FLORENTINA LOREDANA DALIAN: Ceasul din gară. Proză scurtă

Ceasul din gară – autor FLORENTINA LOREDANA DALIAN (Slobozia/Ialomița)
PREMIUL II la Concursul Internațional de proză scurtă „ZĂTRENI- FILĂ DE LEGENDĂ”

Pe-aici, prin gara asta părăsită prin care mai trece doar din când în când câte un mărfar, pe-aici au trecut oameni mari. Pe unde-or mai fi?


Pe-aici am trecut și eu, încă de mic copil, de când mi-a pus tata traista-n băț. Era noaptea de Crăciun, plânsesem că n-aveam de niciunele… tata întorsese două turte pe vatră, ni le-a întins mie și lui frate-miu. Apoi, s-a uitat la mine nu stiu cum și mi-a zis: „Du-te, măi copile, du-te unde-oi vedea cu ochii, aici nu mai e de stat. Pe ăsta mic l-oi mai sălta eu cum, necum, tu ești mare de-acuma…” „Unde să mă duc, tată?” – l-am întrebat. „Nu știu… ai putea să treci în Satu Vechi, la unchi-tu Stere, e nițel mai avut și nevastă-sa nu-i chiar o zgârcită. Ți-or da și ție acolo, ceva, te-or ajuta să-ți găsești ceva de muncă. Eu n-am nicio putere. Uneori mi-e ciudă că m-am născut. Și că v-am adus și pe voi pe lume, să vă chinuiți. Da’ bunul Dumnezeu știe El mai bine ce-i pentru fiecare… o să aibă grijă să nu vă pierdeți. Hai, du-te!” 
– Tată, mi-e frică, s-a înnoptat. 
– Lasă, nu-ți fie! De-abia nu vede lumea că mi-am trimis copchilu’ de-acasă…

Îmbrăcat subțire, încălțat și mai prost, c-o sticlă de apă în traistă și cu mult vânt fluierând prin ea, am plecat, ca alungat din sânul lui Adam, din căsuța noastră sărăcăcioasă, dar unde măcar știam că sunt și eu al cuiva. Lung a fost drumul din Satu Nou până în cel vechi, peste calea ferată, asta de-o am și-acum în fața ochilor. Îmi era foame, îmi era frig, îmi era frică și somn, dar mergeam înainte, prin viscol, că n-aveam cale de-ntors. Tata-mi zisese clar: „Aici să nu te mai întorci, n-ai la ce”. 
– Dar, tată, o să-mi fie dor de matale. 
– O să-ți treacă, mă. Ce, de mă-ta nu-ți e dor? 
– Ba da…
– Păi vezi? De-acolo din ceruri, cum s-o mai aduci înapoi? Ți-oi ostoi și dorul de mine, ce, parcă mie n-o să-mi fie dor? Da’ ce-am să fac? Să mă plâng ca o muiere? Hai, du-te! Ai grijă să nu rătăcești drumul. 
Nu l-am rătăcit. Chit că, peste câmp, totul era alb. Dinspre pădure, se auzeau lupii urlând. Mi-am zis atunci că, dacă scap nemâncat, o să trăiesc o sută de ani. Uite că am scăpat și mai am vreo 20 pân’ la sută… Dar drumu-ăla a săpat cărări prin mine. 
