Fifth International Anthology on Paradoxism

Fifth International Anthology on Paradoxism, a 5-a antologie internaţională paradoxistă

de Liviu Florian Jianu

O mie de cuvinte despre o carte nu te pot învăţa mai multe despre ea, decât o face cartea însăşi. A apărut, la sfârşitul anului 2006, “Fifth International Anthology on Paradoxism”, a 5-a antologie internaţională paradoxistă. Editorul, domnul Florentin Smarandache, scriitorul, poetul, romancierul, descoperitorul matematician, părintele curentului literar paradoxist, a reunit în această antologie 88 de scriitori din lumea întreagă.

Respectul deosebit pe care domnul Florentin Smarandache îl poartă limbii şi culturii de origine a fiecăruia dintre creatorii antologaţi se manifestă prin reproducerea, cu fidelitate, a grafiei limbii fiecăruia dintre creatori. Într-un context modernist în care culturi, şi literaturi, devin jerfe pasive pe altarul culturii anglo-saxone, globalizatoare, în condiţiile în care scrisul în limba şi cultura de origine devine o barieră pe calea cunoaşterii ( şi recunoaşterii ) planetar-umane a creaţiilor “suburbane” megalopolisurilor literare ale prezentului şi viitorului, în condiţiile în care, adeseori, dacă nu întotdeauna, publicitatea, şi nu valoarea, asigură “succesul de piaţă” al creaţiilor literare, domnul Florentin Smarandache aruncă, cavaleresc, mănuşa, lumii eminamente consumiste şi comerciale, şi publică autori în ordinea alfabetică a ţărilor de origine, respectând până şi grafia acestor limbi. Este o delectare a spiritului, chiar naiv şi profan, să parcurgă grafii ale unor limbi precum bulgara, ceha, egipteana, franceza, germana, maghiara, indiana, ebraica, italiana,araba, rusa, sârba, spaniola, sau româna – şi un festin al spiritului, pentru poligloţi. Fireşte, unii dintre scriitori au ales şi(sau) limbi de circulaţie internaţională, pentru a mări accesibilitatea cititorilor la universul creaţiilor lor. Alţii au fost consecvenţi atât limbii de origine, cât şi unei limbi de circulaţie, editorul selectând ambele versiuni, sau traducând, după caz, cu spor. Pentru mine, calea aceasta, deşi mai anevoioasă, şi consumatoare, chiar, de spaţiu tipografic, este una care realizează o comunicare benefică în dublu-sens între limbi, şi culturi naţionale.

Efortul de reproducere a eterogenelor grafii din antologie este o carte de vizită ireproşabilă atât pentru editor, cât şi pentru tehnoredactorii editurii Offsetcolor din Râmnicu-Vâlcea.

În al doilea rând, un element inedit în peisajul culturii române, de această dată, este sugerat de faptul că domnul Smarandache Florentin, român de origine, naturalizat în S.U.A., alege ca gazdă olimpiană ( olimpică ) a acestei a 5-a antologii paradoxiste, nu Parisul, sau Washingthonul, sau Berlinul, sau Londra, ci oraşul Râmnicu-Vâlcea, capitala de judeţ a oraşului Bălceşti, oraşul de origine al editorului. Intenţia editorului pare aceea de a-şi asuma şi domnia-sa, ca părinte al paradoxismului, şi cultura, şi matricea spirituală, şi originile. Dar asumarea originilor este în acelaşi timp,un dar de suflet – plătit cu ore, şi zile, şi ani, de muncă sisifică, depusă de editor, în oceanul comunicării literare, dar, în primul rând, umane – şi are valoarea unei restituiri, făcute României, culturii ei, pământului ei, limbii române, şi generaţiilor de români care, născându-se poeţi, după cum spunea Vasile Alecsandri ( “Românul s-a născut poet” ) scriu, fie şi numai cu viaţa lor, poezie.
Genurile prezente în antologie sunt eterogene: poezie, eseu, scrisori, artă, ştiinţă, filozofie, dramă scurtă, proză scurtă, distihuri, epigrame, aforisme, traduceri, sau, nu în ultimul rând, folclor.

Coperţile antologiei mi-au sugerat şi titlul acestei recenzii: Un cap uman, care curge asemenea timpului, prin sine, ca printr-o clepsidră, pe coperta faţă, în plină lumină, şi acelaşi cap, în penumbră, pe ultima copertă. Paradoxismul, scria undeva domnul Smarandache, înseamnă, de pildă, şi o poezie care nu se scrie, de exemplu, zborul unei păsări. Iată o poezie. Coperţile unei antologii paradoxiste nu pot fi decât o altă poezie. Pentru o clipă, ea a însemnat, pentru mine, ochii creatorului, ochii editorului, şi ochii cititorului. Adică, şase ochi. Atunci, cum poate fi egal patru, de la patru ochi, cu şase? Şase! Adică, atenţie, în cuprinsul acestei cărţi, la fiecare paradox! Iar, vis-à-vis de coperţi, să nu uităm că între ele sunt foarte, foarte mulţi ochi! Între patru ochi!

