EUGEN NEGRICI: Lecţia de anatomie pentru iluziile literaturii române – cum să vedem aparenţele, de Ştefan Vlăduţescu

Eugen Negrici: Lecţia de anatomie pentru iluziile literaturii române – cum să vedem aparenţele

                                                           de Ștefan Vlăduțescu

1. Regulile criticii de altitudine. Cărţile lui Eugen Negrici, precum ale celorlalţi importanţi critici contemporani, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mihai Zamfir ori Mircea Martin, nu-şi joacă receptarea pe consistenţa sau para-consistenţa întâmpinării. Astfel de critici pun ordine, dau înţeles şi deschid drumuri. Eugen Negrici este un deschizător de drumuri. Pe de altă parte, este criticul român cu cel mai extins lexic şi cu cea mai elegantă exprimare critică.

2. O scriere ultra-radicală, eretic-neortodoxă, subversivă, anarhică şi anaplastică. Ţinând deoparte sensurile negative ale epitetelor, putem spune dintr-o dată că volumul „Eugen Negrici, Iluziile literaturii române” (Bucureşti, Cartea Românească, 2008) este o scriere ultra radicală, eretic-neortodoxă, subversivă, anarhică şi anaplastică.

Povestea critică înscenată-configurată de Eugen Negrici începe când după o lungă aşteptare postrevoluţionară spiritul interpretativ constată că s-a produs „moartea spiritului critic” (p. 5) şi a devenit necesară pregătirea condiţiilor unui cutremur al avangardei. Revoluţia din 1989 era momentul unui anarhism purificator, al refuzului sentimentelor cuvenite, al împotrivirii la inerţiile sentimentale, al denegării păstrării ca atare a operelor mediocre decretate ca excelente. Era momentul la care se putea trăi până şi riscul subminării conceptului de artă şi al blocării „funcţionării instituţiilor” acesteia. Atunci „spiritul critic a fost somat să se radicalizeze, să iasă de sub narcoză şi să se situeze în sinceritate” (p. 5). Asumându-şi conştiinţa apăsătoare că face ce ar fi trebuit să se facă de către toţi şi că ia asupra sa gestul pe care mulţi literaţi au fost tentaţi a-l face, Eugen Negrici cedează „acestei ispite căreia, măcar o dată în viaţă îi poţi ceda” (p. 6). El „respinge brutal seducţia instituţionalizată şi factorii care ne fac supuşii masei şi părtaşii opiniei curente”.

3. Ţintele studiului. Cartea îşi fixează mai multe obiective: a regândi cu calm şi simplitate conceptele universalizate şi interpretările inerţiale (p. 6), a lua sub observaţie fenomenul artistic şi a aduce sub lupă procesul în sine al mitizării, a examina cum mitul distorsionează demersul interpretativ şi structurează procesul creator (p. 15). Fac obiectul atenţiei situaţiile în care ceva anume alterează datele observaţiei, interpunându-se ca un ecran şi tulburând exigenţele cunoaşterii ( p. 15). Se vizează analizarea felului în care au apărut, în spaţiul românesc, stările de conştiinţă generatoare de mit şi s-a declanşat la fiecare perturbare politico-socială şi culturală mecanismul psihologic al mitizării-idealizării (p. 291). Generic, obiectul analizelor l-ar reprezenta „realitatea psihologică a unei literaturi care a trebuit să supravieţuiască în aerul toxic al unei istorii nenorocite” (contracoperta). Tot în preocupări intră şi aflarea „unde în câmpul hermeneuticii, al teoretizării şi al producţiei artistice există fie mistificare şi camuflaj, fie iluzionare” (p. 15), „analiza fenomenologiei raporturilor dintre literatură şi factorul politic” (p. 130), cum „anxietatea care activează miturile matriciale şi declanşează impulsurile compensatorii de care se ocupă, de fapt, studiul de faţă” (p. 284).

4. George Călinescu. Poziţionându-se sincron şi în fază cu sistemul de reprezentări al literaturităţii contemporane, Eugen Negrici identifică pe mulţi dintre criticii în tonul prea înalt al diapazonului cărora imaginea literaturii noastre a fost distorsionată supralicitant, spiritul tutelar fiind George Călinescu. Raportarea la G. Călinescu se face prin relaţionare negativă cu susţinerile din „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” cum că „avem o literatură bogată”, „literatură superioară” (p. 206 şi p. 237).

