Eul și departele

EUL şi departele

 de Mihai Antonescu

Motto:

De-atâta dor, mă fac singurătate, / Când plouă-n suflet ca-ntr-o rugăciune. / Să-mpart în două clipa, nu se poate. / Să-ţi dau şi ţie, mie ce-mi rămâne?

…şi am văzut cocorii vâslind înspre un orizont care nu era al lor. Să nu-i mai ştie, să nu-i mai ajungă din urmă, partea dinspre frig a gândului meu…

Există, în toate, un început şi un sfârşit. De la întocmirea cuiburilor în primăvară până la desprinderea frunzei de ram. De la visul despre zbor, mai întâi, până-n bucuria aripii zbătându-se între cercul soarelui şi gura puştii. Există, în toate, un dor şi o lacrimă picurând pe bucurii sau tristeţi cu aceeaşi sinceră, deseori, neînţeleasă răbdare. Numai că, dorul nu-i întocmire în grabă, nici plânsul risipire întru zădărnicie, cum ne face să credem poeta Emilia Dănescu în volumul ei de debut Zestrea toamnei. Volumul apare la Editura SINGUR, Târgovişte, a excelentului scriitor Ştefan Doru Dăncuş, cu o prefaţă semnată de poeta Elena Munteanu şi o postfaţă-poem a Patriciei Viorica Belcin. Un volum de debut incumbă, cum e şi firesc, frumuseţi şi stângăcii, adâncimi şi repezi treceri peste canoane uneori insuficient asumate, cum şi o imensă zbatere a eului mărturisitor, spre înţelegerea celorlalţi. A nu ţine cont într-o analiză critică de rolul şi rostul mărturiei şi al confesivului, aşa cum e la un debutant, este ca şi când ai intra cu securea într-o pădure tânără de mesteceni, culcând-o la pământ din drag de gol şi de nimic. Tocmai de aceea credem că orice debut trebuie întâmpinat cu înţeleaptă răbdare, iar acolo unde este cazul – şi aici este, cum vedem – cu un imbold întru limpezire şi continuitate.

Sub semnul toamnei şi al cifrei şapte, stă acest volum, semn magic cuprinzând melancolii, dorinţe şi iubiri niciodată rotunde, confesiuni şi proiecţii ale eului într-un departe fără margine sau răspuns, căci poeta, din preaplinul unei singurătăţi nepereche, îşi trage seva aşezând-o în tiparul strigătului mut: ”Strâng cioburi arămii dintr-o poveste… / Când cearcănele vieţii îmi ascund, / Nici lacrima săpată nu mai este / În orizontul ce-l credeam rotund. // Prin nori, străpunge-o suliţă din soare / Şi negurile-n zări perdeluiesc, / Se zbate-o coardă-n inima ce doare / În neputinţa visului grotesc. // Grăbiţi, cocorii să îmi dea de ştire, / Spre sud vâslesc în stoluri gri, din zori, / Se-aşterne toamna iarăşi peste fire, / Melancolia îmi musteşte-n pori.” (Poveste de toamnă).

Trecerea dinspre clasic înspre versul fără rimă se face firesc, cu aceeaşi inefabilă, autentică încărcătură poetică: ”am adormit aseară mian / într-un răsărit de lună târzie / şi nu erai lângă mine // umblai desculţ printre cuvinte // m-ai sărutat în zori / cu toate poemele tale // fată de iarbă mi-ai spus / zămislită din partea albastră / a sufletului” (poem cu albastru). Cum şi invers, dinspre modern înspre clasic bine temperat, funcţie de stare ori atitudine: ”Castele de nisip am construit… / Degeaba, tălpi de piatră le-au strivit! / Trec zile şi nopţi albe-n căutări, / Iubirea mi-e-nşelată-n aşteptări. // Inimi de foc în ticăit pervers, / Mă ispitesc să mă opresc din mers. / Castele de nisip am construit… / Degeaba, tălpi de piatră le-au strivit! // Dar nu vreau înapoi să mai privesc / La spinii trandafirilor cum cresc / Ca nişte aripi, înspre asfinţit, / Însângerându-mi cerul răstignit. // Castele de nisip am construit…” (Castele de nisip).

S-ar părea că melancolia, deznădejdea şi neîntregirea în pereche sunt atributele esenţiale ce determină valoarea şi frumuseţea versurilor Emiliei Dănescu. S-ar părea că resemnarea e singurul antidot împotriva golului ce lasă privirea umedă să treacă spre niciunde: ”în pragul dimineţii / visele mele / caută / visele tale // două câte două / păşesc agale / ţinându-se de mână // la poarta lor / opresc clipa / aşteptându-te” (vise pereche). Sau: ”cu fruntea lipită de geam / ochii mei caută ţărmuri / nemărginirile se bronzează în aure de tăceri / cum cerul în asfinţit // sunt acolo doar eu şi marea / murmur nedesluşit îngână valuri / un pescăruş stingher rătăceşte în strigăt // singurătate cu plumbul aripilor reci / doar eu şi marea” (fără speranţă).

Există destulă şi adevărată poezie în acest volum. Ea vine să se aşeze întru rămânere pe fondul unui zbucium interior de tot aparte şi al unui travaliu ce răzbate din toate ungherele paginii scrise. Uneori, pe cât de vagi, pe atât de tulburător surprinzătoare ecouri răzbat în poeme dinspre alţi importanţi poeţi contemporani, semn că Emilia Dănescu nu-i tocmai singură în cuprinsul limbii române, iar ”învăţătura prin învecinare”, cum spunea Noica, e tot ce ne apropie, întregindu-ne pe fiecare, altfel. Şi, aşa cum spuneam, iată motivul trecerii eului spre departe, care oricând poate da contur altui volum de versuri. Plasate între surâs şi lacrimă, poemele Emiliei Dănescu au savoarea şi consistenţa speranţei de ”şi mai bine”: ”…când te caut / noaptea îmi ascunde / tristeţea / în umărul mării / mă simt bine în / hainele tale / de bărbat / liberă/ pasăre călătoare / sub ochiul de lună…” (din poemul cântec pentru tine).

P.S. Coperta cărţii şi grafica de interior a lui Radu Vasile Chialda, pe noi, ne-au convins. ”De gustibus non disputandum”.

O părere la “Eul și departele

  1. O poezie plină de tristețe:
    ,,…am sorbit până la fund
    paharul dezamagirii
    apoi am vrut să râd
    dar râsul s-a prefăcut
    în migdale amare . “
    O poezie profundă, plină de încărcătură, în care se stabilește un echilibru între culorile toamnei și nostalgiile pe care le provoacă! O poezie ce exprimă belșugul sufletului prin cuvânt!

Lasă un răspuns