Un alt element, care ţine de cel mai pur subiectivism, este faptul că am căutat, voit, în cuprinsul antologiei, pe lângă descifrarea ideilor transmise de fiecare creator, urmele unui dar mult ignorat în ziua de astăzi, şi anume, urmele înţelepciunii. Se spune că la urcarea pe tronul lui Israel, a regelui Solomon, fiul împăratului şi proorocului David, Dumnezeul biblic i-a vorbit, îndemnându-l să ceară un dar. Solomon a cerut înţelepciune, pentru a-şi putea conduce cu dreptate şi măsură neamurile de sub stăpânire. Dumnezeu a fost uimit: iată, i-a spus, îţi voi da înţelepciune. Şi pentru că tu ai cerut înţelepciune, şi nu ai cerut nici averi, nici bogăţie, nici răsfăţ, ba nici măcar o viaţă mai lungă, îţi voi da şi averi, şi bogăţie, şi răsfăţ, şi o viaţă în care să te saturi de zile. Solomon, fiul lui David, este autorul scrierii biblice “Ecleziastul”. Cu “Mersul tuturor lucrurilor” începe această scriere: “O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Ecleziastul, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune” “Dar un Domn cu adevărat înţelept, este cel care se ocupă cu munca câmpului.” A căuta înţelepciune în scrierile pe care le parcurgi cu lumina ochilor, şi a minţii, mai ales în lumea de astăzi, în care nebunii sunt înţelepţi, şi îţi spun: aici! sau acolo! şi nu găseşti aici, sau acolo, nimic, dar plăteşti scump! – nu este deloc un exerciţiu în deşert. Iar culturile naţionale, şi limbile lor, sunt un izvor de îndelung bătătorită în timp, înţelepciune. Paradoxismul, şi paradoxurile, ne ajută şi ele de a deosebi, într-o lume înşelătoare, înţelepciunea, de ignoranţă şi binele, de rău…Sau ne împiedică, dacă nu am cerut îndelung, nu am exersat-o, în câte discipline?, şi nu ni s-a dăruit … înţelepciune…

Eseul “Paradoxând/ Paradoxizing” al d-lui Jason Hall ( din Canada) paradoxează: “Fiecare lucru poate fi probat, sau poate fi de neprobat. Valoarea de adevăr a unei aserţiuni poate fi măsurată cu o linie de la adevăr zero, la adevăr infinit. Dacă valoarea de adevăr a aserţiunii este undeva între zero şi infinit, există un număr infinit de puncte de la zero, făcând valoarea aserţiunii adevărată în mod infinit. Există, de asemenea, un număr infinit de puncte de la acea valoare de adevăr la infinit, care o fac falsă la infinit. Dacă aserţiunea este zero sau infinit adevărată, cele două extreme îi sunt identice… Este uşor de demonstrat că big-bang-ul este capul lui Dumnezeu explodând după ce a considerat că totul este un paradox.” Urmând firul înţelepciunii, să remarcăm faptul că Dumnezeul creştin afirmă: “Eu sunt cel ce sunt”. . Mai afirmă: “Eu sunt Calea, Adevărul, şi Viaţa”; “Eu sunt Alfa şi Omega”. Aşadar, valoarea de adevăr a întregului Univers este redusă – sau extinsă la infinit – la un singur Dumnezeu, şi la o viaţă de om, în acelaşi timp. Un paradox uluitor. Un mentor creştin spunea: cea mai grea dogmă de înţeles este umanitatea Dumnezeului Iisus. Pentru om, un dar de nepreţuit. Cu conditia ca omul să nu se considere el însuşi, dumnezeu.

Un glas sensibil, distinct, în plutonul oarecum matematizant al paradoxurilor, şi paradoxistilor, oarecum mie, empatică, mi se pare poeta indiană Wenkateswara Rao. Iată ce afirma ea în “Înţelepciune” : “Cunoaşterea/ Iată ce nu cunoaştem”; Este o recunoaştere plină de înţelepciune a limitelor infinitelor posibilităţi umane, a finitudinii infinitelor resurse care aşteaptă să fie doar consumate, de umanitate. Este o dezbrăcare, în public, a nudului unor concepte moderne, simple şabloane şi lozinci utopice, idealiste, care şterg culturi şi creiere, care se bat cap în cap, şi pe care chiar realităţile din altarele care le slujesc cu ipocrizie, le contrazic flagrant: New Age, corectitudinea politică, democraţia, libertatea, drepturile omului, religia consumismului. Un alt poem, “Familie” : “Bucuroşi/ Să fim nucleari”. “Nuclearitatea” enunţată în acest poem mi se pare chiar ritmul, viteza cu care trăim în modernitate. Pe seama resurelor neregenerabile ale Terrei. Graba Titanicului civilizaţiei spre impactul cu materialismul dialectic şi istoric final. Marx braţ la braţ cu Alvin Toffler. Sau, de la comunismul lui Marx, al mătuşii Europa, şi al Unchiului Sam, la creştinismul lui Iisus Hristos. De la Valea Plângerii Terrei… la răstignirea de către om a Dumnezeului Universului. Nu este totalitarist dogmatismul democraţiei, libertăţii, şi drepturilor omului?

