Fragment din romanul „După ochi ca murele”… de Iulian Popescu

Fragment din romanul „După ochi ca murele”… de Iulian Popescu, Editura „Sitech” Craiova, 2016.

[Victor este un tehnician metrolog, având şi calificarea de tâmplar, acum, în anii `60, fiind şef de atelier de tâmplărie la o uzină.]

DIRECTOR GENERAL !

…Într-o zi, Victor, ca şef al atelierului de tâmplărie al uzinei, este chemat la Comitetul de Partid al uzinei. Acolo mai erau chemaţi şi alţi şefi din uzină. Secretarul de partid le-a trasat „sarcini de partid” : uzina lor primise onorabila misiune de a construi în centrul oraşului tribuna oficială pentru defilarea de la 23 August, ziua naţională a Republicii Populare Române. De fapt greul cădea pe atelierul de construcţii metalice, care trebuia să facă nişte cadre ce deveneau suporţi, şi pe cei de la tâmplărie, care vor face podirea cu scânduri a tribunei. Proiectul fusese făcut de un inginer de la Cooperaţie.

Bietul Victor a protestat, scuzându-se că el peste trei zile intră în concediu şi pleacă la mare cu soţia, având deja biletele cumpărate prin ONT (Oficiul Naţional de Turism), însă a fost suficient ca secretarul să se uite crunt la el, că a şi tăcut, neavând altă soluţie.

Şi au venit apoi necazurile. Mai întâi că cei de la regiunea de partid nu plăteau nimic, adică totul trebuia făcut… pe veresie. Când au început problemele financiare, contabilul-şef şi secretarul de partid au plecat, ei nedorind a fi de faţă la… matrapazlâcurile prin care se va face rost de bani. Soluţia era uşor de găsit, doar o mai aplicaseră şefii: pe comanda unui prototip de aparat, mare cam cât o servietă, se vor deconta atâţia metri cubi de scânduri, atâtea tone de corniere, de ţevi şi de ce-o mai trebui. Că în bietul prototip nu aveau loc atâtea materiale, că de fapt aparatul avea circuite electrice, nu scânduri, asta nu conta, doar contabilii nu verificau − şi nici nu puteau −, neavând pregătirea necesară. Pentru ei important era să fie actele în regulă… Şi aceste acte se făceau în regulă, doar oamenii erau versaţi.

Primul necaz ce l-a avut Victor în toată treaba asta a fost că în depozitul lor nu aveau scânduri atât de lungi şi nici lemne din care să le taie. Aşa că, pentru a le procura, musai să plece la fostul lui loc de muncă, adică la Combinatul de Industrializare a Lemnului de la Târgu Jiu. S-a dus acolo, însă nici ei nu aveau lemne atât de lungi, deoarece la fabricarea mobilei, producţia lor de bază, nu se foloseau asemenea lungimi de scânduri. Aşa că a plecat cu mocăniţa la Tismana, doar pe când lucra şi el la combinat se inaugurase linia ferată îngustă Cerna-Jiu.

Problema era că lui îi trebuiau lemne uscate natural, nu verzi, iar în câteva zile câte mai erau până la paradă nu se puteau usca! Încă un necaz: trenuleţul nu avea vagoane lungi, deci nu putea transporta buştenii cu lungimi mari, cu mocăniţa. A reuşit să găsească în pădure în zona Tismana, lemne tăiate mai de mult, cam abandonate pe acolo pentru că erau greu de scos la drum. A făcut el calculele, căci îşi notase câte scânduri îi trebuie, şi a ajuns la concluzia că îi ajung acele lemne. Bine, bine, dar cum să le scoată şi cum să le transporte? Cei de la Târgu Jiu aveau planurile lor şi nu l-au ajutat, aşa că a telefonat la uzină şi a cerut să vină la Tismana trei camioane cu remorci, un tractor rutier, cu lanţuri şi cu cabluri, şi 15 muncitori. Cei de la uzină au protestat, spunând că trebuie să facă o comandă la IRTA (cei cu transporturile), că asta durează, însă Victor a rostit cuvintele magice, la care nu se putea replica: „sarcină de partid!

Iar a doua zi i-au sosit cele cerute, şi, cu greu, au ajuns la lemnele căzute prin văgăuni şi a început epopeea: trage lemnele târâş pe coaste, urcă-le în camioane pe nişte rampe improvizate, cu pârghii, şi tot aşa. Au terminat noaptea târziu, la lumina farurilor, şi au plecat spre casă. Au ajuns spre dimineaţă, aşa că Victor le-a spus oamenilor că nu e cazul să mai treacă pe acasă, doar curând va începe prima tură, iar ei aveau destul de lucru…

Au dus buştenii în atelier, unde aveau o macara, au descărcat lemnele cu un capăt în hală şi celălalt în curte, au eliberat doi şoferi, reţinându-l pe unul cu camionul şi remorca, dându-i doar o oră răgaz să se ducă pe acasă, iar oamenii lui au pregătit câte un buştean să fie făcut scânduri. După ce a început lucrul, la Victor a venit soţia lui şi i-a adus mâncare. Omul, plin de griji, a mâncat pe apucate, le-a dat şi celorlalţi câte ceva, apoi a rugat-o pe soţie să cumpere de la bufet ceva de mâncare, pe banii lui, ce-o găsi, că oamenii sunt frânţi, nemâncaţi şi nedormiţi. Acum se lucra pe echipe: unii făceau scândurile, alţii le aduceau la dimensiunile din proiect, iar alţii le încărcau în camion şi remorcă, şi le duceau în centru, unde trebuia făcută tribuna. O echipă plecase deja împreună cu un maistru la tribună să înceapă construcţia tribunei. Şi iată că pe 22 august tribuna se întrezărea. Acum a ajuns şi Victor la tribună şi a rămas perplex: proiectul era complet greşit, scândurile fiind sprijinite doar la capete, încovoindu-se mult şi, desigur se vor rupe când se vor afla acolo oameni. Spre seară au tot venit pe acolo fel de fel de activişti, pe care Victor nu-i cunoştea. Aceştia dădeau indicaţii de genul „daţi-i zor, tovarăşi!” Victor era neliniştit: pentru el era clar că tribuna se va rupe şi vor fi accidentaţi mulţi oameni, aşa că nu s-a putut abţine şi i-a spus primului activist pe care l-a văzut ce pericol există, rugându-l să-i anunţe pe „şefii cei mari”, să nu cumva să urce oameni în tribună, explicându-i detaliat că proiectul e greşit şi că se vor întâmpla accidente. Întrebat cine e el, i-a spus că el a adus de la Tismana şi a pregătit lemnele pentru tribună şi că e şef la atelierul de tâmplărie de la uzină. Activistul i-a promis că o să raporteze, apoi a plecat.

În noaptea ce a urmat, Victor, deşi frânt de oboseală, n-a putut dormi. Îşi imagina oamenii pe străzi, grupaţi pe întreprinderi, aşteptând să înainteze coloana, deocamdată staţionând cu panourile sprijinite de caldarâm şi sporovăind despre una, alta.