Ernest Hemingway: Bătrânul şi marea. Recenzie de Mirela Teodorescu

batranul.si.marea

“Scriitorul adevărat este un om singur. Şi, pe măsură ce creşte în ochii celorlalţi, se cufundă tot mai mult în singuratate. Iar dacă este suficient de bun, în fiecare zi e nevoit să se confrunte cu eternitatea sau cu absenţa ei.

Pentru un scriitor adevărat, fiecare carte este un nou început, o nouă încercare de a atinge ceva care rămâne mereu de neatens. Misiunea lui este de a merge pe căi ce n-au mai fost umblate sau de a izbuti acolo unde alţii au dat greş.

Dar să scrii literatură nu înseamnă doar să spui cu alte cuvinte ceea ce deja s-a spus – tocmai pentru ca au existat marii scriitori ai trecutului – noi cei de astăzi suntem nevoiţi să mergem mai departe decât am fi crezut vreodată că putem ajunge, să ieşim în larg, până când rămânem cu totul singuri.” (Ernest Hemingway)

 

Opera lui Ernest Hemingway are ca sursă o experienţă de viaţă profundă şi originală şi relatează, conform concepţiei scriitorului, „lucrurile cele mai simple în modul cel mai simplu„, într-o proză energică, aspră, dură, cu o mare economie a mijloacelor stilistice şi susţinută de un ton colocvial.

  • Motivația Juriului Nobel: pentru măreția artei narative, foarte recent demonstrată în ,,Bătrânul şi marea” şi pentru influenţa pe care a exercitat-o asupra stilului contemporan.

În luna octombrie a anului 1954, Ernest Hemingway a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Hemingway se simţea slăbit şi, în consecinţă, se afla în incapacitatea de a participa la ceremonia de decernare a premiilor. Un diplomat american din Suedia va fi prezent la această ceremonie în numele lui Hemingway. Textul discursului de primire pe care diplomatul american l-a citit în numele său era acesta: „Stimaţi membri ai Academiei Suedeze, Doamnelor şi Domnilor neavând priceperea şi dezinvoltura pentru a susţine un discurs, nici cunoştinţe de oratorie sau de retorică necesare, doresc să mulţumesc organizatorilor pentru generozitatea lui Alfred Nobel de a oferi acest premiu. Niciun autor care îi cunoaşte pe marii scriitori ce nu au primit acest premui nu îl poate accepta decât cu modestie. Nu este necesar să îi menţionez pe aceşti scriitori. Fiecare dintre cei prezenţi aici îşi poate contura propria sa listă, după cunoştinţele şi conştiinţa sa. Îmi este imposibil să îl rog pe ambasadorul ţării să citescă un discurs în care un scriitor vrea să exprime tot ceea ce se află în sufletul său. Într-o scriere, lucrurile nu pot fi desluşite imediat, şi autorul este norocos dacă se întâmplă aşa, în cele din urmă însă, ele devin destul de clare, atât prin ele însele, cât şi datorită gradului de alchimie pe care autorul îl deţine, îl va fi suferit sau îl va fi uitat. Scrisul presupune o viaţă solitară.[…] Am vorbit prea mult pentru un scriitor. Un scriitor trebuie să scrie ceea ce vrea să spună şi nu să vorbească despre asta. Încă o dată, vă mulţumesc. “

În calitatea sa de reporter de război, atât în Primul Razboi Mondial (1917-1918 ) cât şi în Al Doilea Război Mondial, (1939 – 1945), dar şi în  Razboiul civil spaniol  , (1936-1939), autor de povestiri, nuvelist şi romancier, Ernest Hemingway impresionează prin utilizarea unui număr minim de mijloace stilistice şi artistice în obţinerea unui impact emoţional şi imaginativ maxim asupra cititorului. Din acest punct de vedere, unii critici literari îl consideră un exponent al minimalismului în literatură, desi Hemingway nu a gândit niciodată opera sa în acesti termeni.

Întreaga opera a lui Hemingway are un puternic caracter autobiografic, fiind dominată de conflicte emoţionale puternice. Începând cu romanele pline de exuberantă tinerească The Torrents of Spring, The Sun Also Rises şi A Farewell to Arms, continuând cu solidele Green Hills of Africa, Winner Takes Nothing şi To Have and Have Not şi culminând cu complexele Pentru cine bat cloporele, Across the River and into the Trees şi The Old Man and the Sea, traiectoria operei lui Hemingway este un continuu crescendo al aceloraşi teme etern umane: nastere, moarte, viată, neant, luptă, cedare, fidelitate, trădare. Gloria romanului The Old Man and the Sea vine dupa o perioada de stagnare, Hemingway a reusit să creeze cadrul pentru mai multe romane noi, însă acestea nu s-au transformat niciodată în lucrări complete. A lăsat deoparte aceste lucrări nereuşite şi a început să scrie povestea unui bătrân pescar din Cuba.