“Countryside” ( “La ţară”) este un poem manifest social, un poem-emblemă, pentru lumea a treia a lumii mari din ziua de azi: “Loc plăcut pentru a trăi/ Poporul îl părăseşte pentru a trăi”. Am regăsit în aceste cuvinte, scrise în limba engleză, nu numai lacrima locuitorilor Indiei, ci şi a Romaniei, şi a câtor altor economii outsider, siliţi să îşi părăsească căminul, copiii şi bătrânii, pentru a deveni robii mizerabili plătiţi ai dorinţelor altor regi Midias, altor dictatori financiari care vor să transforme sufletul robilor în aur, pentru ei . Banul şi concurenţa devin Dumnezeul Noii Lumi. Încrederea şi solidaritatea au ajuns pietre de moară pentru non-morală. Ţara, cultura, şi limba – prea scumpe pentru a li se plăti întreţinerea, într-un ghetou, la marginea Edenului Irozilor beţiei de resurse a planete, sau transformate în femei de serviciu care să facă benevol serviciul de ecarisaj şi spoială kulturnică, pentru lozincile la modă..

O altă revelaţie a antologiei este poemul “Oh! Nemesis!!!!”, al poetului indian Hemant Vinze: “Vinovaţii scapă vii şi nevătămaţi/ Inocenţii sunt cu îndârjire pedepsiţi/ Nebunii sunt ornamentaţi ( înfrumuseţaţi )/ Înţelepciunea este luată în derâdere (batjocorită)/Oh! Justiţie oarbă,/a zeiţei Nemesis!” Ecoul asiatic al propriilor gânduri, transpunerea lor în paradoxuri crude, mă fac să mă gândesc la vechimea multi-milenară a culturii asiatice, comparativ cu vechimea măsurată în secole, a celei apusene. Era de aşteptat ca urmaşii scribilor “Vedelor”, sau “Mahabharatei”, urmaşii înaltului umanism al prieteniei dintre Ghilgameş şi Enkidu, să nu tolereze falsul pe aşa zisa lume a “toleranţei”. Poate, a caselor de toleranţă. Adevărul justiţiei, piatra din colţul unghiului democraţiei, se dovedeşte pe cât de orb, pe atât de superficial, şi răzbunător, dacă lemele paradoxale enunţate în poem sunt adevărate în lumea de astăzi. Nu numai că justiţia devine o caricatură a adevărului, dar, în intoleranţa ei faţă de adevăr, devine o crudă şi oarbă zeiţă a răzbunării. Nu demult, am citit un eseu în care dictonul “Omul – un lup printre oameni” (“Homo – homini lupus”) , specific “tradiţiilor” modernismului, este considerat o jignire gravă la adresa… lupilor, animale cu un devotat spirit de familie, şi de rasă.

Morel Abramovici, scriitor israelian, din Haifa, scrie următoarele distihuri, pline de umor amar: “Aş da tot ce am pentru a obţine mai mult”; un distih care prezintă, pe drept, umanitatea, în matriţa modernă, ca lumea lui “Mister More” “Domnul Mai mult”. Dacă a primit în dar Planeta, vrea Universul. Dacă primeşte în dar Universul, vrea – fără îndoială – mai mult. O umanitate de termite. Smintită cu bună ştiinţă de medici nebuni. “La început a fost cuvântul. Apoi a urmat pălăvrăgeala”. Şi în această pălăvrăgeală, despre literatură, despre paradoxuri, despre fleacuri, despre Dumnezeu, omenirea consumă 74 de milioane de barili de petrol pe zi. Se pregătesc – la staţia următoare – 74 de milioane de barili de apă. La staţia următoare – Mister More vrea să consume la fast-food tot Universul.
Registrul conjugal nu este nici el ignorat. Iată o constatare în spirit rabinic: “Trăieşte minunat cu soţia, dar nu se plânge”. Înţelepciunea este departe de distihul “Monogamia merge braţ la braţ cu monotonia”, generalizând gratuit, din dorinţa de a realiza un joc ieftin de cuvinte. O butadă gri-închis, în logica Fuzzy. .