5. Carte ultra radicală. Antitetic acestuia, profesorul Eugen Negrici ne învederează dureros un adevăr pe care ne-am deprins să ni-l ascundem. Realitatea, arată radical Eugen Negrici,  este că ne iluzionăm că „avem o literatură mare” (p. 141). Conex se dezvoltă „teza caracterului atipic al culturii române, căreia îi sunt specifice defazările, mascarea funcţiilor, concordanţele întâmplătoare, evoluţiile analoge, fenomenele de compensare şi de recuperare tardivă, prin salturi, evoluţiile vertiginoase, compensatorii” (p. 153) şi evoluţia anormală, „atipică” (p. 27).  Din dorinţa de normalitate, se precizează, inventăm „în spaţiul literaturii noastre complexităţi, armonii şi fantasme” (p. 223). Astfel, ultra-radical, ideii de „literatură superioară” îi este opusă ideea „unei literaturi naţionale modeste” (p. 172). Precum îşi programa F. Nietzsche, în „Voinţa de putere”, să facă astfel „ca aparenţele să fie văzute”, Eugen Negrici, pe acelaşi drum al năzuinţei de luciditate, îşi propune „să dea la o parte perdeaua de iluzii şi mituri de peste literatura română” (p. 270). Sesizând radicalitatea, aşa cum o făcea A. Camus, pe o dimensiune simbolică, drept moment la care „toate decorurile se prăbuşesc”, putem reţine că gestul spiritului critic de a se elibera de iluzii este unul radical. Pe o altă dimensiune, înţelegând că a fi radical înseamnă, precum spunea Nicolae Manolescu (cu ani în urmă), „a spune lucrurilor pe nume”, atunci „Iluziile …” constituie un volum ultraradical (Pentru „spunerea lucrurilor pe nume”, grecii utilizau cuvântul parhesia). Eugen Negrici face mai mult decât a vorbi pur şi simplu cu francheţe: avem de a face cu o sinceritate a refuzului şi relativizării extinse şi cu o programatic afirmată radicalitate: cu o „frază radicală începea Literatura română sub comunism”, arată Eugen Negrici (p. 128).

6. Carte eretic-neortodoxă. Cartea este eretic-neortodoxă, întrucât desfăşoară o practică de abandonare a normelor criticii cuminţi şi a idolilor „seculari” cu conştiinţa lucidă că se expune la o condamnare. Conştient de faptul că „relativizarea frumosului este percepută ca o erezie” (p. 47), Eugen Negrici acceptă, pentru poziţionarea sa, umbra ereziei şi declară „dependenţa valorii de ceasul istoriei” (p. 47), că  „textul îşi pierde, o dată cu noutatea, valoarea artistică” (p. 43), că treptat şi ireversibil „operele intră într-un proces lent şi ireversibil de perimare artistică” (p. 45) şi că „toate conceptele îşi schimbă în timp conţinutul” (p. 165). Erezia este doar începutul subversiunii şi anarhiei.

7. Carte subversivă. Cartea este subversivă, fiindcă periclitează exigenţele fixate de canon şi, totodată, vădeşte o împotrivire la rămânerea în ordinea valorilor tabu. Se constată cum „criticii din toate generaţiile se folosesc astăzi, de fapt, de canonul literar şi de ierarhiile instituite de G. Călinescu” (p. 47) şi că „un subcod al şi al respectului canonic a bruiat constant decodarea, reprimând orice atitudine critică” (p. 63). De aceea, opozitiv, ea se pronunţă pentru susţinerea „iniţiativelor de primenire a canonului” (p. 28), combate „îngheţarea canonului” (p. 111).

8. Carte anarhistă. Cartea este anarhistă: atât prin înscrierea în mersul dorinţei de purificare care face vizibilă o atitudine de revoltă faţă de canonul inerţial, de „sentimentele cuvenite” şi iluziile tartrate, cât şi prin faptul că respinge categoric „supunerea canonică” (p. 37).

9. Anaplastia. Cartea reprezintă o anaplastie, întrucât spiritul critic se angajează în a da formă normală părţii mutilate a corpului literar: sunt elidate conceptele abuzive şi falsele glorii rezultate din „erori de percepţie şi distorsiuni de receptare” (p. 50).

10. Critici cinici şi critici clinici. În studiul său „Despre televiziune” (Iaşi, Polirom, p. 68), Pierre Bourdieu opera o delimitare între sociologi cinici şi sociologi clinici. Cinicii sunt aceia care de departe speculează „cunoaşterea legilor mediului” în elaborarea de „strategii cât mai eficiente”. Clinici sunt calificaţi cei care, implicaţi, profită de „cunoaşterea legilor şi a tendinţelor” cu scopul de a aduce corecţii fenomenelor examinate.

Şi în critica literară am putea delimita critici cinici şi critici clinici. Cei dintâi se servesc de competenţa critică pentru a-şi modela demersul hermeneutic. Cei din urmă exploatează diagnosticarea critică în a se pronunţa pentru modificarea, pentru anaplastia câmpului literar.       Din această perspectivă, prin cartea sa, Eugen Negrici se dovedeşte a fi preponderent un critic clinic, căci principalul său demers este să facă vizibile aparenţele, să conştientizeze iluziile, să le constate cauzele şi să determine o receptare neapăsată de factori ex-estetici. A fi radical, eretic, subversiv, anarhic şi anaplastic însemnă a fi un critic clinic, adică ecologic. De menţionat că incidental şi pe departe în cronica sa „Iluziile pierdute” (Scrisul românesc, iulie, 2008), Gabriel Coşoveanu intuia luciditatea clinică a profesorului Negrici: „mai multe puncte de vedere ni-l cheamă în minte, de pildă, pe Allan Bloom, cu a sa Criză a spiritului american (The Closing of the American Mind): acelaşi patos rece, de clinician (s.n.)”.

