Proză: Microbuzul, de Iulian Popescu

Fragment din romanul „Oameni şireţi şi veseli” de Iulian Popescu, apărut la Editura „Sitech” Craiova în 2011, existent în bibliotecile din Craiova.

(E vorba de un sat, Mura, izolat între dealuri, care nu are drum de acces, dar are oameni uniţi, de cuvânt; Azura e profesoară de Istorie, iar Brădişor, soţul ei, este primar în comună. Acţiunea se petrece în anii `90).

Microbuzul

Foarte încântată de cele citite, Azura, care acum stătea acasă, fiind în prima ei vacanţă, hopa, se trezeşte cu Brădişor, soţul, adică primarul.

– E de rău!

– Ce s-a întâmplat?

– Norocul tău că te-ai măritat!

– Dar ce e, dragul meu soţ?

– Ai pierdut postul de aici!

– Cuuuuuuuuum?

– Aşa cum auzi. A venit o hârtie de la cei de la învăţământ, că se desfiinţează şcoala noastră, începând imediat după această vacanţă, urmând ca elevii să fie transportaţi cu microbuzul în comuna vecină. Nu avem numărul de elevi impus de normative pentru o şcoală. Iar problemele dascălilor se vor rezolva de la caz la caz. Unii vor fi scoşi la pensie, alţii vor face naveta la alte şcoli, iar cei necalificaţi vor rămâne fără slujbe.

Păcat de dascăli, dar păcat şi de şcoală. Nu era ea prea spaţioasă, dar era o construcţie solidă, stil vechi, cu ferestre mari, luminoase, acoperită cu ţiglă, cu o curte în faţă şi una în spate.

– Şi nu mă mai bate la cap, că am încercat cu telefoanele toată ziulica, am vorbit cu toţi, şi la inspectorat şi la partidul meu care doar e la putere: nu se mai poate face nimic. E deja ordin de la minister, semnat şi parafat! De fapt, ei mai încercaseră şi astă-vară această manevră, însă eu, cu cei de la partid, am reuşit s-o lungesc. Iată însă că acum chiar nu mai am vreo soluţie. Mi-au cerut şi un şofer de pe aici pe care să-l angajăm. Acum mă duc la Primărie, mai rezolv câte ceva şi poate-mi mai vine vreo idee.

Azura a rămas buimacă! Chiar, la asta nu se aştepta.

Ce-o să mă fac? Ştiu sigur că ore de Istorie nu mai sunt pe la şcolile din jur. O să apară unele la şcoala cealaltă, probabil vor mai face nişte clase paralele cu elevii din Mura. Oricum, o să fie rău. Şi acum voi face şi eu naveta cu elevii, cu microbuzul pus la dispoziţie. Chiar că nu văd altă soluţie!

Cu aceste necazuri, Azura s-a lungit în pat să se gândească. S-a tot frământat ea în fel şi chip, însă nu găsea vreo idee.

Tot rotindu-şi ochii prin cameră, a dat de documentele cu monografia comunei la care lucra.

– Poftim! Mai lucrează acum la monografie!

După un timp a revenit iar la monografie.

– Păcat de toată munca de până acum. Rămâne totul baltă! Hm! Dar oare cum s-ar fi descurcat cei dinainte într-un asemenea caz?

Apoi, un gând i-a venit brusc în cap, aşa că s-a ridicat şi şi-a zis:

– Numai cu metodele murenilor verificate în istorie, se poate rezolva! Adică cu ceva… şiretlicuri!

Acum, complet dumirită de ce avea de făcut, s-a lungit iar în pat şi a început să răsucească în cap fel de fel de idei!

După un timp s-a sculat şi s-a dus la Primărie. I-a zis soţului să convoace „sfatul bătrânilor”, adică oamenii cu care se sfătuia mai des înainte de a lua hotărâri pentru sat.

Mai târziu, când se adunaseră oamenii de bază, au început discuţiile. Primarul le-a citit hârtia primită, apoi le-a explicat: evident e necăjit pentru că e şi soţia lui afectată de acest ordin, însă necazurile sunt mai mari: e vorba de mai mulţi dascăli, de femeia de serviciu şi mai ales, de copiii care trebuie să se scoale mai de noapte, să vină mai târziu, başca, pericolul de accidente pe drumurile spre acel sat. În plus, ce mândrie mai aveau ei dacă nici şcoală nu aveau în sat?

