EUGEN IONESCU : Sub semnul întrebării – Note de lectură, de Liviu-Florian Jianu

 “Raymond Aron a fost bolnav acum câtăva vreme. Odată vindecat, spunea: “Acum sper să-mi rămână câţiva ani pentru a lucra.” Pentru el, viaţa înseamnă muncă. Cât de diferite sunt firile! Există oameni, ca Raymond Aron, care trăiesc pentru a lucra, eu lucrez pentru a trăi. Îmi este destul de greu să trăiesc, dar să mai şi lucrez. Deşi munca este plicticoasă, este încă şi mai plicticos să nu lucrezi deloc. Dându-mi seama că nu mai pot face nimic, fie cât de puţin, pentru a schimba cursul lucrurilor, ştiind că toate eforturile mele de abia ajung să adauge o mică picătură în ocean, sunt absolut conştient că eforturile mele sunt zadarnice. Poate că sunt prea ambiţios. Aduc mărturii, nimeni nu ia în considerare mărturiile mele. Scriu deci numai pentru a mă exprima. Dar cine sunt eu pentru a avea dreptul să mă exprim? Dealtfel, toată lumea se exprimă. Un haos asurzitor, inutil, de neauzit, de neînţeles. “(Eugen Ionescu, pag. 97 )

            Eram în anul IV de facultate. Aveam un profesor cumplit la calculatoare. Cernian Oleg. Spaima tuturor studenţilor. Dar mai ales a celor mai slabi. Examenul debuta de regulă cu un atac psihologic asupra candidatului. Ce ai mai citit în afara materiei? Ai auzit de cutare carte? Spune-mi ceva din ea. Ce părere ai despre…? Puteai să fii relativ mediu pregătit, dar puteai claca în faţa acestui asalt. Dacă îl treceai, dacă îşi dădea seama că eşti stăpân pe tine, că nu te pierzi, că eşti logic, că ai argumente, poate chiar unele care îl depăşeau, profesorul devenea curtenitor. Galant. Elegant. Se retrăgea, şi te asculta atent. Rar, îţi mai punea câteva întrebări uşoare. Dar mai puteau exista, la examene, sau cursuri, şi alte şicane.

          Erau studenţi care acuzau aceste metode. Examenul de calculatoare era o problemă. Chiar şi în şedinţele de partid. Studenţii buni erau rugaţi să îi ajute pe cei cu probleme. Aşa a venit la mine în apartament colegul meu Giurcă Octavian. Un practician desăvârşit. Odată, carul electronic al televiziunii naţionale a rămas în pană electronică la teatrul national, înaintea unui spectacol.  Nimeni nu putea să depaneze pana. Prin preajmă, s-a ivit Octavian. A cerut să fie lăsat să depaneze carul. A reuşit. Era un televizorist de excepţie, şi un spirit enciclopedic. În acelaşi timp, un protestatar vulcanic. Fusese dat afară după 3 ani la Facultatea de Electronică Bucureşti, pentru că demonstrase împotriva politicului.

          I-am tot explicat diagramele Veight-Karnaugh. Asculta. La un moment dat, m-a oprit. Tu cum reuşeşti? Ce anume, Tavi? Să înveţi? M-am blocat. Învăţatul unei materii care îţi place, la un profesor bun, pe care îl admiri, este o bucurie. Dar i-am spus altceva. Ştii, cred că pot să învăţ pentru că fac sport. Acolo am învăţat să mă domin. Ca să îi domin pe alţii. Acolo am învăţat perseverenţa. Ambiţia. Lupta cu mine însumi. Şi apoi, ştii, Tavi? Minte sănătoasă, în corp sănătos. Te admir, mi-a spus.

           Dar ambalajul acesta material, în care au loc bucuriile noastre, cedează. Poate la mine, prea repede. Mi-am şi bătut joc de el. Astfel, la 51 de ani, sunt  un peşte în descompunere, într-o conservă fizică, şi psihică, care nu mai oferă prizonierului bucuria de a trăi, decât în momentele de graţie când mai realizează milionimi din randamentul de odinioară.  Ceea ce nu trebuie să uit, este că lumea nu este a mea. Nu a  început, şi nici nu se termină cu mine. În scris, sau trăire, eu am avut în viaţă numai ocazia de a rata genul. Am fost un zgomot alb, în “haosul asurzitor, inutil, de neauzit, de neînţeles”. Şi totuşi, chiar dacă aş rămâne cu memoria, doar –  deşi Dumnezeu, prietenul meu atât de inteligent încât nu îl înţeleg aproape deloc, care ştie tot, îmi spune  că nu voi rămâne nici cu ea – aş retrăi atâtea ipostaze ale Raiului pământesc  încât mă vor face să explodez de bucurie, şi să formez, la fiecare astfel de Big-Bang, alt univers, căruia  savanţii îi vor spune, în limbajul lor  atoateştiutor, Rai…

Lasă un răspuns