Când m-au văzut unchiul și mătușa au zis că văd o nălucă. Eram înghețat și aproape sfârșit. Am simțit și eu căldura unei case, lipsa sărăciei, ce-i aia să ai mâncare ca oamenii… da’ nu mă puteam bucura… gândul meu era tot la ai mei, acasă. Îl vedeam pe tata jos, la gura sobei, încercând să înjghebe un foc, ba din niște amărâți de coceni, ba din surcele; il vedeam pe frate-miu mic, umblând prin pat, căutând parcă ceva ce nu știa nici el, amăgit de tata cu-n boț de mămăligă din ziua de ieri. Eu, acum, mă săturam și-mi stătea-n gât. Știam ce-nseamnă să ai mațele lipite de foame. Până-ntr-o zi când n-am mai răbdat. Am dat „bună ziua” unchiului și mătușii, mulțumindu-le mai mult din priviri și am plecat. Am auzit-o zicând în urmă: „Ăștia, după ce că-s rupți în cur, mai au și fasoane!”. Dar eu nu de fasoane plecam. Îmi era bine, mai bine decât îmi fusese vreodată. Dar cum puteam să mă satur numai eu, cum să-i las pe tata și pe ăla mic fără niciun ajutor? „Sângele apă nu se face” – adevărată vorba aia… 
Se desprimăvărase. Am trecut calea ferată înapoi. Dar n-am mai avut nicio grabă. Acuma, mergeam ziua. Mă uitam în stânga și-n dreapta și mă rugam la Dumnezeu să-mi lumineze calea. În gară, m-am oprit să văd trenurile. Unul tocmai trecea și mă uitam la impiegat, ce frumos salută. Atunci mi-am dorit să fiu și eu ca el. După ce a trecut trenul, m-am dus la el și i-am zis: „Nene ceferist, vreau să fiu și eu ca matale!” 
– Ca mine, mă, prăpăditule? Ce-ai găsit atât de grozav la mine? De ce n-ai pus și tu ochii pe cineva mai acătării?
– Nu știu, bre, așa mi-a venit. Îmi place cum ții paleta-aia, cum duci mâna la chipiu… și-apoi, ai uniformă. 
– Bine, mă nepricopsitule, vino să te-nvăț ce știu! Pentru început o să-mi fii de ajutor la treburile casnice. Dar să nu-mi aud vorbe de la alde mă-ta și tac-tu! 
El m-a învățat ce știu, m-a trimis la școală. Ceasul ăsta era de pe-atunci. Tot el mi-a zis: „Poți să uiți să mănânci sau să bei apă într-o zi, dar să nu care cumva să uiți să întorci ceasul!” I-am promis și uite că mă țin de cuvânt și-acum, când el nu mai e demult, când demult nu mai e nimeni și mai nimic… doar eu, ca o barză singură rătăcită-n cuib străin, doar eu și ceasul și câinele Ursu… de-o fi să mor, știe el cum s-anunțe. 
Îl chema nea Mișu. Mihai, pesemne, dar toată lumea nea Mișu-n sus, nea Mișu-n jos. Mi-a fost ca un înger păzitor. Eu, lui, ca o pacoste. Așa-mi și zicea: „Treci, mă pacoste, la masă!”; „Hai s-te țesăl, pacoste mică!” Da’ ce, parcă eu nu știam că-mi zice cu drag? 
S-a dus nea Mișu! S-a dus ca trenurile alea care nu se mai întorc. Într-o zi, m-a întrebat: „Mă iubești, pacoste mică?” Eu mă uitam așa la el și nu știam ce să-i zic. 
– Zi, mă, răspunde ceva! Da’ auzi, să-mi spui adevărul! 
– Nu știu, bre, nu știu ce să-ți spui…
– Cum, mă, că doar nu te-am întrebat vreo definiție la matematică! E simplu: mă iubești, da ori ba?!
Am ridicat din umeri și-atunci s-a luminat: 
– Mă copile, mă, tu nu cumva nu știi ce-i aia iubire? Zi, mă, știi ce-nseamnă să iubești pe cineva? 
Eu – tot bâtă. 
– N-ai avut și tu o pisică, un câine, un părinte care să te iubească? Ori pe care să-l iubești? 
– Am avut…
– Mă urgie – zice – stai și-ascultă! Cum să-ți explic eu ție? Iubirea e ceva așa… mare și frumos, cum ar fi…
– Ca un tren, bre nea Mișule? 
– Cum, mă băiete, ca un tren, cine-a vorbit de trenuri? 
– Păi ai zis „mare și frumos”. La mine, mare și frumos e trenul. 
– Mă, să știi că s-ar putea ca tu să zici bine! Ca un tren, da. La fel și iubirea. Vine ca o vijelie, stă ce stă și-odată își ia avânt și pleacă. Dar să știi că sunt și iubiri d-alea care nu pleacă niciodată. Îți rămân în suflet pentru totdeauna. 