Au început discuţiile. Ideea generală era: trebuie să facă şi pe „dracu-n patru” şi să apere şcoala. Apoi primarul le-a zis că a doua zi, de dimineaţă se vor întâlni iarăşi şi vor stabili ce e de făcut. Doar urma o noapte lungă de gândire.

Înainte de plecare, Azura le-a spus cum aflase ea din documente că strămoşii lor se descurcaseră în situaţii mai grele.

A doua zi s-au întâlnit din nou. Fiecare avea idei şi soluţii, dar cam „cusute cu aţă albă”, deci neaplicabile. Azura însă nu s-a lăsat până n-a aflat mai multe detalii.

– Cine a discutat vara trecută cu inspectorii de la învăţământ?

– Eu, zice directorul şcolii. Le-am argumentat că pe la noi drumurile sunt periculoase şi iarna nu pot circula microbuzele. Ei mi-au răspuns că pe unde merg carele şi căruţele, merge şi microbuzul.

– Au venit aici să vadă?

– Au venit cu un microbuz până la poale, au început să urce pe drum, iar când au ajuns la pădure şoferul a zis că mai departe nu poate merge, că e periculos. Şi aşa, urcând pe jos au ajuns şi au făcut hârtiile. Însă tot cu partidul domnului primar s-a rezolvat, altfel ăia nu ţineau seama de problema cu drumul.

– Bun! Ia să vedem acum cum stăm cu drumul nou.

– Stăm bine, zice picherul care răspundea de drum. E făcut în mare parte, însă n-a ajuns încă în sat din cauza „surdumoalelor” de la Cotul Stejarului, acolo, unde sunt mereu alunecări de teren. Cu banii o aranjăm noi cu constructorul, o să facem actele cum trebuie, dar de terminat se va termina la primăvară.

– Cei de la învăţământ ştiu de acest drum?

– Chiar că nu ştiu nimic, zice primarul. Astă-vară nu era în discuţie, iar ei de atunci nu s-au mai interesat de noi.

Acum ştiindu-se situaţia la zi, au început să apară alte idei. Însă nu păreau a fi ideale, având multe dezavantaje, deci n-ar fi ţinut la forurile superioare.

Tot Azura a venit cu o soluţie:

– N-avem ce face! Ne conformăm. Adică vom folosi microbuzul şi mergem la şcoala impusă!

– Bravo, nevastă! Şi eu care credeam că vii cu o idee mai bună pentru noi…

– Cam când vine zăpada pe aici?

– Cam peste vreo săptămână, două.

– Iată planul meu! Ne conformăm, de ochii lumii! Adică vrem să-i păcălim simulând un accident. Doar acum sunt şi eu din Mura… Când apare zăpada facem puţintel… teatru. Adică legăm microbuzul cu lanţuri, cabluri, frânghii de singurul tractor din sat şi-l „prăvălim” pe o râpă înaltă, astfel ca să fie oprit într-un copac nu prea mare. Cam pe:

La fântâna din luncet,

Unde apa curge-ncet;

Tot încet prin cel brădet.”

Legăm copiii cu frânghii de acel copac, şi-i punem să stea în poziţii cât mai disperate, ţinându-se de uşi, de roţi, de caroserie, dar astfel ca să nu se vadă funiile cu care sunt legaţi…. Iar noi vom fotografia scena din multe poziţii, cu nişte telefoane mobile; eu am unul şi mai au şi câţiva elevi. Alegem pozele mai convenabile şi, la momentul oportun le pun eu pe Internet în oraş, cu nişte prieteni. Bineînţeles că vor părea ca fiind puse de elevi. Apoi vom scrie acolo că iată, ordinul nr… a dus la asemenea accidente, imaginile fiind fotografiate de copiii care au fost afectaţi mai puţin de căzătură. Şi doar autorităţile locale anunţaseră forurile de mai sus că drumurile de acolo sunt inaccesibile şi periculoase…

Iar mâine o să fac eu cu soţul o scrisoare seacă adresată celor de la inspectorat, pe care o trimitem în copie şi la minister, nu de alta, dar să zicem că i-am avertizat. O să scriem acolo că în caz de accident răspunderea cade asupra lor.

În încheiere Azura zice:

– Sper că satul e acelaşi pe care-l ştiu eu, de când sunt pe aici şi din cronici, adică nu ne trădează careva.

– Garantăm noi!

Şi aşa a fost. Când au primit scrisoarea cu posibilele accidente, cei de la inspectorat au pus-o la dosar, iar cei de la minister le-au trimis-o şi pe-a lor, deci a ajuns tot la dosar, adică pentru… o viitoare arhivă.