Din creaţia scriitorului Vadim Bystritski, din Kazakhstan, am reţinut continuarea altei cunoscute butade: “Un bărbat inteligent nu îşi alege niciodată ca soţie o femeie frumoasă.” – “Deoarece nu este niciodată / Un semn de inteligenţă/ pentru un bărbat, să aleagă/o femeie frumoasă/ ca soţie/ rămâne pentru fiecare cuplu/ să descifreze (ghicească)/ dacă ea este urâtă/ sau el este imbecil”. Dacă butada este adevărată ( şi nu este!), rezultă un adevăr … amuzant!

Din aforismele Svetlanei Garabaji, din Republica Moldova, spicuiesc: – “Sumanul săracului nu-i pe spatele bogatului”. În acest aforism, Svetlana continuă, în spiritul tradiţiei populare, scrisele cronicarului Ion Neculce din “Letopiseţul Ţării Moldovei…”: “Lacrimile săracilor, nice soarele, nice vântul, nu le poate usca”. – “Vorba înţeleptului mângaie auzul”. Cu condiţia ca: “Cine are urechi de auzit, să audă”(Noul Testament) – “E uşor aripi să porţi, când nu le creşti, ori nu le ai”. Într-adevăr, e uşor să vorbeşti de la tribună despre libertate şi democraţie, când nu ţii de mână un om fără loc de muncă. E uşor să vorbeşti de la tribună clar-văzătorilor, despre lumină, când nu ţii un orb de mână. – “Mintea care minte, îi fără minte”. Înaintea mulţimii acestor minţi “alese”, şi fariseice, vorba lui Eminescu: “Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!” (Scrisoarea III). Căci mint chiar fără să-şi dea seama. Iată şi un distih modern, cules din folclor: “Oferim libertate gratuit/ Primim bacşis.” (n.a.) – “Cartea necitită e ca vremea necinstită”. Este o minune să mai citeşti o carte în ziua de astăzi. Dar să mai şi scrii despre ea, înseamnă că Dumnezeu există.- ”Şi stâlpii la bătrâneţe, dau bineţe”. În continuarea acestei cugetări, un sfat biblic: “Să fii drept. Dar nu prea drept.” – “Prostul nu-i prost să-şi recunoască greşeala”. Aşa este. Toţi proştii sunt deştepţi. Laurenţiu Cerneţ, un umorist de calitate, a scris în „Amintiri inventate” o povestire despre un profesor care a inventat pastila care te vindecă de … prostie. L-a inventat din iubire pentru logodnica sa, care era… proastă. Era cât se poate de încântat de invenţia sa, şi îşi imagina nu profituri uriaşe, ci beneficii imense pentru omenire. Realitatea a fost crudă cu cititorul:… nimeni nu a cumpărat pastila. –“Adevărul este o pulsare din inima întunericului”. Ajută-ne, Doamne, să Te găsim, din întunericul luminii noastre!

Togu Ogunlesi, scriitor nigerian, scrie, în “Funerar”: “În Africa/Noi întotdeauna aşteptăm înmormântarea cuiva/ Deci şi ei, de asemenea/ O pot aştepta pe a noastră”. Pânda la înmormântarea unui semen are, oare, ca explicaţie, foamea, şi dorinţa de a mânca, de a te sătura, pentru o zi, măcar, la pomana lui? Iată o întrebare bună pentru apostolii drepturilor omului, mai mult decat supraponderali, de altfel. Şi nu în talie, neapărat, ci în consum. Global.

Cu aceeaşi adresă, globală, şi aforismele lui Valeriu Butulescu, din România, spicuite din volumul “Oaze de nisip”: – “Averea unora depăşeşte valoarea până la care ei pot să numere”. Există săraci, pe lume, care nu au nici un cent ca avere, şi sunt şi analfabeţi, şi există bogaţi care nu ştiu să numere până la ordinul de mărime al averii lor, în dolari, sau euro, şi mai sunt şi geniali analfabeţi ai înţelepciunii.- “Am mult curaj, dar mi-e frică să-l folosesc”. – “În fiecare an trecem nepăsători prin ziua morţii noastre”. Nu este universitate mai înaltă decat cimitirul, spunea părintele Cleopa Ilie. Iar Nicolae Iorga ne îndemna să citim vieţile oamenilor care se odihnesc sub cruci, şi “tot veţi prinde ceva înţeles”. – “Din gheara diavolilor am scăpat uşor. Dar cum să mă eliberez din îmbrăţişarea îngerilor?” Într-adevăr, (şi) diavolii ne ofera totul, pe lume, travestiţi în îngeri de lumină, nu numai oamenii. – “I-au luat boului jugul, şi acum aşteaptă ca el să împingă benevol carul”. I se dă omului libertatea, şi ne bucurăm că scade natalitatea pe glob. –“Avea dreptate şarpele. Nu poate fi Rai acolo unde nu este dragoste”. Să ne bucurăm. Înţelepţii pământului au făcut din pământ Rai, viaţa omului a devenit, în el, veşnică, şi dragostea plătită, lege. – “Poţi demonstra că albul e negru. Dar va trebui să uzezi de o vastă bibliografie”. O, de-ar fi măcar aşa, dar ar fi atât de chinuitor, dacă nu imposibil! e suficient să ai forţa de partea ta.. “The vinner take all”. – “Fără detergenţi nu văd rostul botezului”. Am fost întrebat de un om aparţinând celei de-a patra puteri economice mondiale dacă a fi curat nu este bine? Am tăcut, şi am revăzut în minte o tânără prostituată cu un corp superb, care spăla în pielea goală, caldarâmul din faţa unui bordel din Seul. A fi curat, măcar prin botez, nu este bine? – răspunsul la aforismul “O fi auzit oare Mesia de sfertul academic?” îl găsesc puţin mai departe, într-un alt aforism: “Toamna, rândunelele pleacă. Rămân ciorile copleşite de răspundere.” – “Din rana bradului se revarsă răşina, adică înmiresmata lui durere”.- “Am dubii, Doamne! Diavolul stă prea bine în sondaje.”.