11. Anormalitatea literaturii române. Modelul metaforic al raportului clinic se declanşează odată cu investirea cu viaţă a literaturii: în calitate de „fiinţă a literaturii”. Literatura română este o fiinţă anormală. Prin două aspecte se individualizează anormalitatea ei şi iluziile ce o protejează: traumele şi maladiile. Normalitatea este conturată în termeni pozitivi: stabilitatea, punctele sigure de reper, starea de bine, capacitatea de a accepta critica şi individualităţile, valorile robuste şi incontestabile, organicitatea, continuitatea, procesualitatea. Anormalitate înseamnă literatură al cărei sistem de valori este fixat sub presiuni ideologice, căreia îi lipsesc punctele sigure de reper, care nu are stabilitate şi echilibru, care mimează sau îşi inventează organicitatea, procesualitatea şi continuitatea.

În toată istoria noastră „modernă” nu se pot delimita, arată profesorul Negrici, decât „două intervale de relativă stabilitate (1860-1914, 1919-1927)” (p. 12). Literatura română „nu a cunoscut decât arareori o evoluţie normală” (p. 23). În anormalitatea ei, literatura noastră nu admite „instrumentele tradiţionale de lucru şi calea obişnuită de abordare, clarificare, ordonare, situare, evaluare” (p. 51). Ea trebuie examinată (în limitele metaforei fiinţei literaturii), „precum medicii cazurile interesante” (p. 51) şi determinată în „limbajul clinicienilor” (p. 51). Perspectiva clinică revelează că literatura română a suferit de „tulburări de disgenezie”: „s-a născut cu destulă dificultate şi cu mare întârziere” (p. 27), a avut parte „de o naştere anevoioasă”, de aceea, poartă „semnele distrofiei” şi apare ca o „fiinţă cu sănătatea veşnic periclitată”. Această fiinţă cu disabilităţi trăieşte într-un „peisaj bolnav”, într-o „istorie ostilă” (p. 46), „într-o istorie nefericită” (p. 150), cu dese „derive” (p. 286). Fiinţa literaturii suportă „boli” (p. 240), „maladii” (p. 272) şi „traume” (p. 23). Ea vieţuieşte în aerul „toxic al unei istorii nenorocite” şi în cadrul unei „psihologii (…) ostile” (p. 8). Armătură a literaturii, textul este el însuşi prins în metaforă: textul este o „fiinţă trecătoare” (p. 44). Literatura are temperatură şi „semne clinice” (p. 23), prezintă „simptome” (p. 177) sau agonizează . Ei i se atribuie calitatea de „remediu, leac” (p. 28) şi manifestă câte un „puseu de vitalitate” (p. 44).

12. Mit şi iluzie. Întrucât literatura „nu ar putea exista fără întreaga bogăţie a sufletului omenesc”, iar „această bogăţie este condiţionată de consimţirea în fantasmă, în minciună şi în mit, s.n.” (p. 278), fiinţa literaturii este sensibilă la mituri şi iluzii. În studiul nostru „Ştefan Vlăduţescu. Comunicare jurnalistică negativă” (Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, p. 8) arătam că persuasiunea este un demers în tehnologia operaţională a căruia „se delimitează patru operaţii persuasive fundamentale: minciuna, mitul, ficţiunea şi seducţia, (s.n.) (seducţia are ca forme: „flatarea, măgulirea, adularea, linguşirea, încântarea, fascinaţia şi farmecul)”. Profesorul Eugen Negrici îl califică pe Călinescu ca fiind „fără îndoială cel mai persuasiv (s.n.) dintre regizorii literaturii” (p. 53); acesta a pus în undă „flatarea (s.n.) orgoliului creator naţional” (p. 220). Se consemnează că „o fascinaţie reală (s.n.) – aproape senzuală – a exercitat socraticul Nae Ionescu” şi se reţine „puterea de seducţie (s.n.) şi de coagulare exercitată de Nichifor Crainic” (p. 83). Despre Constantin Ciopraga, se notează: el „compune, din date şi argumente luminoase, un tablou încântător (s.n.) al literaturii noastre”, iar despre Constantin Noica se menţionează că realizează „un impresionant efort speculativ pentru a da strălucire (s.n.)  spiritului creator românesc” (p. 267). În plus, se consemnează: „Nici în privinţa vehiculului lingvistic utilizat de scriitori nu se pot spune lucruri măgulitoare (s.c.)” (p. 276). Permeabilitatea fiinţei în genere la persuasiune (minciună, mit, fantasmă şi seducţie) face fiinţa literaturii aptă să absoarbă şi să genereze mit şi iluzie.

Iluziile literaturii române provin din adeziunea fără spirit critic la doxa. Criticul clinic care este Eugen Negrici renunţă la consimţirea în minciună, fantasmă şi mit, dă la o parte perdeaua de iluzii de pe literatura română.

Eugen Negrici ne arată cum să vedem aparenţele.

 

Lasă un răspuns