Falsificatorii de bani

Foto: Mihaela Delamare, Sfatul din parc

22. XI. 1869 – s-a născut André Gide, în Paris (m. 19. II. 1951, Paris);

22. XI. 2006 – a murit Lucian Raicu, în Paris (n. 12. V. 1934, Iași);

22. XI. 1916 – a murit Jack London, în California (n. 12. I. 1876, San Francisco).

Isabelle

(poem de A. Gide)

Aproape că-mi vine greu să înţeleg azi.

O boare puternică sumbră şi umedă mi-a înclinat flacăra lumânării pe care am stins-o ca să contemplu noaptea…

Deasupra lor, abia dacă mai rămânea loc pentru un petic de cer, pe care secera lunii noi tocmai apăruse, acoperită aproape numaidecât de nori. Iar plouase, crengile mai lăcrimau încă…

Acest minut de contemplare mă făcuse să dârdâi; mai mult sufleteşte decât trupeşte… în timp ce mă lăsam cuprins de somn, casa a ridicat ancora ca să străbată oceanul nopţii… grădina strălucea; aerul era albastru… mintea toropită de căldură, şi un fel de zăpuşeală care se simţea printre copaci… Gândurile sunt ca florile: cele culese de dimineaţă se păstrează proaspete mai mult ca oricare altele…
Când eşti atât de aproape de a părăsi pământul, zâmbeşti bucuros oricărei făgăduinţe de supravieţuire… În această viaţă atât de ordonată cea mai mică zdruncinare riscă să-i compromită echilibrul gândirii… de a descoperi realitatea sub aparenţă… O, bărci care doriţi furtuna! Ce liniştit e acest port! … lupta cu florile; corolele grele ale daliilor nu se lăsau mânuite…
Portretul prinţesei: caracterul femeii aproape că dispărea, dar această graţie pură era din cele care nu se pot uita.
… un ochi languros şi visător plin de tristeţe, gura întredeschisă de parcă suspina, gâtul fragil ca tija unei flori, femeia aceasta era de cea mai tulburătoare, cea mai îngerească frumuseţe.

Contemplând-o, îmi pierdusem orice noţiune de loc, de timp … Gândul meu plin de ea, … în geană înaripată…
Străbăteam parcul, pe care toamna îl făcea şi mai vast, şi mai sonor ; … fiecare rază amintea privirea ei, zâmbetul ei melancolic… Şi cu câtă nobleţe se pregătea pentru melancolia acestui anotimp de declin. Respiram cu încântare, mireasma de muşchi şi de frunze veştede. Castanii mari, ruginii acum pe jumătate desfrunziţi, îşi încovoiau crengile până la pământ; anumiţi arbuşti purpurii sclipeau prin ploaie iarba lângă ei, se colora în verde aprins; peluzele parcului erau presărate cu brânduşe, … o pajişte era trandafirie…

O mâhnire dureroasă, grea de lacrimi… deodată, o sumbră tulburare se ridică din adâncul sufletului şi se interpune între dorinţa de viaţă; formează un palid ecran, ne desparte de restul lumii a cărei căldură într-o transpunere abstractă; constaţi, nu mai eşti nemişcat, iar efortul deznădăjduit de a sparge ecranul izolant al sufletului
ne-ar împinge la… nebunie…
Se apropie nu somnul, ci întunecata înţepenire a morţii, şi chiar pe mine, mă apăsa o anxietate, un fel de groază, cântări aerate, nu veţi mai pătrunde niciodată până aici! Îmi ziceam; şi mă gândeam la tine, Isabela. Din ce mormânt ai ştiut să evadezi, spre care viaţă!…

Cât de departe privesc ochii tăi!
Acest suspin, pe care ei nu-l aud, povesteşte tânguirea cărei nelinişti fără nume a cărnii şi a sufletului tău ?…
Un vis care nu a fost la început decât continuarea realităţii.

Imobilitatea trăsăturilor ei, de fixitatea privirii… A alunecat spre mine fără zgomot ; deodată i-am simţit în jurul gâtului braţele călduţe şi m-am trezit în umezeala răsuflării ei… Cerul era încărcat şi, prin faţa lunii vântul împingea nori groşi.

Candoarea îngerească din miniatură cedase locul unei moliciuni pătimaşe iar o expresie de dezgust îi încreţea colţul gurii… părea extraordinar de albă şi de fragilă… Totul se pregătea să renască, în aerul călduţ, crengile începuseră să se umple ; mugurii se deschideau şi, tăiată, fiecare cracă îşi plângea seva… Tristeţea peisajului îmbătat, poate, un pic, de puternica mireasmă vegetală, pe care o exalau copacul muribund şi pământul muncit.
Abia dacă simţeam constrastul dintre aceste trunchiuri lipsite de viaţă şi revenirea primăverii, parcul se deschidea mai larg luminii, care scălda şi poleia în aceeaşi măsură moartea şi viaţa, cântul tragic al securilor, umplâng văzduhul cu o funebră solemnitate, ritma în taină bătăile fericite ale inimii mele, iar vechea scrisoare de dragoste… îmi pârjolea inima.

Mă mâhnea că nu desluşesc în melodia vocii ei caldele armonii ale inimii.
Nici un cuvânt de regret decât pentru ea ! Cum ? mă gândeam, aşa ştia ea să iubească ?… devenind brusc indiferent…
Inchipuiţi-vă că alături de părinţii dumneavoastră, toamna trecută, în toropeala de la Quartfourche, adormisem, că mă îndrăgostisem de un vis şi acum m-am trezit. Adio.

O părere la “Falsificatorii de bani

Lasă un răspuns