Citind creaţiile paradoxiste prezentate în antologie, am observat că există paradoxuri care îşi găsesc o delicată rezolvare prin alte paradoxuri. Mai mult decât în literatură, în paradoxism, după spusele lui Roland Barthes, “fiecare răspuns este o întrebare, şi fiecare întrebare, un răspuns”.

Prin “O găina a traversat strada”, domnul Smarandache intră în galeria anonimilor culegători de folclor, precum, enumerăm, Vasile Alecsandri (sic!). O găină traversând strada, o seamă de personalităţi filozofice, ştiinţifice, religioase, politice, se pronunţă în legătură cu acest fapt. Cităm un fragment din opinia cea mai avizată: “faptul că găinuşa a putut traversa liberă strada în ciuda rezoluţiilor ONU reprezintă o sfidare la adresa democraţiei, a libertăţii, şi a dreptăţii”…eu aş fi cules, în loc de “a dreptăţii” – “a drepturilor omului”. “Aceasta arată că noi trebuia să bombardăm acea stradă cu mult timp în urmă. Pentru a asigura pacea în lume şi pentru ca valorile pe care le apărăm să nu mai fie terfelite prin acte de terorism, guvernul Statelor Unite a hotărât să trimită 17 portavioane, 46 de distrugătoare, 154 de nave de luptă, sprijinite pe uscat de 254.000 de puşcaşi marini şi în aer de 846 de bombardiere, având ca obiectiv, în numele libertăţii şi democraţiei, să elimine orice urmă de viaţă în casele găinilor pe o rază de 5000 de kilometri…” (George. W. Bush). “Dacă eu voi tăcea, pietrele vor vorbi” – a spus Iisus. O, cum vorbesc de grăitor pietrele! O altă perlă din “înţelepciunea românească” : “M-am trezit luni, şi m-am gândit marţi să mă duc miercuri la muncă…Dar când am văzut joi că vine vineri, ce naiba să caut sâmbătă la muncă… când duminica e zi liberă?” Şi exemplele de umor sunt multe… Ce ne spune oare, înţelepciunea, despre umor? Vorba latinului: “Ridendo catigat mores”, sau o povestioară rămasă în minte, din ciclul “Ne vorbeşte părintele Cleopa” : Într-o pădure, un părinte povestea nişte glume fraţilor săi de credinţă. Văzându-i râzând, un vânător şi-a spus: Ce fel de oameni ai lui Dumnezeu sunt aceştia, care râd în hohote? Părintele, văzându-l, l-a chemat şi l-a rugat pe vânător să îşi întindă arcul. Vânătorul l-a întins. Întinde mai mult! I-a spus părintele. Vânătorul l-a intins şi mai mult. Şi mai mult! i-a spus părintele. Părinte, dacă îl întind mai mult, se rupe! I-a spus, ingrijorat,. Vânătorul. Aşa şi noi, i-a spus părintele. Din când în când, este nevoie să mai şi glumim, pentru ca minţile fraţilor să nu se rupă.

