FĂNUŞ BĂILEŞTEANU: Cunoaştere şi contemplare critică, de Ștefan Vlăduțescu

 

Fănuş Băileşteanu: Cunoaştere şi contemplare critică

                                                                           de Ştefan Vlăduţescu

 

 

         Cartea lui Fănuş Băileşteanu „Interludii” (Craiova, Editura MJM, 2008) este o bucurie a gândului pe care autorul său n-a mai avut cum s-o trăiască: căci nicio carte postumă nu mai poate să-l mulţumească pe cel care a scris-o. Din această perspectivă, dincolo de a fi „instrument al cunoaşterii”, „experienţă de reflecţie şi fragment de istorie” (p. 11), cum percepe criticul orice lucrare, acest volum este un dar pe care-l face fratelui său, prozatorul Jean Băileşteanu, lui Nicolae Pârvulescu şi nouă tuturor.

Aceste „interludii”, ca intervenţii între două momente dramatice, aduc lectorului unul dintre ultimele proiecte de critică şi istorie literară ale elegantului, delicatului şi generosului Fănuş Băileşteanu. Cartea prezintă trei părţi: o secţiune ce are în centru literatura română, o alta de studii de literatură universlaă şi o a treia constând în articole de istorie a culturii.

Primul segment constituie o posibilă istorie a literaturii române în flash-uri: Ion Heliade Rădulescu, Ion Ghica, Alexandru Odobescu, Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Zaharia Stancu, Laurenţiu Fulga, Dumitru Radu Popescu, Edgar Papu, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Nicolae Manolescu, Eugen Simion etc. Aici se delimitează liniile directoare ale sistemului său interpretativ: atenţia la cunoaşterea şi contemplarea adusă de operă, descrierea profilului creator al fiecăruia şi integrarea autorilor într-o viziune critică unitară, coezivă şi coerentă din perspectiva istoriei ideii de literatură.

Câteva intervenţii sunt de excepţie. Mai întâi, cum este firesc, Eminescu. Axele unei hermeneutici literare se constituie, se ştie, din interpretare, descifrare şi decriptare (pentru textele ermetice). Gândind citirea lui Eminescu „din punctul de vedere al lui Nichita Stănescu şi Leonid Dimov” (p. 36), Fănuş  Băileşteanu fixează o nouă poziţie în „contemplarea şi descifrarea liricii şi gândirii hyperionice a lui Eminescu”. În conturarea modelului interpretativ se porneşte de la aserţiunea eminesciană că datoria poeziei este „să încifreze”: adică să ne ducă la nucleele esenţiale şi să ne oblige „a găsi cuvântul ce exprimă adevărul”. O altă idee de reţinut este cea despre „aurul manuscriselor eminesciene”: căci „multe semnificaţii se pot extrage de aici”, manuscrisele eminesciene fiind „un tezaur” (p. 42).

Un capitol amplu este dedicat lui Mihail Sadoveanu. În mod convergent cu monografia dedicată marelui scriitor, ni se argumentează că „oamenii lui Sadoveanu vin dintr-o civilizaţie ceremonială” (p. 43) situată între „două eternităţi: trecutul şi viitorul” (p. 49). La Sadoveanu trecutul prefaţează, apasă, stă la pândă, este gata să-şi înşface prada, în dispută cu cealaltă „fiară temporală”, viitorul, care preludiază la rându-i, se insinuează insidios, este gata să atace, se repede, schimbând uneori în mod frapant un eveniment, un act, un fapt sau un destin.

Dintre poeţii de după 1960, preferatul criticului este Ioan Alexandru, la care sesizează un mod specific de a scrie şi a gândi: logosul imnic. Acesta a fost între poeţii contemporani „cel mai puţin contestat” (p. 249) şi cel la care „eul poetic rămâne întotdeauna singur” (p. 264). La Nichita Stănescu se constată că verbul fundamental este „a fi”, numit verb „al sinelui”, şi că în metamorfozele acestuia constă întreaga artă şi perenitatea stării lirice nichitastănesciene.

Din lumea criticii literare, autorul ia seama în mod special la Nicolae Manolescu. În esenţă, arată Fănuş Băileşteanu, se poate vorbi la Nicolae Manolescu „de un ceremonial al numărului doi (unul descoperit chiar de el în poemul «Luceafărul»), de o dualitate a stilului său critic” (p. 290), „contradicţia unui spirit eferverscent, etern nemulţumit cu sine însuşi, etern în căutare”.

Din literatura universală atenţia sa se îndreaptă către Marcel Proust şi Kafka. Studiul despre Proust este amplu şi realizează „descifrarea unor noi semnificaţii” (p. 343) ale operei în sensul unei „analize a humorului proustian”. Totuşi, parcă cel mai aproape de spiritul critic iscoditor al lui Fănuş Băileşteanu se situează Kafka. Kafkianismul, se demonstrează, are ca particularitate estetică primordială „intuiţia genială a tragismului existenţei” (p. 373), iar ca indicatori secundari „atitudinea kafkiană” şi „universul kafkian”.

Dintre articolele celei de-a treia secţiuni sunt de evidenţiat cel despre V.G. Paleolog şi acela despre mitropolitul Nestor Vornicescu.

Per ansamblu, volumul reconfirmă calităţile criticii lui Fănuş Băileşteanu: puterea de analiză aplicată, înţelegerea actului şi faptului literar în specificitatea lor, coerenţa argumentativă şi o remarcabilă tihnită curgere stilistică.

3 păreri la “FĂNUŞ BĂILEŞTEANU: Cunoaştere şi contemplare critică, de Ștefan Vlăduțescu

  1. Buna ziua

    Doresc sa-l contactez pe domnul FĂNUŞ BĂILEŞTEANU;va rog frumos sa-mi dati cateva date de contact precum”-adresa e-mail,sau telefon

    Va multumesc anticipat pentru raspunsul primit.

  2. Pt. mai multe detalii, pt. a va procura carti din creatia lui Fanus Bailesteanu, adresati-va editurii MJM din Craiova, condusa de D-l Jean Bailesteanu.

Lasă un răspuns