– Ca trenurile alea de pe linia moartă? 
– Nu, mă, ce-ai! Lasă, că ești prea mic să pricepi. Du-te de mătură bătătura! 
Am aflat mai târziu cum stă treaba, când într-o iarnă înghețată, când nu mai circula nimic, nici măcar trenul, m-a cărat în cârcă zece Kilometri, preț de vreo două sate, până am dat de primul doctor. Eram bolnav, cu febră mare și doctoru-a zis că puteam și să mor. Pe vremea aia, când n-ai fi dat un câine afară din casă, nea Mișu m-a târât, înfășurat într-o pătură, să m-aducă la viață. Așa că n-am mai avut nevoie de explicațiile lui… cum stă treaba cu iubirea. Cine are nevoie de lecții de dirigenție? Acuma, după ce-am înțeles, aș fi putut să-i spun și eu. Dar am tot amânat… Atunci, după ce m-am făcut bine, am vrut să-i răspund la-ntrebare. Dar nu știu cum și de ce m-a apucat așa rușinea. Îl strigasem: „Nea Mișule!” „Ce-i, mă?”, a răspuns, fără să lase lucrul pe care-l făcea. „Lasă bre, altădată!” „Zi, mă, zi!” „Lasă…” Altădată n-a mai fost. După ce l-a-ngropat, am rămas la urmă în cimitir, cu ciorile, și i-am spus: „Să știi, bre, nea Mișule, că te-am iubit!” Dar nu știu de ce, parcă nu m-am simțit ușurat. Trebuia să i-o fi spus în viață, atunci când a vrut să știe. Așa facem… Tata, barem, nici nu m-a-ntrebat. El nu știa d-astea cu vorbe. Și pe el l-am iubit, dar când, cum era să i-o spun? 
M-am trezit într-o zi cu el în gară. De mână cu Sașa, ăl mic. Crescuse și el, nu mai era cât o lingură, dar tot nu era de aruncat în viață. N-avea nici măcar 12 ani, cum aveam eu când m-a trimis tata de-acasă, în Satul Vechi, la unchiu’. După ce nea Mișu și-a făcut milă cu mine, ținându-mă pe lângă el, mai treceam pe la ei, să le mai las una, alta. Mai ales de ăla mic aveam grijă, că tata o cam dăduse pe băutură, nu prea-i lăsam bani, duceam doar produse, ce bruma găseam… Și-ntr-o zi, tata-n gară. „Pus la țol”, adică nu mai umbla rupt, cu ăla mic într-o cămășuță pe care i-o cumpărasem eu din primul salariu, s-o aibă pentru când s-o face mai mare, cu niște pantalonași care fuseseră ai mei, c-o bucată dintr-un gumar de care legase o sfoară, zicând că și-a făcut praștie… Eu trebăluiam, ca de obicei. Tata zice: 
– Na, ți l-am adus. 
N-am întrebat de ce, nici ce crede el c-am să fac eu cu Sașa, cum am să mă descurc să-l cresc. „Ți l-am adus” – atât au fost vorbele lui. Și-a mai adăugat: „Dă un foc!” 
S-a urcat într-un tren. „Unde pleci, tată?” Trenul se pusese-n mișcare. Cu ochii în gol, mi-a întins mâna, doar ni s-au atins mâinile. „Mă duc și eu, să văd cum arată lumea asta fără…” N-am mai auzit continuarea, trenul începuse să pufăie, să gâfâie, să prindă viteză, ducându-l pe tata într-o lume fără nu știu ce. Fără ce, mă tată, fără ce? Fără copii, după ce i-ai făcut și i-ai lăsat în gară, în grija unui străin care n-are nicio obligație, dar care are suflet de tată? Ori poate vrei să știi cum arată lumea fără sărăcie? Hm…
Lumea e peste tot la fel. Doar pe deasupra poate să pară diferită. Dar peste tot ai să-ntâlnești oameni ca tata, ca nea Mișu, copii ca mine ori ca Sașa-ăl mic. Peste tot găsești oameni cu foamea-n traistă, cu dor de ducă, cu regretul că s-au născut. Unde te-ai dus tu, tată, în lumea asta mare fără noroc? 
