se ţinea după mine. Am încercat să merg mai repede, deşi era coastă, capra după mine. M-am suit în acel alun de lângă potecă, capra s-a sprijinit pe picioare dinapoi, iar pe cele dinainte le îndreptase spre mine, în alun. Văzându-mă la mare ananghie, am început să ţip. Şi atunci… m-am trezit. Eram tare speriată, noroc cu nea Costică, suflet paşnic, care se culcase lângă mine, iar acum mă mângâia pe picioare…

– Nea Costică nu e prea fin, să vedeţi voi pe Domnul Polcovnic. Ieri când am intrat la maica stareţă, dumnealui, la fel, o mângâia pe picioare, tare dulce…

– Asta nu-i nimic! S-o vedeţi pe Tanti Ioana, cum o mângâie pe maica iconoamă. Am văzut-o eu de mai multe ori.

– Eu am surprins într-o seară cum Domnul Polcovnic se hârjonea cu Tanti Ioana…

– Iar eu l-am văzut pe Nea Costică tot cu Tanti Ioana…

Cum discuţia maicilor o cam luase razna, Milică n-a mai putut suporta. S-a ridicat şi s-a dus la ele.

– Doamne, ce mi-au auzit urechile. Va să zică în halul acesta au ajuns mănăstirile noastre? Cu repetarea înjurăturilor necredincioşilor şi cu dezmăţul cu nea Costică, Domnul Polcovnic, ba chiar cu Tanti Ioana. Mă mir că nu vă trăsneşte Dumnezeu pentru aceste fărădelegi! Aflaţi doamnelor, că doar nu pot să vă mai zic maici, că eu sunt om credincios, ba sunt şi ţârcovnic, şi sunt indignat de ce am auzit! Am să raportez la înalt prea sfinţitul.

Maicile… au început să râdă.

– Doamne pedepseşte-le! După ce că fac numai rele, când le spui cu frumosul că greşesc, încep să râdă.

– Şi, mă rog, care sunt necuviinţele făcute de noi?

– Bine, să trecem peste înjurăturile omului acela, dar să primiţi bărbaţi aici, în văzul tuturor, ba şi femei destrăbălate…

– Care bărbaţi? Care destrăbălate?

– Lăsaţi că am auzit eu bine, deşi mai bine nu auzeam! Nea Costică, Domnul Polcovnic şi tanti Ioana…

Maicile nu se puteau opri din râs, iar Milică era gata să turbeze.

– Nu înţeleg ce e de râs aici. E de plâns!

– Păi aia e, că n-aveţi dreptate.

– Doar am auzit cu urechile mele. Tăgăduiţi ce aţi vorbit?

– Nu tăgăduim. Numai că degeaba ne acuzaţi. Ei bine, domnule, aflaţi că Nea Costică şi Domnul Polcovnici sunt doi… motani adevăraţi, iar Tanti Ioana e o pisicuţă tare nostimă!

– Şi de ce le-aţi dat asemenea nume?

– De aia, ca să ne mai distrăm şi noi!

Dezumflat, Milică s-a trântit la pământ şi a început un râs… De acela sănătos! Maicile au râs şi ele.

După un timp, maica cu visul s-a ridicat şi a mers la biserică, intrând evlavioasă. Imediat s-a auzit un ţipăt disperat şi o bufnitură. O altă maică s-a dus repede să vadă ce s-a întâmplat. Acum s-au auzit două bufnituri, de tonalităţi diferite şi alt ţipăt.

Celelalte, dar şi Milică, au alergat, fiind siguri că se întâmplase ceva. Şi chiar se întâmplase. Două maici au leşinat imediat, celelalte au început să se jelească.

– Doamne, Dumnezeule, iartă-ne pe noi păcătoasele! Unde s-a mai pomenit ca Necuratul să intre în biserică?

Da, aşa era. Necuratul, sub forma unei capre, ba nu, a unui ţap, se afla sprijinit pe picioarele dinapoi, iar cu cele dinainte se ţinea de strana ţârcovnicului şi cu limba smulgea câte o foaie din ceaslov pe care o mesteca liniştit. Mâncase deja o bună bucată dintr-o slujbă, însă nu mânca la întâmplare, ci alegea doar foile mai colorate, care semănau cu florile din iarbă…

Auzind ţipetele maicilor, „Necuratul” coborî picioarele din faţă, îşi plecă bine capul şi porni în viteză spre maici să le pocnească, aşa cum făcuse cu a doua maică. Numai că nu-i merse! Milică îl aşteptă calm, îi opri mersul prinzându-l de un picior, apoi îl prinse bine de alt picior, îl aburcă în cârcă şi ieşi cu el din biserică urcat în spinare. Maicile care nu leşinaseră îl urmară. Milică ieşi cu el din curtea bisericii, pe poiană, unde o babă era speriată că-i dispăruse ţapul, iar acum se bucura mult că i se adusese…

Maicile s-au închinat, s-au întors la colegele leşinate şi le-au trezit, liniştindu-le.

