Fragment din romanul A dispărut o lume, de Iulian Popescu

Fragment din romanul A dispărut o lume, de Iulian Popescu, Editura “Sitech” Craiova, 2010 [Cote: Biblioteca „Aman” 821rum/P81; Biblioteca Universităţii din Craiova II 93093]

[Inginera chimistă Magnolia, venită nouă într-o uzină prin anii `70, a întâlnit în fabrică o mare dezordine în probleme de chimie. Înainte de facultate absolvise o şcolă medie tehnică de contabilitate şi lucrase un an la o mică întreprindere.]

CAPITOLUL 14

ŞAHUL

………………………………………………….

În biroul lor intrau mereu fel de fel de oameni, cu fel de fel de probleme: ingineri proiectanţi cu întrebări privind prescripţiile tehnice pentru acoperiri metalice, vopsiri, materiale plastice etc., tehnologi ce voiau fel de fel de reţete, maiştri cu încurcături tehnologice, cei de la Protecţia muncii cu poluarea de la vopsitorie şi câte şi mai câte. Magnolia, care acum cunoştea bine uzina, localiza imediat unde e atelierul cu acel produs, se uita pe observaţiile ei, spunea ce dorea să facă şi promitea că va rezolva, explicând că acum are probleme mult mai grave. Şi aşa era. Harababura din documentaţii privind operaţiile legate de chimie, evitarea unor accidente, pânze de apă pentru absorbţia jeturilor de vopsele la vopsirea pieselor suspendate şi multe altele.

Într-o zi, când avea vreo cinci vizitatori acolo, hopa, sună telefonul: era chemată urgent la Şeful serviciului financiar. Magnolia a explicat că are în birou mai mulţi oameni cu probleme urgente, însă şeful n-a comentat şi a decis:

– Veniţi imediat!

Şi-a cerut scuze de la cei ce aşteptau şi s-a dus. Te pui cu şefii?

……………………………

Magnolia a intrat în biroul contabililor. Era ca la o bibliotecă. Adică linişte. Fiecare lucra la biroul său; erau vreo zece femei şi doi bărbaţi. Unul era şeful, cu biroul pus la un perete, perpendicular pe direcţia celorlalte birouri, ca să-i poată vedea pe subalterni. Era o atmosferă cam închistată oarecum, prea sobră, greu de suportat opt ore pe zi.

– Dumneata eşti chimista?

– Da, eu sunt.

– De ce nu aveţi în regulă consumurile de materiale de la Galvanizare?

– Dacă doriţi să discutăm, vă rog să fiţi politicos. În primul rând să nu ţipaţi la mine, că nu vă sunt subalternă. În al doilea rând, nu se face ca eu, femeie, să stau în picioare, iar dumneavoastră să staţi comod pe scaun. Dacă n-aveţi scaune pentru musafiri, dumneavoastră sunteţi vinovat, deoarece mobilierul se aprobă de Serviciul financiar!

Şeful a înlemnit! Până acum nu se găsise cineva care să-i răspundă lui aşa. Iar femeile din birou începuseră să zâmbească discret. Celălalt bărbat, cu mânecuţe de contabil, a luat un scaun de la un birou unde lipsea titulara şi l-a oferit fetei. Fata a mulţumit, şi-a aşezat scaunul lângă biroul şefului şi a zis:

– Acum vă rog să-mi spuneţi care e problema.

Şeful, roşu ca racul, înfuriat la culme, a atacat:

– De ce nu aveţi consumurile specifice la Galvanizare?

Din acelaşi motiv pentru care nu există consumuri nici la vopsitorii, nici la mase plastice, nici la uleiuri şi aşa mai departe. Adică, timp de zece ani, nu s-a făcut nimic în acest domeniu. Eu am venit de o lună, sunt asaltată cu foarte multe probleme grave, care trebuie rezolvate, altfel apar rebuturi, accidente şi alte necazuri. Între timp, am început şi elaborarea unor tehnologii, însă e atât de lucru, că, ehe, trebuie ani buni până se pun toate la punct.

– De ce nu mai luaţi alţi chimişti să vă ajute?

– Asta e problema conducerii. Şi ca să vă spun drept, nu se întrevede nicio perspectivă. Secţia absolvită de mine dă cam 20-30 de ingineri anual, iar la noi în ţară a început construirea multor fabrici şi combinate chimice. Până să se mărească numărul locurilor la faculate, până să termine noii absolventi, ehe, mai curge multă apă pe râu.

Cam blocat, şeful începe altă problemă.

– Şi ce e atât de greu să se facă consumul specific de materiale la Galvanizare.

– Şi cum aţi vedea dumneavostră rezolvarea? Piesele ce se galvanizează trec prin mai multe băi, unele prin câte şase-şapte, şi la fiecare se întâmplă ceva: se curăţă anumite straturi, se depun altele şi tot aşa.

– Păi se ştie pe unde trec aceste piese.

– Da, se ştie, numai că fiecare trece cum e prescris. Una merge la băile 1,4,2,5,7 alta la băile 3,1,6,4 şi aşa mai departe. Se ştie şi ce grosime de strat se depune. Ca să calculăm cât se depune, trebuie să cunoaştem suprafaţa fiecărei piese, dar atenţie, numai a zonei cu depunere, că nu toate piesele au depuneri pe toată suprafaţa lor. Or a calcula suprafeţele a câtorva mii de piese durează… E ca în povestea cu şahul.

– Care poveste?

– Ştiţi că tabla de şah are 64 de pătrăţele. Ei bine, dacă pun un bob de grâu pe primul pătrăţel, două pe următorul, patru pe al treilea şi tot aşa, dublând, cam câte boabe de grâu credeţi că sunt necesare pentru a epuiza toate pătrăţelele?

– Nu cine ştie ce. Câteva sute, hai vreo mie, cam un pumn de boabe.

– Nu e chiar aşa. Sunt necesare:

1,8446744073770955 x 1019 boabe (asta am reţinut exact). Dacă s-ar aşeza toate aceste boabe pe lateral, lipite unul de altul, ar face un lanţ care ar înconjura Pământul pe la Ecuator, de vreo 1500 milarde de ori!

– Vă bateţi joc de mine! Mulţumesc. La revedere.

A doua zi, mare fierbere în uzină. Nu exista birou unde să nu fi venit cineva cu o tablă de şah şi cu un săculeţ cu boabe de grâu. Chiar şi la Serviciul financiar, o femeie adusese tablele soţului şi grâul pentru coliva ce urma s-o facă pentru un parastas. Când şeful a plecat la conducere, s-au adunat cu toţii la masa cu şahul şi au început să pună boabe.

Au rămas uluiţi de cât de repede li s-au terminat boabele. Atunci, contabili fiind, s-au apucat de calcule. La venirea şefului, toţi “munceau” de zor!