A doua zi lumea vorbea de-un accident care, de fapt, nu fusese accident. Un ins se aruncase din mers și fusese strivit de roțile trenului. Noi ne miram, cu mirarea copiilor în fața grozăviilor lumii. Nea Mișu a avut grijă să nu aflăm până aproape când s-a prăpădit, săracu’, adică mult mai târziu, când sărisem și eu și frate-miu din copilărie. Asta a vrut, amărâtul, să zică: „În lumea fără durere, fără întristare și fără suspin…” A luat trenul spre lumea aia și s-o fi consolat cu gândul că fiii lui abandonați vor duce-o mai bine fără el. Eu l-am așteptat. De câte ori trecea un tren din sensul opus ăluia în care plecase. Așteptare de fiu pândind întoarcerea tatălui risipitor. 
N-a mai venit. Au venit, în schimb, sute, mii de oameni. Niște străini, alunecând între gări. Fiecare cu povestea lui, fiecare cu amarul, prea rar cărând în traistă vreo bucurie. Am văzut și oameni întorcându-se de la război. Greu de ei! Dar și mai greu de amărâții care îi așteptau pe ăi de n-au mai venit. Cum a fost atunci cu Saveta. Își așteptase omu’, da’ fusese și el printre ăi de și-au lăsat ciolanele pe pământ străin. Plecase toată lumea, ea rămăsese în picioare, în capul peronului, cu ochii pierduți în zare. 
– Pleacă, fă Saveto, și tu acasă, nu mai sta ca o statuie, vezi să nu te ia cu friguri!
Se uita la mine ca o nălucă. 
– Pleacă, nu mai sta, că omul tău nu mai vine!
– Și dacă vine, Ionică, și dacă vine? De unde știi tu? Vezi-ți de trenurile tale și lasă-mă pe mine! 
Am pus o șubă pe ea, am luat-o înăuntru și i-am dat un ceai. Mi se părea frumoasă și i-am zis că mi-e dragă. Era prima dată când priveam o femeie mai de-aproape. Dar nu prea știam cum să mă port cu femeile, era mai simplu cu trenurile. Nu-mi aduceam aminte decât de mama, dar atunci când trăia eram prea mic; mai țineam minte doar niște senzații, un soi de căldură și-n rest… dorul pe care mi l-a lăsat. Saveta a rămas în gară și-a dormit peste noapte în camera lui nea Mișu. Eu cu el ne-am înghesuit într-o gheretă și ne-am văzut de trenuri. Dimineață a plecat. Mai treceam uneori pe la ea și-odată, mai mult înghiontit de nea Mișu, am cerut-o de nevastă. Nu și nu, că dacă se-ntoarce Petrică-al ei, ea ce-i spune? Petrică-al ei s-a-ntors cum s-a-ntors și tata. Dar ea l-a așteptat toată viața. Și eu, prost, am așteptat-o pe ea. Și viața a trecut pe lângă noi, precum acceleratul. Ieri au îngropat-o. Când trăgea să moară, m-a chemat să-mi spună că-i pare rău și că s-o iert. Am iertat-o, că doar suntem creștini. Dar cu părerea ei de rău n-am ce să fac. Mi-o fi părut și mie rău de multe în viața asta. O cruce – atât a rămas din ea. Dar eu o văd tot pe fata care se zgribulea pe peron într-o noapte, așteptându-l pe bărbat-su care n-a mai venit. Așa cum, atunci când mă gândesc la mine, văd copilul cu traista goală umblând prin viscol într-o noapte de Crăciun, tremurând de frig și de frica lupilor. Și, mai rău decât toate, tremurându-i inima după cei lăsați acasă, în sărăcie și foame, în deznădejde. Toate astea, pentru ce? Nici nea Mișu n-a știut să-mi spună. El doar mi-a oblojit rănile cum s-a priceput. Câteodată, îl simțeam că i se rupe inima de mine. Mă privea într-un fel al lui și-avea el o vorbă: „Tuuu, copil de pripas!” Și-atunci își trăgea șapca mai pe ochi, da’ eu știam că face asta ca să nu-i văd lacrimile. 