În ziua cu pozele, tot satul a fost acolo. Azura i-a fotografiat şi pe privitori, cu aparatul bun, aşa, de exemplu, dar la o adică, dacă vreunul zicea ceva, era pe poză că a participat. Şoferul, de fapt lăcătuş la o firmă din târg, era în şomaj tehnic şi având şi carnet de şofer profesionist fusese angajat temporar, sperând să se poată întoarce la locul lui de muncă. Deci era cooperant şi el.

Ce s-au mai chinuit să aducă microbuzul în acea poziţie! Cu fel de fel de legături, cu tractorul şi cu mulţi oameni ce-l trăgeau ba încolo, ba dincolo, ce mai o adevărată regie. Dar să fi văzut imaginaţie artistică la copii: s-au atârnat în fel şi chip de crengi, frânghiile fiind bine ascunse, alţi doi se ţineau de uşa deschisă, ce mai, artă cinematografică. Aleseseră o râpă care nu avea vreo legătură cu drumul, însă asta nu o ştiau cei de la oraş.

Seara au ales cinci fotografii, mai neîndemânatice, ca fiind făcute de copii cu telefoanele mobile şi le-au anexat la câte o nouă adresă către inspectorat şi minister. Acolo se descria accidentul, se menţiona că „de data aceasta” nu fuseseră victime, dar şoferul refuza să mai plece pe asemenea drum. Apoi, în treacăt se menţiona că elevii tocmai lucrau la un site de pus pe Internet cu aceste poze şi cu altele şi cu un text în care se ridicau contra autorităţilor.

Au dat drumul la hârtii, apoi nu s-au mai dus la şcoala din vecini.

De data aceasta autorităţile au fost prompte. A sosit o telegramă în care se zicea că se anulează ordinul nr…, şcoala se reînfiinţa imediat cu acelaşi personal şi aceiaşi elevi. Totodată autorităţile erau rugate să facă tot ce pot şi să oprească elevii de a pune pe Internet ceva despre acest accident.

Ba s-a primit un telefon de la minister la Primărie şi primarului i s-au spus aceleaşi lucruri. Iar el a promis că va face exact aşa, şi că va opri elevii să plaseze pe Internet ceva legat de acest accident!

Şi aşa a făcut! I-a fost foarte uşor, mai ales că satul Mura nu avea Internet, nu avea acoperire la telefoane mobile, iar elevii nu ştiau să facă siteuri… Cei ce aveau mobile le primiseră cadou de pe la neamuri pentru vremile viitoare…

Şi să te ţii ce chef s-a pornit atunci în Mura!….

Măi, să fie! Nu e dat omului să nu aibă necazuri! Iată că un inspector de la învăţământ, de la judeţ, a ajuns la şcoala din satul unde fuseseră transportaţi „o săptămână întreagă” elevii din Mura şi unde era şi microbuzul cu pricina.. A vrut să vadă cum arăta microbuzul după acel cumplit accident! Şi, culmea, arăta excelent! Nu tu vreo zgârietură, vreo tablă îndoită, vreun far spart, absolut nimic.

– Hm! Cum a reuşit şoferul să răstoarne microbuzul în poziţia aceea din poze, dacă nu l-a lovit în vreun fel? Nu se poate! Aici e ceva neclar.

S-a dus la inspectorat, a studiat fotografiile şi şi-a dat seama că ceva e trucat aici. Adică copiii păreau mai mult veseli decât speriaţi. Dar cum au putut face aşa ceva? Doar asta nu se putea ţine secret. Ar fi spus cineva. E clar, aici e un mister. Şi sunt amestecate şi autorităţile. Păi dacă e mister, musai să fie dezlegat.

Şi iată-l pe inspector, cu „picioarele la spinare” urcând prin zăpadă, pe drumul din pădure spre Mura.

Sus, în vârful dealului, înainte de coborârea în sat, s-a întâlnit cu un localnic cu ducea spre sat un car cu lemne.

Inspectorul a început să-l „tragă de limbă”, dar omul, şmecher, doar era din Mura, a spus ca cel mai cinstit om că aşa fusese, doar văzuse şi el cu ochii lui! Ba a dat şi detalii cum au reuşit ei să salveze bieţii copii atârnaţi de crengi. A făcut însă o gafă! A spus că uşa de la microbuz căzuse exact când el salva copilul atârnat de ea.