Un poem interesant are Mugur Grosu (România): (“Aparent astea erau numele tututor lucrurilor”) : “Copiii strânşi în jurul bradului cântau o ce meduză albastră/ iar noi spuneam cai putere în loc de cai moliciune”. În jurul bradului, îmi vin în minte cuvintele lui Iisus: “Puterea mea este slăbiciunea mea, şi slăbiciunea mea, este puterea mea”.
În “Cutremur şi valuri tsunami în Romania”, Liviu-Florian Jianu trăia momentele anului 2004, în care un cutremur, urmat de valuri tsunami devastatoare, au făcut zeci de mii de victime pe ţărmurile Asiei. Mass-media mondială era răvăşită de această tragedie. Colectele veneau din toate colţurile lumii pentru ajutorarea supravieţuitorilor. A contribuit şi România. Domnul Jianu s-a gândit că în România, în fiecare an, un cutremur şi un val tsunami asemănător fac 1 milion de victime, fără ca nimeni din mass-media mondială să sufle o vorbă.. O crimă tăcută are loc, cu consimţământul liderilor de opinie mondiali, şi naţionali,. sub drapelele nepătate de sânge ale libertăţii, democraţiei, şi drepturilor omului de a nu avea nici-un drept. Suntem contemporani cu aceste crime.. Acceptăm în fiecare an un nou milion de victime. În fiecare zi, mii de omucideri. Un holocaust cum nu a mai existat. O fabrică a morţii depăşeşte orice imaginaţie în prezentul continuu, şi aruncă, unii peste alţii, în gropi comune, bătrânii pentru a căror pensie nu va mai lupta nimeni, mâine. Când Elias Canetti a scris: “Din fiecare groapă comună va ieşi un singur om”, am înţeles, mult mai târziu, că acel om este Iisus Hristos.

“Puţini ştiu ce nu ştiu şi nu ştiu ce ştiu”, scrie Eisabeta Kocsik. -“Dacă exponentului îi dăm puterea, cu baza ce facem?” acest aforism, aparent, matematic, poate avea şi un adaugiu: “Dacă bazei îi dăm puterea, cu exponentul ce facem?” După opinia mea, paradoxul puterii a fost rezolvat magistral de Iisus: “Înapoindu-I Tatălui puterea toată/ Ca o ispită, pururi lepădată…” – “Dintre două rele, din lăcomie, l-am ales pe cel mai mare”. – “Un azi nu întorc să pierd valoarea unui mâine” Oare, care este valoarea de referinţă? Sfinţii creştini au pierdut toate valorile de mâine, pentru certitudinea credinţei de azi. – “Am absolvit trei facultăţi. Sunt specialist în… cartoane”. Ca răspuns la acest aforism, un alt aforism: “Drepturile omului? Dreptul de a nu avea nici-un drept”… cu excepţia datoriei de a creşte înţelept.

Scriitorul Tudor Negoescu este prezent în antologie cu o colecţie de distihuri paradoxiste în limbile română, şi engleză. Iată “Glasul poporului” : “Purtătorul lui de cuvânt/ Era un mut”. În istoria literaturii române, găsim un mut pentru poporul de astăzi, care, în revista Junimea română, apărută la Paris, sub redacţia lui Gh. Creţeanu, Al. I. Odobescu, , publica articolul Mincitorul român, remarcabil prin îndrăzneala ideilor şi prin compoziţia sa, care îi evidenţiază spiritul progresist, democratic, înţelegând prin democratic, biblic, în spirit modern: „Peste puţin pământul va fi înapoiat muncitorului, prin îngrijirea şi iubirea căruia pustiele se va schimba în holde-nalte şi bogate, în livezi roditoare, în păşuni verzi şi fragede, pe care vor paşte frumoasele vite ale României; bordeiele, unde abia pătrund razele soarelui, vor deveni case luminoase, îmbelşugate şi fericite”. (Alexandru Odobescu). Cât de aproape era Odobescu, progresistul, cu două secole în urmă, de spiritul înţelepciunii „Ecleziastului” : „Un domn cu adevărat înţelept este cel care se ocupă cu lucrul câmpului”.

Domnul Gheorghe Niculescu ( România ) croşetează paradoxuri cu meşteşug de vechi rebusist: – “să munceşti zi lumină în fiecare noapte”. Acest paradox mi-a adus aminte de vremea pe când am scris un paradox, fără să ştiu ce este acela un paradox: “S-a inventat becul care luminează ziua pe baza energiei solare acumulate noaptea”. – “să strici ovăzul Calului Troian, pe gâştele Romei” ; aici, autorul combină cu măiestrie trei elemente: zicerea populară “nu strica orzul pe gâşte”, adică, nu da comori ( materiale, spirituale) pe mâinile celor care nu ştiu să le aprecieze, legenda Calului Troian, prin care, printr-un vicleşug antologic, Ulysse reuşeşte să îi convingă pe troieni că grecii au plecat din faţa Troiei asediate, şi să introducă în cetate un cal de lemn imens, în care se ascundeau soldaţi greci, cal cu ajutorul căruia grecii înving, şi jefuiesc Troia, şi micul compendiu istoric – “gâştele au salvat Capitoliul”, folosit ori de câte ori naivitatea dă o soluţie de geniu, şi care exprimă într-o formă scurtă episodul în care Roma, asediată de huni, este salvată de gâştele care ies gâgâind la călăreţii huni care, nemaivăzând în viaţa lor asemenea păsări, o iau la sănătoasa; -“să te încălzeşti cu o pătură intelectuală” – dacă înţelepciunea ar avea preţ, în sens creştin, şi dacă ar fi preţuită măcar atât cât să acopere un gol, atunci Dumnezeu ar îndemna, poate, măcar un înţelept, “să facă recurs la judecata de Apoi”. Din aceasta cugetare să derive, oare, Culmea fotbalului: “Să acopere cu o pătură un gol”? ( n.a). Poemele paradoxiste ale domnului Niculescu împrumută limbii noi valenţe, creând tablouri anromantizante: “Strugurizând prin vii, frumoasei fete/ Îi gutuiau sub ie sânişorii”; “Stalactizau în geruri ţurturi grei/Cristalografiindu-se-n lumină”.

