Fragment din romanul „După ochi ca murele”, de Iulian Popescu

Fragment din romanul „După ochi ca murele”… de Iulian Popescu, Editura „Sitech” Craiova, 2016

[Victor este un tehnician metrolog, având şi calificarea de tâmplar, acum, în anii `60, fiind şef de atelier de tâmplărie la o uzină.]

STICLA DE BERE

Şedinţă mare în cabinetul directorului general al uzinei, unde se discutau probleme legate de Sectorul cald, adică Turnătorie, Forjă, Tratamente termice. Victor, ca şef al atelierului de tâmplărie, era şi el prezent. Dar ce are de-a face tâmplăria cu turnătoria? Nimic, doar faptul că fiecare din aceste cuvinte începe cu „t”. Ei, nu e chiar aşa! La tâmplărie se lucrează cu modele din lemn pentru piesele ce se toarnă, aşa că tâmplăria a apărut cu acest scop, legată de turnătorie. Apoi s-a extins, ocupându-se şi cu fabricarea ambalajelor în care se expediau produsele fabricate în uzină.

Şedinţa a început cu banala analiză a îndeplinirii planului, apoi s-a trecut la diverse. Atmosfera nu era prea încărcată cum e de obicei la şedinţele astea, deoarece acest sector, de bine, de rău, mergea şi nu crea probleme uzinei, după ce rezolvaseră unele necazuri. Era iarnă, dar înăuntru era destul de cald, aşa că, la îndemnul directorului, unii îşi scoseseră hainele mai groase, ceea ce a creat o atmosferă mai relaxată şi mai sociabilă.

Victor îşi vedea de ale lui, adică… tăcea. Asculta ce se discuta şi îşi mai nota unele probleme cu care avea tangenţă. Când s-a creat o pauză în discuţii, deodată toţi rămân surprinşi când se aude Victor:

Tovarăşe director, ce părere aveţi de o sticlă de bere?

Neobişnuitul propunerii a produs în sală o linişte totală. Adică hodoroc-tronc, ce legătură avea berea cu problemele lor de aici?

Vrei să zici că te-ai încălzit şi ar fi bună o bere? Oricum, bere rece iarna… Chiar era o glumă cu asta, dar iată, am uitat-o.

V-o spun eu: un tip îşi găseşte în toiul iernii un amic, la crâşmă, cu două sticle de bere în faţă.

– Ce faci, Costică, bei bere rece iarna?

– Da! Doar doctorii recomandă să bei bere rece iarna şi ceai cald vara.

– Aşa e.

Apoi îşi revine.

– Bine, mă Costică, dar parcă astă-vară nu te-am văzut bând ceai cald, ci tot bere rece…

– Ei, şi tu. Doar nu e obligatoriu să respecţi chiar tot ce zic doctorii…

Acum, tovarăşe director, vă spun o mică întâmplare şi imediat ajung la problemă. Ştim cu toţii că sticla de bere românească este tare urâtă. Are o formă lunguiaţă şi nişte racordări tare urâte. Proiectantul putea vedea în natură racordări superbe, cum am văzut eu în Peştera Muierilor de la Polovragi! Să tot admiri aşa ceva, nu ca urâţeniile de la sticla de bere. Mă uitam la frumoasele racordări de acolo şi parcă şi mă vedeam cum torn dintr-o asemenea sticlă în pahar, iar berea face guleraşe… Ei bine, sticlele acestea se fac la o fabrică din Turda. Iar această fabrică a primit din Italia o comandă de 1000 de asemenea sticle. Toţi s-au mirat, ştiind şi ei că sticlele lor sunt urâte, dar au executat comanda şi s-a făcut mare tam-tam, ziarele evidenţiind succesele acestei fabrici etc., etc… Necazul a apărut când unul din Ministerul Comerţului Exterior s-a dus şi prin Italia, ajungând şi la acel importator, sperând că va mai primi comenzi de sticle de bere. S-a crucit de ce a aflat: importatorul a primit sticlele, le-a aruncat imediat în mare şi a oprit ambalajul, făcut după desenele lor, adică: lemn de o anumită calitate, scânduri cu o anumită grosime şi lungime, vezi Doamne, ca nu cumva să se spargă sticlele, astfel că aceste ambalaje au ajuns direct la o fabrică de mobilă…

Acum ajung la problema noastră. Cred că la fel se întâmplă cu cererea recentă de export în Vest a unor produse tip Rr7. Iată, am adus aici ceva şi vă rog să mă urmăriţi.

S-a ridicat de la masa aceea lungă, iar undeva lângă perete avea o sacoşă. A scos din ea un izolator cam cât pumnul, un ciocan, le-a pus pe o pânză şi a început să spargă izolatorul cu ciocanul. A reuşit să facă unele cioburi, dar destul de greu. A lăsat totul acolo şi a revenit la masă.

– Produsul Rr7 este făcut dintr-o tablă îndoită la margini, nişte tije îndoite şi izolatori ca acesta. Ce să aibă atât de spectaculos ca să fie importat de străini? În plus, m-am interesat, le vindem cu preţuri foarte mici, numai din dorinţa de a raporta exporturi. Iată însă desenele ambalajelor impuse de ei, vezi Doamne, ca nu cumva să se spargă izolatorii. Aţi văzut că aceştia nu se sparg decât loviţi bine de tot cu ciocanul, ceea ce nu se poate întâmpla în ambalajele cu care le livrăm noi în ţară. Iar desenele precizează clar esenţa lemnului şi cote precise, adică eu sunt convins că e tot o afacere gen sticla de bere… Nu vreau să credeţi cumva că şi produsul nostru e prost, ci doar că el face ce trebuie să facă, fiind ales de străini după criteriul preţului, lemnul fiind adevăratul produs dorit de importator, care e mult mai scump, dacă se exportă ca lemn, nu ca un ambalaj oarecare. Prin urmare, cu riscul de a pierde acest export, eu propun să le scriem că vom folosi ambalajul nostru bine verificat, plătind noi daunele dacă se va sparge vreun izolator.

Deodată s-a făcut linişte în biroul directorului. Nu că Victor n-ar fi avut dreptate, ci din alte motive. Aici era vorba de aspectul politic al problemei: adică să renunţăm la un export ce va fi atât de lăudat în presă şi în diferite şedinţe, la diferite niveluri? Doar aspectul economic era considerat ceva secundar, cel politic fiind şi aici important.

Deocamdată problema a rămas pe capul directorului general, care trebuia să le explice în detaliu celor de la Partid şi de la minister şi să-i convingă să accepte propunerea uzinei. Însă tot a făcut ceva imediat după acea şedinţă: i-a mărit salariul lui Victor şi i-a dat…apartamentul mult visat!

Şi toate au plecat de la o sticlă de bere!

Hai noroc!

Lasă un răspuns