Eugen Ionescu : “Sub semnul întrebării” – Note de lectură (II)

images

Eugen Ionescu : “Sub semnul întrebării” – Note de lectură (II)

 de Liviu Florian Jianu

“Am văzut de curând un film îngrozitor, un film polonez care a rulat într-o sală mică, într-un studio unde erau câţiva invitaţi; ni se povestea cum erau oamenii exploataţi, ucişi… desfiguraţi de către putere. Era un film tragic. Lângă mine era cineva. O doamnă din guvern, care este totuşi un guvern liberal din principiu şi, prin urmare, apărător al drepturilor omului. În principiu! Ea a făcut următoarea remarcă: a spus: “Doamne, ce lung e! Ce film lung!” O actriţă pe care o stimez  mi-a spus: “Actorul este frumos!” Altcineva mi-a spus:”E lung dar, totuşi, frumos!”, dar într-un mod absolut detaşat. Adică am constatat, de fapt, o dată în plus, inutilitatea luptei noastre sau cel puţin dificultatea ei şi faptul că oamenii sunt surzi şi orbi. Oamenii nu mai au simţul valorilor obiective. De altfel, mai există ele?” ( Eugen Ionescu, pag. 31 ).

Scriu câteva poezii sau proze  având ca subiect oameni legume. Oameni incapabili să se ajute singuri. Sau situaţii  din preajmă care reclamă solidaritate şi ajutor.Trimit  scrisori cu aceste scrieri.  Primesc scrisori precum: “Ce frumos!; “Excelent!”; “Superbă!” Rămân perplex. Eu strigam “Ajutor!” în numele unor oameni muţi, în numele omului mut care suferă,  oamenilor, şi oamenii, şi aceştia, dintre cei binecuvântaţi care citeau, totuşi, şi aveau bunăvoinţa să îmi răspundă,  gratulau arta. Măiestria autorului.

Traduc o scriitură despre un Moş Crăciun care vine într-o secţie de oncologie pentru copii. O trimit unor oameni străini, prefaţată de un mesaj de felicitare de anul nou. Străini de ţara mea, dar oameni cu care lucrez săptămânal, de câţiva ani. Nu primesc niciun răspuns. Nici măcar unul.

Teatrul de Păpuşi din Craiova nu are de câţiva ani un sediu. Plăteşte chirie. Nu cred că este cazul ca un stat care ne-a asigurat studiile gratuite, şi care a ajuns dator cu 100 de miliarde de euro, în 23 de ani, să risipească un singur cent pe un teatru al copilăriei. Cred că foştii absolvenţi ai  liceului Nicolae Bălcescu, din lume, ar putea asigura ei singuri cheltuielile pentru un teatru Colibri de vis. Le-o şi propun, în această scriere. O cunosc pe directoare. Pe actori. Pe foştii actori. Inclusiv pe cei care ne-ar putea inspira, din pământ. Nu cred că voi primi mai mult de un singur răspuns. Sau încă unu-două, dintr-o excursie  prin lume, sau dintr-un picnic de weekend,  precum: “O idee bună! Baftă!”

Scriu pamflete în care sunt personajul care aduce o picatură de bine şi frumos. Câte o găleată, de exemplu, câte unei bătrâne în casa căreia, după inundaţii, apa trece de o jumătate de metru. Duc, chiar, găleţi. La Biserică. Însoţite de scriitura  despre Raiul din găleată. Niciun ecou, de nicăieri. Poate că au fost. La mine nu s-a întors nici-o veste.

“Trăim într-o mare de smoală”, îmi spunea tovarăşa, doamna profesoară Iordache Aurelia, profesoara mea emerită de limba şi literatura română, în 1977, pe holul etajului I al liceului Nicolae Bălcescu – Carol I, ieşind vânătă de la o şedinţă de partid. Era secretară de partid. “Cu cât dai din braţe, cu atât te scufunzi mai repede. “ Şi a trecut ca o furtună spre cancelarie, ca o flacără olimpică scufundându-se în marea indiferenţei unor  rinoceri.  A doua zi a cerut şi a obţinut eliberarea din funcţia de secretar de partid.

“Dar, cum îmi spunea marele scriitor şi prietenul meu Manes ( Sperber ) : “Trebuie să facem întotdeauna ceva, chiar dacă ştim că acţiunile noastre sfârşesc rău.”  ( Eugen Ionescu, pag. 32 ).

Lasă un răspuns