Dintr-o scrisoare adresată domnului Smarandache, de domnul Ilorian Păunoiu, din România, spicuim: “Stimate domnule Florentin Smarandache… conduc cenaclul “Lumină lină” din Râmnicu-Vâlcea, cu filiale în comuna Popeşti – comună în care locuiesc – şi comunele Oteşani şi Copăceşti….Creştinismul este paradoxal. Un Dumnezeu care se întrupează într-un om, vorbim aici de persoana Iisus Cristos, iată Paradoxul Suprem. Le-am făcut cunoscute cenacliştilor mei poemele dv. şi le-au plăcut.…. Eu sunt o persoană care are un handicap sever…Prin curentul paradoxist domnia-voastră aţi dăruit spaţiului binecuvântat al Vâlcii o dimensiune mondială…Vreau să ne întâlnim la Popeşti sau la Râmnicu Vâlcea şi să punem la cale “Paradoxisme”.Ave Florentin Smarandache!… ”.

George Rogojinaru ( România) scrie o tragic-melo-comi-drama în 3 acte. De la început, autorul ne spune “Cum am scris teatru: Am tratat o temă foarte vastă, pe măsura ignoranţei mele”. La ridicarea cortinei, aflăm că piesa nu s-a scris, în actul I, scena 2, aflăm că s-a născut autorul, personajul “Viaţa” ne spune apoi “Trăiţi cu încredere, piesa se va scrie!”… şi piesa, nu numai originală, dar de o şocantă înţelepciune, se încheie printr-o invitaţie niciodată prea târzie, pentru un décor umanizat, şi o piesă cu personaje dezumanizate, căci replicile lor sunt râsete, lacrimi, sughiţuri, aşteptare, nedumerire, crispare… gâfâieli, artificii: “Cade pe gânduri cortina”. “Gânditorul”, statuia de la Hamangia (Dobrogea), aparţine unei culturi care datează din mileniul VI înainte de Hristos. Chipul lui îmi inspiră imaginea unui om meditând la paradoxul existenţei sale, şi al gândului lui.Poate “că vis al morţii-eterne, e viaţa lumii-ntregi” (Mihai Eminescu, “Împărat şi proletar”), sau “şi din repaos m-am născut, mi-e sete de repaos” (“Luceafărul”) ?

Ioan Baba ( Serbia) scrie “Venire şi trecere”: “Ne ivim într-un chiot/ Ne ascundem într-o jale”. Sunt marcate cele două momente ale vieţii: naşterea şi moartea. Poetul Patrel Berceanu, “ascuns intr-o jale” în 2006, la 50 de ani, scria:”Mai înţelepţi am fost când/ Am venit pe lume ţipând/ de spaimă în faţa vieţii.” ( Sămânţa, “Planetă de poet”).

Louis E. Bourgeois (USA) scrie “În grădina îngerilor îngălbeniţi”: “Când mă gândesc la Satan, mă simt luminos şi înălţat/ când mă gândesc la Dumnezeu, mă gândesc pur şi simplu la tot ceea ce am piedut//Am văzut ochii lui Satan în cei mai puri ochi ai unui om// Singura mea iubire este pentru Satan, pentru că el ne descoperă relele lui Dumnezeu// A crede în suferinţă, înseamnă a fi de partea lui Dumnezeu. A căuta puritatea, luciditatea, asceza, înseamnă a fi una cu Satan// Numai Satan aduce cu sine frumuseţe. Dumnezeu legiferează sterilitatea.” Înţelepciunea ne spune: “Ce ştii?”. Copii fiind, ne sperie mâinile noastre, şi avem nevoie de mângâierea şi ajutorul părinţilor noştri, pentru a nu ne mai teme de ele. Antinomic, Dostoievski scrie “Nu există şi nici nu poate exista ceva mai frumos şi mai perfect decât Hristos”; iar in “Fraţii Karamazov”: „…Lucrează ! Lucrează ! Iubeşte pe semenii tăi cu fapte. Toată slava şi toată vrednicia omului se află în practicarea milosteniei. Tu lucrezi astăzi pentru întâia oară. Întinde-ţi de aici înainte câmpul acţiunii tale. Astăzi ţi-ai închinat viaţa fratelui tău: închin-o mâine familiei tale şi, în sfârşit, omenirii întregi”.

