Examenul de bacalaureat național 2013. Subiecte rezolvate. Limba și literatura română. Filiera teoretică – Profilul umanist

SUBIECTUL al III-lea

Redactează un eseu de 600 – 900 de cuvinte (două – trei pagini), în care să prezinți tema și viziunea despre lume dintr-un text poetic studiat, aparținând simbolismului.

Rezolvare

Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa în jurul anului 1886, odată cu publicarea articolului-manifest Simbolismul de către Jean Moreas, ca o reacţie împotriva retorismului poeziei romantice şi a impersonalităţii poeziei parnasiene.

Poezia simbolistă românească apare la sfârşitul sec. al XIX-lea, perioadă măcinată de mari contradicţii sociale. El a apărut ca o reacţie împotriva poeziei minore a epigonilor eminescieni. În acest sens, Macedonski, într-o poezie-manifest Destul, publicată în revista „Literatorul“ (1880), scria: „Acum, destul cu plânsul, căci inima ţi-e seacă!“. Simbolismul românesc a apărut şi ca o reacţie împotriva Noii direcţii în poezia şi proza română, iniţiată de Titu Maiorescu. Ca reprezentanţi de seamă ai simbolismului autohton, reţinem, în primul rând, pe Ştefan Petică, „primul simbolist declarat”, după cum afirmă G. Călinescu, care se impune cu poezia „Când viorile tăcură”, având ca punct de plecare poezia lui Verlaine. Alt poet simbolist este Dimitrie Anghel, „poetul florilor”, cum l-a apreciat N. Iorga. Volumul de versuri În grădină (1905) este un ecou al poeziei lui Mallarme, consideră G. Călinescu, şi din acest volum reţinem chiar poezia În grădină. O notă nouă aduce volumul Romanţe pentru mai târziu (1908) al lui Ion Minulescu.

Simbolismul va atinge apogeul prin George Bacovia, „poetul unui singur volum de versuri, Plumb (1916), aşa cum Goga este poetul unui singur volum, Poezii (1905)“, afirmă N. Manolescu. Bacovia a fost consacrat de Macedonski care, odată cu apariţia volumului Plumb i-a dedicat această epigramă: „Poete scump, porţi mândre flori de lauri / Că singur până astăzi din plumb făcut-ai aur”.

George Bacovia s-a impus de la început, ca un poet original în cadrul poeziei simboliste, şi în acest sens, Eugen Lovinescu scria: „Bacovia a creat o atmosferă de copleşitoare dezolare, de toamne reci, cu ploi putrede, cu arbori cangrenaţi într-un peisaj de mahala, între cimitir şi abator, cu căsuţe scufundate în noroaie eterne, cu melancolia caterincilor şi bucuria panoramelor… o atmosferă de plumb în care pluteşte o obsesie a morţii”.

Bacovia s-a format într-o vreme în care lirica apuseană era dominată de poeţi blestemaţi care şi-au asumat numele de poeţi decadenţi. În poezia Fines, mărturisea: „Dar în lugrubul sălii pufnea un râs sarcastic / Şi Poe şi Baudelaire şi Rollinat”.

Regăsim în poezia lui Bacovia ecourile liricii decadente: dezgustul de viaţă sau spleen-ul mai amar decât tristeţea şi mai întunecat decât disperarea. De altfel, o poezie se intitulează Nevroză, amintind de poezia lui Rollinat, Nevrozele.

Bacovia este totuşi, un reprezentant al societăţii româneşti, aşa cum sublinia criticul Pompiliu Constantinescu. Într-un interviu din 1921, declara: „Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum în urmă, m-a obsedat o culoare, galbenul, culoarea deznădejdii”. Al doilea volum, Scântei galbene, 1926.

Sentimentul de singurătate este realizat de Bacovia prin corespondenţa dintre sentimente şi muzică. Astfel, sentimentul de monotonie este sugerat de culoarea violet, iar muzical, de armonică şi fanfară. Nevroza este sugerată de verdele crud sau de albastru, iar muzical, de clavir. Pictorul Renoire aprecia negrul drept regina culorilor.

În privinţa universului poetic bacovian, criticul Mihai Petroveanu enumera câteva teme fundamentale:

  1. celula cotidiană, adică locuinţa poetului, în care el se simte singur: „Odaia mea mă înspăimântă, / Odaie plin[ă de mistere, / Odaie plină de ecouri”;
  2. infernul citadin, imaginea târgului de provincie.  Nicolae Manolescu afirma că Bacovia este singurul mare poet care s-a coborât în infern. În oraşul bacovian, parcul este mâncat de cancer şi de tuberculoză, ca-n poezia Parc, oraş dominat de cadavre care se descompun, Cuptor, oraş în care flaşneta plânge cavernos –Panoramă, un oraş apăsat de umbra morţii;
  3. natura. Bacovia este poetul toamnei, o toamnă ploioasă, cu noroaie, sub melancolia tuberculoşilor. În poezia Nervi de toamnă: „E toamnă, e foşnet, e somn / Copacii pe stradă oftează, / E tuse, e plânset, e gol / Şi-i frig, şi burează”. Bacovia este, în acelaşi timp, poate cel mai mare poet al poeziilor dominate de apă, şi, în acest sens, ilustrativă este Lacustră, pe care Călinescu o aprecia „suprema condensare a teroarei de umed”;
  4. tema morţii. Moartea este o realitate absolută, lipsită de orice supravieţuire ideală, precum la Eminescu în Avatarii faraonului Tla. Tema morţii este prezentă în poezia Plumb, una dintre cela mai copleşitoare elegii din lirica românească. Moartea este sugerată şi în Lacustră;
  5.  Erosul bacovian constituie elementul cel mai complex al liricii poetului şi în primele poezii, Bacovia este tributar lui Eminescu. Astfel, poezia Ecou de romanţă aminteşte de De ce nu-mi vii?, poezia Din liră poate fi apropiată de Şi dacă, iar Regret, de Pe lângă plopii fără soţ. În timp ce la romanticul Mihai Eminescu, „Vom adormi sub înaltul, vechiul salcâm”, la simbolistul Bacovia, iubiţii vor adormi înstrăinaţi prin cimitire, în timp ce toamna va plânge peste ei, ca în Să ne iubim. Jalea erotică este absolută şi poetul nu găseşte în sentimentul iubirii izvorul tămăduirii, al împăcării, aşa cum se exprimă în Din liră. Asemenea celorlalţi poeţi simbolişti, iubita e mistuită de suferinţa sărăciei, de boală, ca în poezia Amurg, are o istorie misterioasă.

Lacustră

Titlul este o metaforă simbol. În vechime, „lacustra“ era o casă înălţată pe stâlpi în mijlocul apelor sau aproape de mal.

Cuvântul simbol „lacustră“ sugerează sentimentul însingurării totale a poetului, sentimentul de deprimare din cauza ploii obsedante, sentimentul de protest faţă de o conjunctură externă care îl determină să-şi îndrepte gândul spre locuinţele lacustre din Comuna primitivă, sentimentul de nelinişte în faţa unor obstacole, primejdii.

Teme, motive.

În poezia lui G. Bacovia, apa şi focul reprezintă moartea lentă. Tema dominantă a poemului este singurătatea. Starea sufletească de însingurare a poetului e în legătură cu starea naturii, aşa cum mărturiseşte poetul în prima şi ultima strofă, care sunt identice, cu excepţia versului al doilea. Natura cosmică e personificată, sugerând dimensiunea ei infinită: „De-atâtea nopţi aud plound, / Aud materia plângând… / Sunt singur şi mă duce un gând / Spre locuinţele lacustre“. „De-atâtea nopţi aud plângând / Tot tresărind, tot aşteptând, / Sunt singur şi mă duce un gând / Spre locuinţele lacustre“.

Sentimentul de nevroză din prima strofă, provocat de plânsul materiei, se corelează cu sentimentul fricii, al spaimei din strofa a doua. Poetul, precum omul primitiv, tresare în somn, izbit în spate de un val, întrucât „n-a tras podul de la mal“.

În strofa a treia, G. Bacovia simte chiar ameninţarea morţii: „Un gol istoric se întinde“. Rezultă că poetul se confundă chiar cu omul primitiv, aşa cum mărturiseşte în versul următor: „Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc“. Ameninţarea morţii este sugerată prin amănuntul că de atâta ploaie „piloţii grei se prăbuşesc“.

Ultima strofă ilustrează sentimentul de însingurare, iar cele două gerunzii, incluse în versul al doilea, „tresărind“ şi „aşteptând“, accentuează şi mai puternic sentimentul de deprimare determinat de ploaia obsedantă, ploaia, adică apa sugerând ameninţarea morţii şi a neantului.

Impresionantă este  puterea de sugestie prin care G. Bacovia reuşeşte să ne prezinte într-o osmoză prezentul cu trecutul foarte îndepărtat, mergând până la identificarea lor.

Poezia impresionează, în al doilea rând, prin imaginile auditive „plângând“, plasate în rimă cu valoare onomatopeică. Utilizarea verbelor la indicativ: „mă izbeşte“, „tresar“, „simt“, „se întinde“, „mă găsesc“, „se prăbuşesc“, „mă duce“, exprimă starea permanentă de coşmar a poetului, pentru că descoperă o realitate care îl desfiinţează ca om.

Poezia surprinde şi prin muzicalitatea versurilor. Eufonia se realizează prin alternarea vocalelor deschise sau semideschise –„a“, „e“, „o“, cu cele închise: „i“, „î“, „u“, prin folosirea unor cuvinte sonore, a rimei masculine (accentul cade pe ultima silabă), a verbelor în rimă. În acest mod, Bacovia realizează corespondenţa dintre senzaţiile auditive şi de mişcare, cu complexitatea sentimentelor poetului, de izolare, de tristeţe, de teamă, de însingurare, de nevroză.

G. Călinescu aprecia Lacustră drept „suprema condensare a teroarei de umed“.

 

Concluzii

Teme şi motive:

  1. tema singurătăţii este dominantă;
  2. apa are conotaţii malefice. Ea degradează mineralul, civilizaţia;
  3. motivul locuinţei lacustre.

Structură, noţiuni de prozodie

Poemul are patru strofe, prima şi ultima configurează spaţiul real, a doua

şi a treia, cadrul visului şi al somnului.

Ritmul este interior, măsura versurilor, de opt, nouă silabe.

Lasă un răspuns