Bătrânul Santiago, pescar sărac dintr-un sat de pe coasta Cubei, se pregăteste să iasă din nou in larg, la pescuit, după aproape trei luni de trudă zadarnică. Cititorul este introdus direct in subiect:

“Singur într-o barcă pescuia bătrânul pe Gulf-Stream şi trecuseră optzeci şi patru de zile fără să-i cadă vreun peşte. În primele patruzeci de zile îi ţinuse tovăraşie un băiat. Dar când s-a împlinit sorocul acesta, peşte tot n-au prins, părinţii i-au spus băiatului, fără doar şi poate, bătrânul e un salao, adică un om mai ocolit de noroc nici că se mai afla şi, la porunca lor, băiatul a trecut pe altă barcă ce din prima săptămână a prins trei peşti mari.”

În cea de-a optzeci şi cincea zi se prinde în undiţa bătrânului un marlin, un peşte spadă uriaş. Două zile şi două nopţi durează lupta îndârjită dintre om şi peşte care trage barca după el în larg. În sfârşit răpus, marlinul este prea mare ca să poată fi ridicat la bord şi Santiago îl leagă de barcă lăsându-l în apă, dar, pe drumul de întoarcere, rechinii îl devorează cu toată împotrivirea disperată a bătranului, care revine la ţărm epuizat şi aducând cu el doar scheletul peştelui. Această povestire aparent simplă reprezintă in realitate o adevarată parabolă a condiţiei umane, a invincibilitaţii omului. Fiind pescar, Santiago nu exercită o profesiune oarecare, ci îndeplineşte un destin, un dat tot atât de inevitabil ca şi acela de a fi om : “Poate că n-ar fi trebuit să fiu pescar! Il străfulgeră un gând. Dar pentru asta am fost făcut.”

Lupta cu peştele simbolizează bătălia omului cu existenţa, încordare surdă (ca atunci când bătrânul strânge în mâinile rănite frânghia de care trage din răsputeri uriaşul venit din adâncuri), înfruntarea pe faţă (ca la uciderea marlinului sau la lupta cu rechinii), iar rarele momente de destindere înseamnă mai ales efort cotidian, bucuria, victoria si măreţia înfrângerii. Impulsul îl constituie câştigarea traiului de zi cu zi, dar lupta ajunge să semnifice, dincolo de satisfacerea necesităţilor materiale, dorinţa omului de a-şi afirma propria valoare, ca justificare a existenţei. Dar bucuria afirmării, a triumfului este repede urmată de pierderea a ceea ce a fost dobândit cu trudă şi suferinţă : “Era prea frumos ca să dăinuie” – este gândul bătrânului la atacul rechinilor. Iar când îşi pune singur intrebarea: “Şi ce te-a înfrânt?”, răspunsul este: “Nimic. […] Am ieşit prea în larg!”, pescarul apărându-ne astfel înscris într-un mit al îndrăznelii şi semeţiei omului, care începe cu Icar, prabuşit fiindcă se apropiase prea mult de soare.

Ca şi la eroii tragediilor antice, mareţia bătrânului constă în asumarea curajoasă a eşecului, în depăşirea lui prin păstrarea demnitaţii umane. Simbolul scheletului uriaş cu care pescarul se întoarce acasă se opune simbolului maimuţei albe din “Comedia modernă” a lui Galsworthy. Dacă acesta din urmă semnifică blazarea unei lumi superficiale, care gustă fără efort miezul fructului (adică plăcerile uşoare ale vieţii) şi îi aruncă nepăsătoare coaja, scheletul peştelui simbolizează în mod esenţializat victoria morală a omului, satisfacţia pe care i-o dă nu caştigul în sine, ci constiinta faptului ca şi a învingerii propriilor slăbiciuni, ca şi-a depăşit propriile limite. Forţa şi măreţia omului constau în faptul că, pierzând o bătălie, nu se lasă înfrânt, ci se pregateşte de alta. “Bătranul şi marea” se încheie cu planurile de viitor pe care şi le fac Santiago și băiatul. Descurajarea de moment a bătrânului face treptat loc unui optimism exprimat prin proiecte concrete, aparent mărunte, dar care, prin însuşi acest fapt, dau senzaţia revenirii la viaţă.

 

2 păreri la “Ernest Hemingway: Bătrânul şi marea. Recenzie de Mirela Teodorescu

Lasă un răspuns