– De, maicilor, zice Milică, dacă lăsaţi poarta şi uşa bisericii deschisă… Iată că mai vin şi lighioane.

– Numai maica cu visul e vinovată, doar ne speriase cu acea capră… Cum să nu te sperii când vezi la strană… un ţap?

Au intrat în biserică unde o maică şi Milică s-au uitat la ceaslovul „mâncat parţial”, apoi au început amândoi să cânte din acelaşi ceaslov, ceva despre înlăturarea Necuratului.

A venit şi maica stareţă, cu Domnul Polcovnic după ea, dar acesta n-a fost lăsat să intre în biserică, ceea ce de fapt el ştia. După ce s-au aflat toate, maica stareţă i s-a adresat lui Milică:

– Ce ne făceam noi fără dumneavoastră? Să fi alergat ţapul prin biserică, cine ştie ce rele mai făcea. Doamne păzeşte, să fi intrat şi în altar… Tare vă mulţumim. Aşa că o să vă pregătim un prânz de pomină. Îl meritaţi. Ba o să vă dăm şi mâncare de drum, că am înţeles că plecaţi mai departe. Şi încă ceva: cântaţi tare frumos! Dumnezeu să vă ajute!

A urmat un prânz numai pentru el, separat de maici, de neimaginat : sardele, ciulama de potârnichi, rasol de păstrăv, pastramă de capră, compoturi. Iar călugăriţele cu poveştile lor cu Ucigă-l Crucea, au avut alt meniu, de pedeapsă: ciorbă de oase, frunze de sfeclă, borş cu varză.

După o aşa masă, Milică s-a trântit iar pe pătură, s-a odihnit puţin, apoi s-a dus pe malul Olteţului, care venea vijelios din cheile sale, unde a intrat într-o peşteră cât a putut, fără lumină, peşteră despre care a aflat că s-ar părea că ar ajunge în Transilvania.

Iar apoi, tare mulţumit, purtând şi un pachet cu mâncare de drum, a plecat tot spre răsărit, iar seara a ajuns la Mănăstirea Horezu. Aici era o zonă mai spre poale de munte, cu multe dealuri şi poieni. Locuri frumoase, făcute parcă special pentru închinăciune.

…………………

O părere la “FRAGMENT DIN ROMANUL „SURGHIUNIT LA O MĂNĂSTIRE… DE MAICI !” DE IULIAN POPESCU, EDITURA SITECH, 2013

  1. Distanta mare de la poza,
    Pana la ce pelerinaje,
    Prin atmosfera rubiconza,
    Cu linistitele-i pavaje –

    Se spune – lupta-i inauntru
    Atat de mare, si cumplita –
    ca-i greu sa stea, celor ce întru
    parelnic tors – mananca pita –

    dar cat de greu s-aduni o lume
    fara de scoala – sa-si gaseasca
    strabuna vita romaneasca
    de liber stat – in rugaciune –

    saracul Dumnezeu – cum poate
    tocit ca dintii unui piepten,
    Nu General peste armate
    sa fie tuturor – ci prieten –

    Nu Comisar, nu Investitul,
    Cu-nalte ordine, si cnuturi,
    Ci condamnatul cu iubitul
    Chiar si otet, din acrii struguri –

    sunt fel si feliuri de raporturi
    in care viata te coboara,
    te urca – esuezi in porturi,
    sau te salvezi pe-o luntrisoara –

    si-ajungi – odata – bunaoara –
    la cel in care – ca in Eden –
    chiar si-ntru-un iad, din calimara –
    Iti este – Dumnezeu – chiar prieten –

    E si el, om – nu are ranguri –
    Si totul a uitat – si stie –
    Si printre mari milogi – si granguri –
    Ofera-n marea-i poezie

    O sanatate-n prietenie…

    20 martie 2017

Lasă un răspuns