Barbara Hilal (USA) experimentează un scop: “Scop” – “Cu succes, am eşuat să ratez/forţată de mine însumi să cad în umilinţă/ să ating vârful pe cea mai de jos treaptă/ Acum cunosc gloria victoriei zădărniciei (inutilităţii)”. Este o poezie delicată, profundă, antinomică. O catedrală somptuoasă a smereniei. În “Manifestul lui Wolf Larsen”, scriitorul enunţă la articolul 7: “Nu există dumnezeu aşa cum este descris în biblie. În locul lui, fiecare fiinţă umană care trăieşte pe pământ este un dumnezeu, deoarece oamenii sunt cele mai creative animale vii ale planetei. Deci, artiştii sunt dumnezei!” Citind aceste rânduri, am zâmbit cu un bob de muştar de amar: cu asemenea dumnezei, am ras în două secole pădurile Terrei, cărbunele, petrolul, ne pregătim să radem apa, şi … în motoarele de antimaterie, pământul însuşi. Cred că, în spiritul dumnezeilor descrişi de domnul Larsen, biblia trebuie urgent rescrisă. În loc de “La început a fost cuvântul”, fără de care nici nu am fi avut posibilitatea să aflăm că suntem dumnezei, având în vedere că la orizont se prefigurează, pe biata Terra, o mare criză de carne, ba chiar şi de “adidaşi”, biblia să înceapă cu “La început a fost un kil de carne”. Articolul 11 este inflamant: “mai mult decât orice, aminteşte-ţi că nu este nimeni ca tine pe întreaga planetă. ( stai să apară clonele (n.a.). Atunci pentru ce să scrii ca oricare altul? ( ei, pe tastatură cam toţi batem la fel…(n.a.)). Scrie aşa cum nu scrie nimeni! Dacă nu eşti creativ, de ce să mai citească generaţiile viitoare ceea ce ai scris? Fiecare scriitor trebuie să fie propria lui mişcare literară! Fiecare scriitor trebuie să îşi fie propria lui revoluţie literară!” Vă imaginaţi: numai Dumnezeu mai poate să dea de mâncare, haine, căldură, frig, confort şi inspiraţie la 6 miliarde de scriitori, fiecare cu revoluţia şi mişcarea lui! Şi doar Dumnezeu îi mai şi citeste, căci fiecare scriitor nu se citeşte decât pe sine! Şi tot Dumnezeu ori nu este, ori e de vină, pentru toate greşelile! De corectură!

Domnul Dinu Leonte (USA) dedică domnului Smarandache Florentin o pronunţie … globală: “Ai un nume de-anvergură/ Lemă şi cimilitură/Se pronunţă pasă-mi-te/ În trei feluri diferite:/Cu sau fără paranteză/ În pronunţia engleză/ Când pe nume-ţi zic ciracii/ Tu eşti Doctor Smarandacii/ dar în lumea francofonă/Extra sau autohtonă/ Ori de-i laşi, ori de nu-i laşi/Toţi te strigă Smarandaş/ Doar pe piaţa românească/ Mulţi vor fi să recunoască/Şi c-un ac, el tot sărac e/ Paradoxul Smarandache!”

Din distihurile paradoxiste ale domnului Smarandache Florentin, spicuim: “Ateu” – “Cel ce crede/ În necredinţa sa”; “Ecuaţie” – “Toată cunoaşterea/ Are o necunoscută ca avere”. O prezentare a “Geometriei paradoxiste”, un eseu asupra “Multi-structurilor” şi “Multi-spaţiilor”, şi un panseu asupra “Paradoxismului mitologic”, completează lecţia de paradoxism a editorului antologiei, şi creatorului curentului.

Domnul William G. Ward ( USA) scrie un poem experimental:
“Această pagină este rezervată celor care urăsc poezia.”

Pagina este goală.…

Pagina următoare conţine următorul mesaj:

“2 + 2

=

Orice vreţi să îl faceţi”

Pagina următoare:

“Vă rog nu reciclaţi acest poem

Vă rog nu reciclaţi acest poem

Vă rog nu reciclaţi acest poem

Nimeni nu ne-a spus că acest poem nu a fost reciclat”

A cincea antologie internaţională paradoxistă, “Fifth International Anthology on Paradoxism”, a apărut la editura Offsetcolor, din Râmnicu-Vâlcea , şi conţine 253 de pagini. Editor – Smarandache Florentin, coperta – Roca George, tehnoredactarea – Sîrbu Dan.

Lasă un răspuns