Aici, în gară, îți dai seama cel mai bine de cum trece timpul. Vezi aproape mereu aceiași oameni urcându-se în aceleași trenuri, navetiști după care poți să-ți pui ceasul. Într-o viață de om, îi vezi pe mulți îmbătrânind, trăindu-și anotimpurile. Pe alții deodată nu-i mai vezi. Și te întrebi ce-i cu ei, prin ce lumi s-au dus, dacă vor mai trece vreodată. Dispar și se duc, așa, fără o vorbă, ca și când tu n-ai fi contat, ca și când n-ai fi fost pentru ei aicea zi-noapte, vară-iarnă, să le oprești trenul, să le dai pornirea, să ai grijă s-ajungă la destinațiile lor. Și alții le iau locul, mereu alții, iar când îți dai seama că uite, se poate trăi și fără ei, că lumea nu s-a schimbat, decât acolo, undeva prin tine, îți vine să te întrebi ce-i omul. 
Rar mai găsești câte-un om, cum l-am găsit eu pe nea Mișu, fie-i țărâna ușoară. Ori poate el m-o fi găsit, pe mine, cine știe? Ce aș fi fost eu fără nea Mișu? Poate avea și tata dreptate, că Dumnezeu are grijă și nu ne lasă. Pentru mine, Dumnezeu a îmbrăcat haine de impiegat. Mi-a dat să mănânc, un loc să m-adăpostesc, o brumă de educație și mi-a dat un rost. Și ceasul ăsta, ceasul ăsta, singurul lucru care mai mișcă și care mă leagă de el. Ceasul care trebuie să meargă ceas, singura garanție că lumea asta mai există, că n-a murit de tot, că poate nu-i totul în zadar. 
Odată, când Sașa era mic, l-am văzut plimbând o cioară de-o aripă, de colo-colo. L-am întrebat dacă e vie sau moartă. Răspunsul a fost magistral: „E şi vie, e şi moartă”. Era vie, întrucât mai mişca, dar moartă pentru că fusese împuşcată şi era în curs de a-şi da duhul. Şi vii şi moarte, cel mai adesea aşa lăsăm cele din viaţa noastră. Iubirile, pasiunile… nici nu le lăsăm în viaţă, nici nu le omorâm. Le dăm în cap, apoi aşteptăm cu laşitate să-şi dea singure duhul. N-avem curajul să dărâmăm până la capăt. Apoi le târâm de-o aripă, aşa, vii şi moarte în acelaşi timp, de-a lungul existenţei noastre. Odată cu ele, şi noi, jumătate trăim, jumătate murim. Doar că nu ne mai dăm seama. Viaţa şi moartea convieţuiesc la-nţelegere printr-un pact tacit. Dacă întrebi un adult despre ceva – indiferent ce – dacă e viu sau mort, îţi va răspunde ori, ori. Copiii au darul de-a surpinde mai fidel realitatea, exprimând-o fie şi prin acest paradox – E şi vie, şi moartă – paradox care în mintea lor încape. 
Acuma… nu mai trece niciun tren. Nu-mi plac mărfarele. Alea nu te ajută să visezi. Ce să aștepți de la un mărfar?! Așa… Din trenurile personale îmi imaginam diferite povești. Ce mai povești am trăit eu pe peronul acesta! 