Văzând că inspectorul n-a prea înghiţit totul, a intrat în alertă, a ţipat la boi, şi-a cerut scuze că trebuie să meargă la ei să nu răstoarne carul, a abandonat boii şi carul şi a întins-o în pădure, a ocolit şi a ajuns în sat înaintea inspectorului. A dat alarma pe drum şi a ajuns la Primărie unde a povestit tot. A fost trimis imediat la şcoală, a transmis cele zise de primar, directorul şi dascălii i-au instruit pe elevi ce şi cum. Inspectorul a ajuns la Primărie, primarul s-a comportat absolut normal, i-a mai arătat corespondenţa, ca să-l ţină mai mult acolo, doar pregătirile de la şcoală durau, apoi au mers spre şcoală. Inspectorul voia să vadă râpa, însă primarul i-a spus că e la câţiva kilometri distanţă şi era greu de mers acum până acolo.

La şcoală totul a mers strună. Până să-i explice directorul ce şi cum, Azura s-a dus acasă, s-a aranjat de zile mari, mai ales că inspectorul era între două vârste, şi a intrat în cancelarie, aşa, ca neştiind că e inspectorul acolo. Era numai zâmbet, încât bietul om se cam pierduse.

– Hm! De unde până unde o asemenea minune de fată pe aceste coclauri? şi-a zis el…

S-au luat cu discuţiile, şi aşa, încet, încet, inspectorul a ajuns din nou la Primărie. Acolo a fost dus în camera unde făceau ei chefuri, grătarele lucrau din plin, iar inspectorul şi-a dat seama ca e un fel de cursă, aşa că a luat-o oficial: el e în misiune oficială şi nu acceptă nimic care ar putea fi luat drept mită.

După un timp în care grătarele sfârâiseră continuu, iată că revine Azura cu o sticlă de vin.

– De acord cu dumneavoastră. Nu vrem să vă corupem, să vă îmbătăm sau altceva. De fapt noi aniversăm ziua primarului. Însă făcând atâta drum, vă rog eu în mod insistent, să-mi faceţi plăcerea şi să gustaţi doar o înghiţitură din acest vin. E făcut de mine, din strugurii viţelor de pe lângă casă, culeşi bob cu bob. E foarte curat, uitaţi-l la lumină ce clar e şi, fiind vin pentru doamne, e şi dulce…

A reuşit să-l ademenească, mai ales că omului îi era sete.

I-a plăcut vinul, aşa că, la insistenţele Azurei, a băut tot paharul!

Şi rău a făcut! Păi el nu ştia că nu trebuie să te încrezi în femei? Şi mai ales în cele din Mura? Ei bine, vinul nu era de la ea, „cules bob cu bob”. Nu! Era de la călugării de la schitul de pe dealul de dincolo. Era un vin de acela, călugăresc, din struguri culeşi toamna, târziu, după ce dă bruma, vin preparat de călugări după o reţetă secretă a lor. E aşa de „şmecher” acest vin, că e suficient un pahar ca să te facă praf! Şi l-a făcut praf pe bietul inspector! Aşa că şi-a dat drumul: a mai băut, s-a îmbătat bine, a mâncat zdravăn din produsele grătarului. Iar Azura n-a stat degeaba; a adus câţiva elevi, i-a pus la masă şi i-a fotografiat împreună cu inspectorul. Elevii, ca artişti autentici, doar erau din Mura, l-au înconjurat, două fete l-au luat de gât, iar pozele curgeau una după alta.

Beat criţă, inspectorul a fost dus la casa primarului şi culcat în patul din camera de oaspeţi. A doua zi, când s-a trezit, nu mai ştia nimic din ce făcuse, dar îşi amintea că era mereu speriat să nu facă vreo boroboaţă. A mâncat ceva dat de mama primarului, apoi a aflat pe unde e drumul şi dus a fost!

N-au mai aflat nimic despre el şi l-au lăsat în pace, aşa cum i-a lăsat şi el…

Păi să piardă cei din Mura? Asta nu!…

O părere la “Proză: Microbuzul, de Iulian Popescu

  1. Tuturor… muzelor, de Mărțișor

    Din rimele cu alb-roșu-n șnur,
    Inimile voastre-n ode le-nconjur,
    Prin stih ofer iambii – albi cercei :
    Catrenul meu – potir cu …ghiocei!

    LA CÂT MAI MULTE PRIMĂVERI ÎNSORITE !

    Petre Cazangiu

Lasă un răspuns