Îmi puteam închipui, bunăoară, o domniță foarte frumoasă, elegantă, cu pălăriuță și umbreluță baston, așa cum am văzut mai demult într-un almanah „Cinema”. Domnița cobora din tren, se uita derutată în stânga și-n dreapta, părea că nu vede ce așteaptă… Aici, nu m-am hotărât cum să fie: ori coborâse în gara greșită (că se mai întâmplă, cum să nu se întâmple?), ori coborâse bine și cine trebuia să vină n-a mai venit. Și ea nu știa ce să facă, începuse să plângă… și-atunci apăream eu. Nici eu nu prea știam ce să fac, dar începeam prin a-i întinde batista mea. Da, da, întotdeauna am purtat la mine o batistă curată, de rezervă, pentru cazul când… Că doar nu era să-i dai unei asemenea cuconițe batista cu care ți-ai șters sudoarea… Altădată, se-ntâmpla să fie în sezonul florilor (nici aici nu m-am hotărât care flori, erau când zambile, când regina nopții) și, în loc de batistă, îi întindeam o floare. Ea zâmbea și se liniștea și începea să mă-ntrebe… Nu mai știu ce mă întreba. Orice! Eu mă bucuram și-i povesetam despre trenuri… Uneori mai urma și altceva, dar nu mai știu ce…
Alteori îl vedeam pe tata coborând, tânăr, dar nu uzat așa cum îl știusem o viață, atât cât îl știusem, până când el a hotărât… Era tânăr și frumos, cu pielea întinsă, fără ridurile alea care-i brăzdau fața mai ceva decât avioanele cerul, avea toți dinții, albi, albi, și păr pe cap și… Nu știu cum, în imaginea asta, îl vedeam mai tânăr decât mine. Peste mine trecuseră anii, îmbătrâneam cu fiecare toamnă, dar el rămăsese acolo la anii pe care-i avea când s-a urcat în trenul ăla fără întoarcere. Și nu era nicio contradicție că tata era mai tânăr decât mine atunci când cobora din tren și venea cu brațele deschise să mă strângă la piept. Nu, nu era contradicție, că tata nu strângea ambalajul ăsta, ci sufletul meu de copil care-a rămas acolo neatins, așteptându-l, în gară. Mă săruta pe amândoi obrajii apoi întreba unde-i Sașa. În viziunea mea, Sașa era tot mic, mic și mucos, așa cum mi-l adusese în ziua aceea de mână… „Ți l-am adus”. Și-acum se repezea la el: „Sașa, măi copilule, cum l-ai așteptat tu pe tata, nici măcar nu te-ai făcut mare! Ai avut răbdare cu mine, să merg și să scap de sărăcie și m-ai așteptat așa cum erai când te-am lăsat pe mâna lui frate-tu, de mi s-a rupt inima atunci, dar ce era să fac și eu?” În momentul ăsta, mă podideau lacrimile și nu mai vedeam ce face tata cu Sașa, dar parcă-l simțeam cum îl ia în brațe și-l învârte prin aer, cum îi plăcea să-i fac eu. Tata nu s-a jucat niciodată cu noi. 
Păcat că nu mai trec personale, cred că tot m-aș mai fi așteptat să coboare tata dintr-unul. Și dacă n-o fi fost adevărat c-a murit și m-a mințit nea Mișu, ca să nu mai stau cu gândul la el?… Sau dacă nu m-o fi mințit, dar n-o fi aflat bine nici el? Că parcă cine l-a văzut pe tata mort și cine poate să jure că-i așa? 
Am auzit un zvon cum că gara o să se-nchidă. Că n-or mai trece nici mărfarele pe-aici… Și ceasul meu? Cu ceasul meu cum rămâne? Poate ar fi mai bine să-l iau acasă. Dar poate n-ar fi. Pentru cine să mai arate ora? Că mie nu-mi trebuie. Mai bine aici, da, da! Dacă… cine știe… vreo cuconiță d-aia cu pălărie și umbrelă-baston s-ar întâmpla să coboare din greșeală, ori dacă n-ar aștepta-o nimeni, poate ar avea nevoie să știe cât e ceasul. Ori poate, dacă vine tata, și el ar vrea să știe ora și cât mai are de stat în gară cu noi. Da, da, lasă, ceasul ăsta trebuie să meargă și când n-oi mai fi eu. Caut pe unul și-i las cu limbă de moarte să-l întoarcă în fiecare zi. Așa am să fac, da!
Toți vor să știe. Vor să știe cât mai au. De așteptat, de mers, de iubit, de răbdat, de trăit… Cât mai e până vine trenul, până pleacă avionul, până ajung să se vadă unii pe alții ca după aia să se cam sature ei de ei, Da, da, toți vor să știe cum li se scurtează timpul cu fiecare mișcare a limbii ăsteia. Eu nu vreau să știu! Niciodată! Ceasul l-am întors mereu pentru alții…

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.